NE VORBESTE PARINTELE ARSENIE BOCA

La 22 de ani de la plecarea la Cer

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cauzele necazurilor care vin asupra noastra
Foarte adesea mă uit la voi cum venind de la depărtări mari, rupţi de oboseală, cu pâinea săracului în straiţă, alergaţi la mănăstire şi rămâneţi zile de-a rândul ca să auziţi cuvânt.
Dacă cineva s-ar uita la voi prin paginile Sfintei Scipturi ar spune cele spuse de proorocul Agheu către jidovii care nu mai mergeau la Biserică şi nu mai voiau să zidească templul din Ierusalim. Aceste cuvinte vi se potrivesc şi vouă. Şi tot din cauza asta vi se întâmplă ceea ce spuneam, că osteniţi de la mari depărtări, cu merindea săracului în straiţă. Vi se întâmplă pentru vremea când nu mergeaţi la biserică, la biserica voastră din sat, unde acelaşi cuvânt vi s-ar fi vestit încă din tinereţe. Cuvântul s-a vestit dar voi aţi tăndălit şi-aţi rămas acasă când se vestea cuvântul. Căci de unde era să înveţi să faci lucrul lui Dumnezeu ca să se coboare peste tine şi peste casa ta binecuvântarea lui Dumnezeu dacă n-ai fost la Biserică.
Dar nu numai că n-ai fost la biserică şi nu v-aţi îngrijit de casa lui Dumnezeu, dar nu v-aţi grijit nici de Biserica pe care o avem în noi, căci aşa se spune că trupul nostru este templu a Duhului Sfânt. Şi pe acesta l-aţi lăsat să se dărapene.
Iată cuvintele lui Agheu care se potrivesc aşa de bine şi nouă. Căci cum să nu se potrivească cuvintele Scripturii la toţi. Cuvintele lui Dumnezeu tuturor se potrivesc. Şi iată mustrarea lui Dumnezeu printr-unul din prooroci făcută jidovilor pentru că nu mergeau la biserică. Iată cum îi luminează şi cum îi îndeamnă să îşi repare biserica:
“Aţi tot aşteptat să aveţi mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult şi Eu am risipit truda voastră! Pentru ce? Din pricina templului acestuia care este dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul, fiecare pentru casa lui! De aceea cerul se va încuia şi nu-şi va mai da roua sa şi nici pământul roada sa. Eu am chemat secetă pe pământ şi peste munţi, peste grâu şi peste vin şi peste tot ce creşte din pământ; peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania mâinilor voastre”(Agheu 1.9-11).
Le spune Domnul prin proorocul Agheu aceste cuvinte pentru că nu mergeau la biserică şi nu-şi reparau templul din Ierusalim. Iar vouă astăzi, când veniţi de la mari depărtări cu multă osteneală şi cu pâinea săracului în straiţă, vi se potrivesc aceste cuvinte pentru că lucrurile s-au întors. Căci cât a fost biserică în sat voi tăndăleaţi cu alte lucruri. Cine poate zice că nu i s-a făcut cunoscut cuvântul lui Dumnezeu încă din tinereţe?! Iată că acum trebuie să veniţi până aici şi să faceţi osteneală ca asta.
Şi de-ar fi fost mănăstirea într-un loc unde a-ţi ajunge cu şi mai multă osteneală, cu şi mai multă greutate, să ştiţi că şi acolo v-aţi duce, aşa de mare e durerea când uscă Dumnezeu viaţa oamenilor. Aşa stau lucrurile într-o latură.
Să vedem cum stau lucrurile în latura în care se mai pot îndrepta. Şi vom pleca de la cuvintele unui prooroc împărat. Iată ce zice Dumenezeu prin gura proorocului David: “Ziua şi noaptea mă apasă mâna Ta şi se uscă vlaga mea, ca de arşiţa verii. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o, şi-am zis: <> şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu. De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vreme cuvenită şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu l-ar potopi”(Ps 31.4-7).
Aşa a păţit şi David cum păţeşte tot cel ce păcătuieşte. Simte o uscăciune a vieţii, o tânjire a lui şi-a tuturor lucrurilor sale. Simte sabia lui Dumnezeu atârnând asupra sa pentru păcatele sale.
Ce e de făcut?
Astea-s şi necazurile care apasă peste toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru necazurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din ţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare până când vei căuta să te tămăduieşti.
Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu. Nu cu noi căci doar suntem fiii Lui ci cu relele noastre. Asupra relelor, păcatelor, fărădelegilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Necazurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre. Dacă necazurile sunt pricina pentru care veniţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.
Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemărturisite căci pe acestea le urmăreşte sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice: “<> şi îndată a ridicat - a înlăturat - pedeapsa păcatului meu”. Ce trebuie să facem? Să ne mărturisim toate fărădelegile noastre fără nici o ascundere şi-ndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi-ndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.
Însă luaţi seama că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n viaţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sabia Sa asupra ta.
Să vă spun acum câteva feluri în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră.
Să zicem că cineva îţi face vre-o nedreptate. Tu în toate privinţele eşti cinstit şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii se va răzvrăti împotriva ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară, desfrânat, desfrânată, cuvinte grele care-ţi pătrund inima ca o sabie şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe. Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedreptatea aceea totuşi nu e o nedreptate ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de păcatele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi păcatul e acel cuvânt zis de vecina, de soţ sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Domnul îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cununat sau ai lepădat vre-un copil - şi aceasta e fărădelege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt şi-ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat greşeala ta sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te curăţească de toate relele tale.
Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de relele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care-ţi vor fi împroşcate în obraz şi care vă vor săgeta la inimă nu le socotiţi ca necazuri ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară ca astfel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te îndrepţi. Şi dacă tu ai uitat sau ţi-a fost ruşine să-l mărturiseşti preotului - şi nu trebuia să-ţi fie ruşine ci ruşine de păcatul tău numai - pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu să-l auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vinovată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti, dar ai acel păcat din tinereţe şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei: păcatele nemărturisite.
Şi când pricepi vrajba cu rostul ei, trimisă fiind de la Dumnezeu, atunci recunoaşte-ţi păcatul tău şi spune-l sub patrafir ca să nu mai atârne pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta “<> şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu”. Căci zice în alt loc: “Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul, mila îl va întâmpina”(Ps 31.11). Da, necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi oamenii. Cum te-ai teme de un şarpe pe care l-ai avea în buzunar şi-ai face ce-ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.
De aceea vă spun să faceţi spovedanie curată cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă care v-a atras luarea aminte căci prin aceea lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut.
Credeţi voi lucrul acesta?! Apoi ţineţi-l minte. Pentru cel care te ocărăşte roagă-te, ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el şi-şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele căci de partea binelui e Dumnezeu şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?
Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu căci zice Domnul: “cheamă-mă pe mine în ziua necazului tău şi te voi ajuta”. Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l Crucea, căci dacă tot pe el îl chemaţi el vă va ajuta şi el vă va aduce risipă şi moarte.
Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă trimite necazuri, apoi vi le trimite cu rost. Şi de-ndată ce vei mărturisi păcatul tău Domnul va ridica pedeapsa păcatului tău. Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta tu nu le vei mai socoti necazuri ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea rugaţi-vă pentru cei care vă blestemă. Şi asta stă scris! Căci lucru bun fac dar nu vedeţi voi.
Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să coboare umbra lui Dumnezeu peste viaţa voastră, să dobândiţi ocrotirea lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste ostenelile mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vie mila lui Dumnezeu şi ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.

