marți, 3 septembrie 2013

CONVORBIRI DUHOVNICESTI

 

 „Dumnezeu privește cu ochiul milostivirii Sale nu la ceea ce ai fost, nici la ceea ești, nici la ceea ce vei fi, ci la ceea ce dorești să fii”.

Prea Cuvioase Părinte, care credeți că sunt cauzele duhovnicești și sufletești ale timidității?
Sfinții Părinți dau ca pricini ale oricăror patimi trei mari uriași, cum îi numesc ei: uitarea, neștiința și trândăvirea. Eu cred că neștiința este cauza duhovnicească principală a timidității, iar o cauză sufletească a ei, care privește afectele, ar fi iuțimea, ce are oarecare dereglări la timizi. Bărbăția, râvna – acestea sunt folosirea bună a părții acesteia sufletești care se cheamă în limbaj teologic „iuțime”.
Iuțimea le lipsește timizilor?
Este mai puțin prezentă la ei. Dacă este foarte prezentă și folosită în scop rău, ea devine mânie, tiranie. Dacă este mai slabă, e lipsă de bărbăție. Timiditatea e un fel de lipsă de bărbăție, e lipsa curajului de a te angaja în luptă, de a aborda o problemă fățiș. Bărbăția este înțeleasă altfel din perspectivă ascetică, iar dacă ar trebui să‑i găsim o altă expresie, atunci aceasta ar fi „stăpânirea de sine”, în care aflăm mai multe aspecte: hotărâre, demnitate, siguranță, consecvență, devotament. Este o putere, e un dat. Noi toți avem această putere. Este în liberul nostru arbitru datorită căruia putem să alegem – liberi – între bine și rău. Dar de fapt înseamnă că putem să alegem binele! Ni se permite să alegem și răul, dar liberul arbitru ne dă puterea să alegem binele și avem (cel puțin în potență) și capacitatea de a rezista împotriva răului. Deci esența a ceea ce am spus despre stăpânirea de sine constă în această credincioșie față de bine și rezistență împotriva răului.
„Să‑I dăm lui Dumnezeu timp să lucreze cu inima noastră înceată”
Vestea cea bună este că Dumnezeu ne-a dat tuturor puterea de a face aceste lucruri. Dacă pornim la drum cu această credință, și prin urmare dacă nu numai credem în Dumnezeu, ci ne și încredem în El, vom birui. Probabil că mulți ar fi tentați să spună: „Bine, ușor de spus, dar cum să fac asta, de vreme ce eu nu reușesc să găsesc în mine aceste resurse?” Secretul este…răbdarea! Dacă nu vedem aceste lucruri în noi nu înseamnă că nu sunt; înseamnă doar că nu le vedem. Răbdarea le va da acestora răgazul de a ieși la suprafață. Cum spunea Părintele Rafail Noica, trebuie să‑I dăm lui Dumnezeu timp să lucreze cu inima noastră înceată. Deci… răbdare! Multe bunătăți se cuprind în răbdare. Am putea spune că ea poartă în sine însăși Taina mântuirii, de vreme ce Însuși Mântuitorul a zis că cel care va răbda până la sfârșit, se va mântui. Cât despre neștiința amintită mai sus, ea se referă în primul rând la necunoașterea lucrurilor așa cum le-a făcut Dumnezeu.
Necunoaștere?
Da. E vorba de ignoranța pe care o alegi din cauza faptului că nu te interesezi. Acea ignoranță este cauză a foarte multe patimi. În momentul în care nu știi ce rol ai în lume, ce poziție ai tu față de ceilalți, ce poziție ai tu în toată zidirea, de ce ai fost creat, ce poziție are Dumnezeu, în primul rând față de tine, și apoi ceilalți, începi să-ți creezi o lume a ta, care este falsă. Apoi, începi să te cunoști pe tine în mod eronat. Și timiditatea are ca bază această cunoaștere eronată, ca necunoaștere.
„Să faci lucrurile - nu cât de corect, ci cât de frumos poți tu”
Nu știi că Dumnezeu te-a creat din iubire, nu știi că relația ta cu ceilați nu este de concurență, ci este una de frățietate, nu știi că rolul tău în zidirea cea văzută este de împărat, de cunună a creației, nu știi că valoarea sufletului tău este dată de suma celor bune și nu de diferența între cele bune și cele rele, nu știi că acel cuvânt pe care Mântuitorul i-a trimis pe farisei să-l aprofundeze, când le-a zis „Mergeți și învățați ce înseamnă cuvintele: Milă voiesc, iar nu jertfă” arată, de fapt, că ceea ce ți se cere ție nu este un rigorism judiciar, ci este un prisos care se înscrie în tărâmul frumosului. Dumnezeu nu cere de la tine să fii corect, să faci lucrurile corect sau cât mai corect, Dumnezeu cere de la tine să le faci cât mai frumos, cât de frumos poți tu.