(Cuvânt ţinut în ziua de 25.02.1942)

Sursa aici

TALCUIREA DUMINICII A 30-A DUPA RUSALII

Dregatorul bogat;pazirea poruncilor

Să luăm aminte! Nu cumva să credeţi că Evanghelia de mai sus ar cere de la noi să ne vindem averile şi să le dăm săracilor, ca să ne putem mântui. Nu avuţia şi strângerea ei sunt o piedică pentru Împărăţia lui Dumnezeu, ci piedicile sunt beteşugurile sufleteşti ce le scorneşte avuţia în sufletul nostru, dacă nu băgăm de seamă. O evanghelie din duminicile trecute ne arată un om pe care avuţia îl aruncase în braţele băuturilor şi desfătărilor, iar Evanghelia de mai sus ne arată pe un altul, ce-şi făcuse din bogăţie un idol pe care îl avea mai drag şi mai de preţ decât mântuirea lui sufletească. „Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea, zicea Psalmistul. Dar greşeala aceasta este că oamenii îşi lipesc mai mult inima de bogăţiile pământeşti decât de Mântuitorul şi de bogăţiile cele sufleteşti.
În multe chipuri şi feluri se poate vedea şi azi Evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o şi astă-vară într un sat. Ieşiseră domnii de la judecătorie în afacerea unui om ce pârâse pe altul că s-a băgat cu hotarul spre el. Cel pârât tăgăduia (cu toate că se vedea bine că şi-a lărgit hotarul cu strâmbul). Atunci judecătorul l-a poftit pe cel pârât să pună jurământ. Pârâtul a stat puţin pe gânduri şi o dată a pus piciorul pe piatra de pe hotar şi a jurat, sau mai bine zis şi-a dat sufletul pentru o bucată lată de 50 de centimetri de pământ (cam un sfert cât i-ar fi trebuit de groapă). Ca şi în chipul de alături, şi pe omul acela Evanghelia îl chema să iasă din lăcomie şi să plece după Iisus, dar lăcomia şi diavolul îl îndemnau de la spate: „Nu te lăsa, omule… sporeşte-ţi averea!“ Şi omul a ascultat glasul lăcomiei şi L-a părăsit pe Iisus… pentru o brazdă de pământ.
O, câte fac oamenii să-şi sporească averile: jură strâmb, înşală, fură, omoară şi îşi vând sufletul în sute de feluri, apucaţi de lăcomia de a-şi înmulţi avuţiile. De aceea zice Iisus: Cu anevoie vor intra cei avuţi în Împărăţia lui Dumnezeu.
Cititorule! La întrebarea „Ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa de veci?“ acesta este răspunsul cel bun: să pleci după Hristos, să te pui în slujba Lui cu tot ce ai: cu averea ta, cu banii tăi, cu inima ta, cu ochii tăi, cu mâinile tale, cu picioarele tale, cu gura, cu vorba, cu scrisul şi sfatul tău. Asta înseamnă şi să te lepezi de toate patimile şi păcatele tale. Dar sminteala-i tocmai asta că, în asemănarea omului din Evanghelie, oamenii nu-şi pun tot ce au în slujba lui Hristos; nu vor să se despartă de anumite patimi şi plăceri. Sunt mulţi creştini foarte evlavioşi… până când nu-i vorba de punga şi averea lor, dar îndată ce vrei să le deschizi şi punga pentru vreo faptă bună, ai gătat-o aici.
Creştinilor! Moştenitorii Împărăţiei lui Dumnezeu pot fi numai fiii lui Dumnezeu, iar fiii lui Dumnezeu pot fi numai aceia care L-au primit pe Hristos şi trăiesc cu Hristos; iar a trăi cu Hristos înseamnă că El este stăpân şi poruncitor în casa sufletului nostru. Dar când îl bagi pe cineva stăpân şi poruncitor în casa ta, trebuie să-i dai lui cheile de la toate încăperile tale: de la casă, de la cămară, de la lada cu bani, de la pod, de la pivniţă… Dacă nici casa, nici cămara, nici lada, nici punga ta nu se deschid niciodată pentru cei săraci şi pentru alte fapte bune, acesta e semnul cel rău că tu nu L-ai primit cu adevărat pe Hristos şi Evanghelia Lui.

Israelitenii în pustie au făcut din aur şi temple, şi idoli

Biblia ne spune că israelitenii de două ori şi-au strâns şi topit aurăriile. O dată, când femeile şi-au topit podoabele de aur, iar Aron a făcut din ele un viţel de aur – idol – la care se închinau şi înaintea căruia jucau, în vreme ce Moise, sus pe muntele Sinai, vorbea cu Dumnezeu (Ieşire cap. 32).
Altă dată au strâns toate vasele şi uneltele de aur şi de argint şi Moise a împodobit cu ele „cortul cel sfânt“ (Ieşire cap. 36).
Aşadar, israelitenii au strâns o dată aurul pentru slujba idolilor, adică a dracilor, iar altă dată şi-au pus aurul în slujba şi mărirea lui Dumnezeu. Şi oamenii de astăzi îşi pun banii (aurul) unii în slujba lui Dumnezeu, unii în slujba idolilor şi a diavolilor. Banii cu care se înfrumuseţează biserici, se cumpără cărţi bune, banii care satură pe cei flămânzi, îmbracă pe cei goi şi ajută pe cei lipsiţi sunt banii cei buni, în slujba lui Dumnezeu. Iar banii cei cu care se fac chefuri, beţii, păcate şi destrăbălări sunt banii cei răi, puşi în slujba dracilor.
Cititorule! Banii tăi în a cui slujbă stau?

Banul ca slugă

Banul e bun şi folositor, dar numai până când este sluga noastră, adică face numai ceea ce îi poruncim noi şi ascultă de noi.
Dar îndată ce banul se face el stăpân asupra noastră şi ne porunceşte el, atunci nu mai e bun; a intrat satan în el; s-a făcut unealta diavolului.
Să băgăm de seamă neîncetat ca banii noştri să nu se facă idoli şi unelte ale diavolului.
„Pune-ţi comoara ta întru poruncile Celui Preaînalt, şi mai mult va folosi ţie decât banii“. „Pierde banii pentru cel sărac şi necăjit, ca să nu ruginească sub piatră spre pierzarea ta“… zice înţeleptul Sirah la capitolul 29, versetele 13-14.
„Cel ce iubeşte banii nu se va îndrepta“… „Mulţi au căzut pentru bani şi înaintea lor le-a fost pieirea“. „Privegherea banilor topeşte trupul şi grija lor strică somnul“ (Înţelepciunea lui Sirah 31, 5-6).

De ce s-a spânzurat un zgârcit

O revistă din Anglia scrie că, într-un orăşel de acolo, un faimos zgârcit s-a spânzurat din cauza unui vis: visase că întreaga avere şi-o împărţise săracilor.
Sculându-se buimăcit de grozăvenia acestui vis, a luat un ştreang şi s-a spânzurat.
Iată ce-i în stare să facă diavolul cu ajutorul zgârceniei.
Zgârcenia e un beteşug greu şi de suflet pierzător.

Banca cea mai bună

Într-un loc zice Scriptura că „cel ce miluieşte pe sărac, dă împrumut lui Dumnezeu“ (Pilde 19, 17). Ce vorbă mare este aceasta: a împrumuta pe Dumnezeu, Cel ce toate le are în a Sa mână şi de nimic nu are lipsă! Pentru cei săraci, El însă e gata a lua împrumut banii noştri. Pentru voi, toţi cei ce aveţi acum bani din belşug, iată banca cea mai bună care vă dă camăta cea mai mare: banca milostivirii şi ajutorării celor săraci.