Prea Cuvioase Părinte, așa - numitele probleme psihologice pleacă din gânduri incorecte. Cum se depistează acestea și cum pot fi ele corectate și vindecate?
Nu trebuie să avem doar criteriu corectitudinea, ci frumusețea; frumosul și lumina – acestea sunt etaloanele creștinului. Există gânduri luminoase sau gânduri frumoase, gânduri negre sau gânduri urâte. Orice gând care te îndreaptă către auto-înjosire, către auto-distrugere, către o auto-defăimare neproductivă, are clar amprenta întunericului. Pentru că, dacă observăm cu atenție, patimile prin care diavolul încearcă să-l împingă pe om sunt străbătute, ca de un fir roșu, de înjosire. Un gând întunecat este cel care te îndreaptă pe tine însuți împotriva ta, cauți să te înjosești, lovești în tine fără milă. Diavolul caută pe orice cale să-l înjosească pe om; Dumnezeu, dimpotrivă, caută să-i redea demnitatea, și nu orice demnitate, ci pe cea de fiu al lui Dumnezeu.
„Tu vei avea întotdeauna plus în fața valorii tale”
Timiditatea este și ea o fațetă a deznădejdii. Timidul nu cunoaște că Dumnezeu nu-i cere să fie perfect, ci-i cere să fie cât de frumos poate el să fie. Dar el socoate că i se cere mai mult și nu poate să dea sau consideră că nu este apreciat la adevărata lui calitate, drept pentru care ajunge să creadă că nu are nicio calitate. Și dacă ar avea, ce rost ar avea, pentru că nu e de folos la nimeni? Uită însă timidul că valoarea sufletului său este dată de suma celor bune, nu de diferența dintre cele rele și cele bune. Dacă tu ai o sută de păcate și două virtuți, valoarea sufletului tău este plus doi, nu minus nouăzeci și opt. E foarte important. Pentru că răul, întunericul, nu există în sine, ele sunt numai absența luminii, a binelui sau a frumosului. Drept pentru care valoarea, ceea ce vede Dumnezeu la tine și criteriul după care te judecă pe tine Dumnezeu sunt cele bune pe care le ai și întotdeauna tu vei avea plus în fața valorii tale.
„Bunul cel mai de preț al unui om este dorința inimii”
Așadar, aceste gânduri pot fi corectate și vindecate întărind în timid cunoștința faptului că Dumnezeu așa vede lucrurile, și nu invers. Și că fiecare om are o valoare deosebit de mare și nu ar fi fost adus la viață dacă nu ar fi avut un rol foarte bine determinat și, mai ales, dacă Dumnezeu nu ar fi văzut că rolul acesta s-ar fi împlinit.
Dar cred că depinde și de om.
Depinde și de om, dar mai mult de altceva. Zice Sfântul Apostol Pavel: „Drept știind că a lui Dumnezeu este și a voi, și a săvârși, cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră”.  A lui Dumnezeu este și a voi, și a săvârși, după a Lui bunăvoință. Și voința, și aducerea la împlinire a voinței sunt ale lui Dumnezeu. Și atunci omului ce-i rămâne? Dorința, nu voința, căci dorința este voința accentuată. Spune un sfânt părinte că „Dumnezeu privește cu ochiul milostivirii Sale nu la ceea ce ai fost, nici la ceea ești, nici la ceea ce vei fi, ci la ceea ce dorești să fii”. Deci bunul cel mai de preț al unui om este dorința inimii. Și eu spun că timizii au dorințele cele mai înalte.
În ce sens au timizii dorințele cele mai înalte?
Timizii rămân foarte mult în stadiul acesta de visare, pe aproape de idealism, pentru că ei nu îndrăznesc să pună în aplicare niciun vis de-al lor și îl păstrează așa cum este, nealterat. Astfel, dorința lor se păstrează ingenuă, originală, foarte proprie, foarte personală.  Pe când ceilalți, care îndrăznesc să o pună în practică, suferă, evident, numeroase eșecuri și unele biruințe, pe alocuri, biruințe ce sunt deseori doar parțiale. Biruințele modifică cel mai mult o dorință pentru că, nefiind finale, totale, depline, nu pot să îndeplinească întocmai dorința inițială, iar aceasta se modifică puțin câte puțin spre poziția în care oamenii respectivi au reușit să facă ceva. În fața lui Dumnezeu, acestei dorințe modificate îi scade valoarea. Pentru că lucrarea se face, creștinește vorbind, după Dumnezeu: omul pune dorința și Dumnezeu o împlinește; tu numai îi pui dorința ta la picioare și El o face să se  împlinească.
„O vrei perfect? Așteaptă în lumea cealaltă.”
Cu cât intervenim noi în lucrarea lui Dumnezeu, cu atât schimbăm, pervertim rezultatul lucrării. De ce? Pentru că noi, de fapt, pervertim dorința noastră: nu mai este aceea, frumoasă, curată, cum ne-ar plăcea nouă; ea iese din idealism. Idealist ar trebui să fie pseudonimul creștinului, pentru că noi nu ar trebui să facem lucrurile așa cum se poate, ci să vrem să facem lucrurile perfect. Ni se spune adesea că în lumea aceasta nu se poate face nimic perfect. Dar cine te pune să vrei rezolvarea în lumea aceasta? O vrei perfect? Așteaptă în lumea cealaltă. Tu nu abdica de la dorința ta; ea arată frumusețea sufletului tău. Cu cât visul tău e mai frumos și mai înalt, cu atât noblețea sufletului tău este mai mare. Și Dumnezeu pune în aplicare. Iar timizii își păstrează cel mai mult dorința aceasta intactă, pentru că nu au îndrăznit să o scoată afară, la lumină.
Prea Cuvioase Părinte, cum ar trebui să se raporteze creștinul la timiditate?
Creștinul, întotdeauna când se raportează la ceva, trebuie să pună problema dumnezeiește: Hristos cum ar face? Ce ar face Dumnezeu în locul meu? Raportarea sa trebuie să fie în sensul acesta, de a modifica orice în bine: binele, în mai bine, răul în bine. Nu există piedică, nu există criză pentru un creștin pentru că el știe că Dumnezeu este de partea lui și Dumnezeu nu distruge răul, ci îl schimbă în bine. De ce? Pentru că valoarea este dată de bine, nu de rău, și că răul nu poate să existe dacă nu are măcar un pic de bine, să-l țină. Este puțin din Dumnezeu în orice și acea fărâmă sau acel munte de Dumnezeu din orice trebuie accesat întotdeauna. Un creștin trebuie să caute în primul rând sursa binelui în ceea ce vede, să-L caute pe Dumnezeu în tot ceea ce-l înconjoară și găsindu-L, să transforme acel lucru.
Smerenia, un mare potențial al timidității
În timiditate există o mare putere, un mare potențial care este smerenia. Un creștin va trebui să deosebească și să intensifice mult mai mult această smerenie pe care el trebuie să o vadă în lumina lui Dumnezeu. Numai atunci smerenia nu se va mai transforma în deznădejde și în înjosire, ci-l va așeza pe om acolo unde-i este locul, adică la picioarele lui Hristos, însă deasupra creației.
Părinte, timiditatea este asociată și cu o lipsă a îndrăznelii, dar și cu o mare sensibilitate. Cum poate orienta creștinul aceste însușiri spre a lucra pentru mântuirea sufletului?
Mântuirea este, de fapt, șederea veșnic în preajma lui Dumnezeu sau starea de maximă familiaritate cu Dumnezeu. Cum putem noi să orientăm sensibilitatea spre a câștiga o mai mare familiaritate cu Dumnezeu sau cum putem noi orienta lipsa îndrăznelii spre a ne păstra în această familiaritate?
Constantin Noica spunea că la Dumnezeu nu este democrație, ci ierarhie, pentru că democrația are legea ca rațiune, pe când ierarhia are ca lege supunerea. Lipsa de îndrăneală e bună atunci când te păstrează în cumințenie, în ascultare față de cel mai mare, în responsabilitate și în lipsă de duritate și de dorință de stăpânire față de cel mai mic. Dar în momentul în care ai nevoie de ceva ființial sufletului tău, atunci când cel de lângă tine sau cel subordonat  ție are nevoie de tine ca să-i susții problema în fața celor mai mari, atunci îndrăzneala este necesară, iar lipsa acestei îndrăzneli poate să facă rău și ție, și lui.
„Timizii să se așeze în fața lui Dumnezeu ca în fața unui Tată iubitor”
Sensibilitatea, în cea mai mare parte a ei, este bună. Limitele de la care ea devine rea sunt foarte îndepărtate, pentru că Dumnezeu a propus ca iubire desăvârșită, iubirea vulnerabilă. El S-a arătat prima dată ca un copil nou-născut, cea mai vulnerabilă ființă de pe pământ, iar această vulnerabilitate a dus-o chiar și în anii maturității, până la jertfa pe Cruce, S-a lăsat batjocorit și pălmuit și așa mai departe. Deci, iubirea, cu cât este mai autentică, cu atât este mai vulnerabilă. Dar sensibilitatea are totuși o limită. Nici unui părinte nu i-ar plăcea să-și vadă copilul falsificat și prea vulnerabil, lipsit de orice ocrotire. Sensibilitatea trebuie să-i vină ca o podoabă a sufletului, să-l arate pe el așa cum este, nu să-i denatureze calitățile.
Prea Cuvioase Părinte, ce le-ați recomanda credincioșilor timizi pentru a-și armoniza viața interioară și pentru a se integra mai bine în societate, pentru a comunica mai bine cu ceilalți?
În primul rând, i-aș învăța că timiditatea este alcătuită în mare parte din smerenie, lucru care este deosebit de înalt în fața lui Dumnezeu. În al doilea rând, le-aș recomanda să se așeze în fața lui Dumnezeu ca în fața unui Tată care îi iubește mai mult decât oricine. În fața acestui Dumnezeu foarte personal, acolo să învețe mai multe despre ei înșiși. Nu e nevoie să zică nimic, ci doar să stea așa, să-L asculte și să-și asculte inima, în duhul acesta familial. Simpla ședere a lor în fața unui asemenea Dumnezeu, a acelui Dumnezeu pe care ei Îl simt ca fiind un Tată, nu un Judecător, îi va învăța pe ei rațiunea de a exista. Pentru că ei, timizii, înțeleg mai bine decât oricine ce înseamnă o existență foarte personală și ce înseamnă o relație foarte intimă. Acea relație intimă, acea relație foarte personală, s-o caute cu Dumnezeu. Și simpla ședere în preajma lui Dumnezeu îi va învăța ce să facă mai departe. Aceasta este de fapt și rugăciunea.
Ce putere de transformare are rugăciunea în viața timidului?
 Rugăciunea este ceva dincolo de cuvintele rostite, este o întâlnire cu Dumnezeu. Dacă vrei să te rogi, dacă vrei să ai o întâlnire autentică cu Dumnezeu, taci, stai lângă El și după aceea nu te teme, inima o să  spună de la sine ce vrea să spună. Mai apoi vor veni și cuvintele. Bineînțeles, sunt și rugăciunile acestea scrise, care ne învață cum să stăm în fața lui Dumnezeu, dar acestea, dacă nu sunt însoțite de relația aceasta strict personală, intimă cu Dumnezeu, să știi că n-o să te ducă nicăieri.
Hristos a zis: „Iar tu, când vrei să te rogi, intră în cămara ta și închide ușa și roagă-te în ascuns, și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti ție la arătare”. Lucrurile acestea se petrec în ascuns, acolo unde s-a obișnuit timidul să trăiască. Problema lui este că nu mai iese niciodată de acolo.
„Doamne, descătușează iubirea din mine, ca să fie de folos celorlalți”        
Pe un timid l-aș îndruma să ceară de la Dumnezeu, cum zicea un Părinte: „Doamne, dă un sens iubirii mele, descătușează iubirea aceasta pe care Tu ai pus-o în mine și care ești Tu, chipul Tău din mine, descătușeaz-o ca să fie de folos celorlalți. Fă-mă cumva să fiu de folos celorlalți, fă-mă Tu cumva, cum știi Tu, în ce fel știi Tu, ori la vedere, ori nu, dar fă-mă să fiu de folos celorlalți”. Și timidul, dacă în intimitatea lui se roagă și învață că ceilalți pot fi cuprinși și ei în intimitatea lui, fără ca aceasta să-i fie amenințată cu nimic, atunci este salvat și Dumnezeu îl va duce acolo unde trebuie.
Prea Cuvioase Părinte, cum mai poate timidul să-și depășească frica de oameni?
Timidul, în primul rând, trebuie să învețe că el este frumos, că Dumnezeu îl iubește pe el mai mult decât îi iubește pe toți ceilalți la un loc, așa cum numai Dumnezeu poate să o facă cu fiecare om în parte. Această învățătură reiese din pilda Mântuitorului cu oaia rătăcită și cu celelalte 99 pe care le-a lăsat: pentru El, valoarea acelei oi era cât a celor 99 la un loc.
Dacă zice Mântuitorul că tot pământul acesta, cu toată bogăția de pe el, nu face cât valoarea unui suflet, pune într-un taler al balanței aceste lucruri și pe celălalt taler pune sufletul tău: așa vei vedea cât te prețuiește pe tine Dumnezeu. După ce înveți acest lucru, gândește-te că așa iubește Dumnezeu pe fiecare. Și atunci vei vedea că oamenii sunt frumoși, toți oamenii, fără deosebire, și că nu poate să-ți fie frică de ei. Rugăciunea noastră, și a timizilor, în special, sau a celor care se tem de ceilalți oameni, este: „Doamne, dă-mi să văd frumosul din celălalt. Dă-mi să Te văd pe Tine în celălalt,dă-mi să-i văd pe oameni ca pe suflete”.
Părinte, să zicem că un timid își dorește acest lucru, dar  îl  împiedică  faptul că în trecut a acumulat niște răni de la ceilalți.
Rănile acestea se vor vindeca în intimitatea aceea în care el se va ruga lui Dumnezeu, intimitate în care el îi va regăsi pe ceilalți în Dumnezeu. De ce se vor vindeca? Pentru că astfel de răni l-au determinat pe el să ridice niște ziduri care nu pot fi dărâmate decât tot din direcția din care au fost construite, adică din interior. Tot de acolo trebuie să vină și vindecarea. Rugându-se lui Dumnezeu ca unui Tată iubitor, el va învăța că este la fel cu ceilalți, că ceilalți îi sunt frați, fiecare cu bubele lor, cu rănile și necurăția lor. Și atunci se va ruga pentru ceilalți la fel cum se roagă pentru sine: „Doamne, miluiește-l pe acela care ca mine are buba aceasta, ai milă de acela care ca mine trăiește această deznădejde, dă-i iubire aceluia, care ca mine se simte străin și îndepărtat”.
Prea Cuvioase Părinte, ce caracteristici ale societății și culturii în care trăim astăzi pot accentua timiditatea?
Societatea de astăzi se îndreaptă  mult către  autodistrugere pentru că alimentează foarte mult concurența. În pilda fiului risipitor, tatăl îi spune fiului rămas acasă: „Fiule, dar toate ale mele, ale tale sunt. Dar acesta, dacă s-a întors, nu se cuvenea să ne bucurăm și pentru el? Nu te-am lipsit cu nimic pe tine prin faptul că am tăiat vițelul și i-am dat aceea sau cealaltă. Eu oricum dădeam lucrurile acestea”. În fața lui Dumnezeu, indiferent de cât de buni suntem, toți primim același dar, iubirea Lui. Și la fel cum se întristează un părinte când vede că el trebuie să-i demonstreze copilului că-l iubește și că propriul lui copil se străduiește să-i câștige iubirea, la fel se întristează și Dumnezeu: copilul meu trebuie să se străduiască să-mi câștige iubirea? Dar Eu îl iubesc necondiționat. Nu trebuie să facă nimic ca Să-l iubesc, pur și simplu îl iubesc pentru că-i al Meu.
„Un om ajunge timid deoarece vede că nu poate să aibă acces la iubirea celorlalți”
Noi nu trebuie să ne străduim să câștigăm iubirea lui Dumnezeu, ea este un bun deja câștigat. Pornind  de la iubirea Lui, trebuie să câștigăm celelalte, și anume iubirea dintre noi. Un om ajunge timid mai ales pentru că vede că nu poate să aibă acces la iubirea celorlalți sau iubirea lui nu este înțeleasă de ceilalți.
Zic Sfinții Părinți că sfârșitul lumii va veni atunci când nu va mai fi cărare de la om la om; într-acolo se îndreaptă lumea, în lipsa ei de comunicare. Relația este pervertită. Toate patimile sunt fie din cauza lipsei de iubire, fie din cauza iubirii pervertite, a devierii de la iubirea adevărată.
„Societatea ne invită să ne punem măști după cum vor ceilalți”
Știți prin ce face societatea lucrul acesta? Prin ieșirea din realitate, prin ancorarea în virtual. Televizorul, calculatorul, rețelele acestea de socializare nu fac decât să distrugă relația adevărată, reală dintre om și om. Îi creează omului o lume pe care noi o numim virtuală, o lume care îl invită pe acesta să se falsifice oricum vrea și cât vrea el, să-și creeze propria lui imagine, după bunul lui plac, care de fapt este după bunul plac al celorlalți. După cum credem noi că ar vrea cineva să ne vadă, așa ne falsificăm și noi. Societatea ne invită să ne punem măști nu după cum vrem noi, ci după cum vor ceilalți. N-o să rezistăm mult așa.
Soluția este să ne zbatem cu restul de forțe care ne-au mai rămas, să ne construim orice relație, numai reală să fie. În Apocalipsă zice: „O, de-ați fi fost ori fierbinți, ori reci, că pe cei căldicei îi voi scuipa din gura Mea”, adică e de preferat să te cerți cu Dumnezeu decât să fii politically correct cu El. Să nu mai acceptăm orice fel de relație. Mai degrabă te cerți cu cineva decât să-i zâmbești în față și să-l înjunghii pe la spate. Fii așa cum ești. La Pilde este o expresie celebră: „Fiule, dă-mi inima ta”. Dă-mi-o așa cum e, dar dă-mi-o toată.
„Soluția: să ne construim orice relație, numai reală să fie”
Să ne străduim, cu puterile care ne-au rămas, să ne construim o relație viabilă cu ceilalți, dar mai ales cu Dumnezeu. Pentru că cel mai greu cuvânt pe care-l vom putea auzi din gura Sa este „nu te cunosc pe tine”.
Relația va birui întotdeauna, relația salvează lumea. Timizii nu îndrăznesc să se aventureze, să se angajeze într-o relație pentru că ei au fost învățați rău despre regulile după care se formează o relație, le-au înțeles greșit. Viața aceasta pe care o văd ei este una, viața cea reală este alta. Problemele noastre sunt reale. Când ești trist, ce te doare? Capul, oare? Nu, inima te doare. Atunci nu mai căuta medicamente pentru cap, caută medicamente pentru inimă. Or, inima are nevoie de iubire, iar iubirea are nevoie de onestitate și de cel puțin două persoane reale, care să participe la ea.
Prea Cuvioase Părinte, care sunt soluțiile duhovnicești ale aspectelor negative ale timidității?
Părintele Stăniloae avea un cuvânt foarte frumos: „iubirea singură este în stare să vindece orice patimă”. I-am trimis odată o întrebare unui mare părinte: „dacă este așa cum a spus Părintele Stăniloae, spune-mi și mie, cum poate vindeca iubirea o patimă care vine tocmai din deraierea iubirii?” Și am găsit răspunsul: iubirea se vindecă singură. Aceasta este și soluția timidității, ca la orice altă patimă. Și cel mai important lucru în iubire este răbdarea. În iubire este esențial să ai răbdare, mai mult decât în orice altă virtute. Dacă ai răbdare, iubirea va vindeca tot ce este urât în tine, va vindeca chiar și iubirea care nu este iubire în tine; aceasta este soluția.
Și cred că răbdarea îi dă și o trăinicie iubirii, o rezistență.
Da, pentru că răbdarea cerne, lasă să rămână ceea ce este cu adevărat autentic. Răbdarea este focul acela care arde zgura și lămurește aurul. În plus, răbdarea este cea care ajută iubirea să se sedimenteze în inima ta, deoarece iubirea este foarte firavă, foarte gingașă, ca firele de nisip.
Timiditatea nu este o boală în adevăratul sens al cuvântului; este numai o deviere, iar orice deviere tinde să fie îndreptată. Orice deviere parcă te cheamă, parcă te roagă s-o îndrepți, e în firea devierii să facă acest lucru.      
Timizii, dacă stai să te uiți la ei, sunt cei care parcă îi determină cel mai mult pe cei din jurul lor să ia măsuri. Cel care suferă de mânie sau este paranoic nu te poate îndemna să-l vindeci așa cum te îndeamnă indirect un timid. În cazul timizilor e strigătul mut cel mai puternic. Știți de ce? Tocmai datorită acelei sensibilități care cheamă. Acea sensibilitate va atrage întotdeauna. Adânc pe adânc cheamă; timiditatea din el atrage timiditatea din mine. Timizii sunt printre cei mai autentici oameni și au o frumusețe naturală, nefardată. Sincer, eu consider că cel care nu este atins deloc de timiditate, acela nu trăiește, nu e viu.
  
Protos.Hrisostom Ciuciu - Manastirea Putna

(sursa: www.doxologia.ro )