Preot Iosif Trifa

(– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

ISTORIOARE DUHOVNICESTI

Lacrimile Maicii Domnului

Intr-un sat indepartat de munte traia un barbat pe nume Chiriac, trecut prin viata, caruia nu-i puteai schimba parerea, indiferent ca avea dreptate sau nu. Ceea ce nu putea sa creada Chiriac era cum icoanele pot sa planga. Spunea el "icoanele sunt facute din lemn mort, nu au apa in ele sa planga”. Desi auzise de la mai multi cunoscuti despre aceste icoane facatoare de minuni, unii dintre ei care chiar fusesera martorii acestor minuni, Chiriac nu putea sa creada si pace.
In satul lor fusese o biserica mica de lemn care arsese intr-o noapte, iar acum se construia una mai mare si mai frumoasa. Tot ceea ce mai ramasese din vechea biserica era o mica icoana de lemn, a Maicii Domnului, veche de cand lumea, despre care se spunea ca este facatoare de minuni pentru ca scapase din acel incendiu. Chiar daca barbatul ajuta la construirea bisericii noi si-si petrecea mai tot timpul in preajma icoanei, care fusese adusa in noua biserica, nu credea in minunile pe care le putea face si se uita ciudat la cei pe care ii vedea venind sa se inchine la icoana sau ii aduceau flori Maicii Domnului.
Intr-una din zile, desi era sarbatoare, Chiriac lucra in interiorul bisericii hotarat sa-si termine munca. Era singur inauntru, si desi multi il sfatuisera sa nu mai lucreze ca il va vedea Maica Domnului si-l va pedepsi, nu asculta de nimeni si-si continua lucrul, bombanind intruna. La un moment dat, prin acoperisul bisericii care nu era inca terminat, incepu sa ploua. Si ploua asa de tare cum nu se mai vazuse niciodata. Dupa cateva minute ploaia se opri si desi barbatul reusise sa se adaposteasca de ploaie, pe jos, in biserica, era plin de apa. Suparat de aceasta intamplare, Chiriac vru sa se certe cu cineva, dar nu avea pe nimeni in jur.
Uitandu-se apoi spre icoana Maicii Domnului observa ca aceasta era acoperita de mici stropi de apa care semanau cu niste lacrimi. Sigur ca in sfarsit a gasit misterul acestor icoane facatoare de minuni fugi repede la un muncitor care locuia in apropiere sa-i spuna ce a aflat. Dar cand Chiriac ii spuse ceea ce aflase si ca ploaia umpluse biserica de apa, barbatul incepu sa rada de el, spunand ca Chiriac a innebunit. Dar vazand barbatul ca acest Chiriac vorbeste serios, ii spuse ca nu este posibil ceea ce spune el pentru ca in sat nu mai plouase de cateva saptamani.
Barbatul se duse cu Chiriac in biserica sa vada cu ochii lui ceea ce acesta spunea. Cand ajunse in biserica barbatul vazu intr-adevar ca pe chipul Maicii Domnului aparusera lacrimi, dar nu vazu pic de apa in jur si neputandu-si ascunde bucuria, incepu sa se inchine si sa se roage la icoana facatoare de minuni. Chiriac ramase mut de uimire, iar barbatul ii spuse ca acesta sigur fusese un semn de la Maica Domnului pentru el, ca astfel sa nu mai lucreze in zilele de sarbatoare si sa se faca un om mai credincios.(sursa:http://www.oasteadomnului.ro/forum)
Slavit sa fie Domnul!

SFANTUL ANTONIE DE LA IEZER

Un mare si prea putin cunoscut pustnic roman

Antonie, cel de la Iezerul - un sfant roman discret, aproape necunoscut. Un mare schivnic, care nu a ingaduit nici macar sa i se descopere moastele, cerand ucenicului sau, Nicolae, sa nu fie vreodata mutat din locul sau de veci, asternut in pestera ce a sapat-o singur, chiar cu mainile lui, intr-o stanca. Cand am ajuns la Iezerul, era o zi stralucitoare si blanda de noiembrie. Numele marelui sihastru roman era scris chiar la intrare, pe o tablie simpla de lemn, si o data de calendar care ne-a facut sa tresarim. Din intamplare sau doar purtati de un nedeslusit indemn mistic, ajunsesem la poalele piscului Buila, cand obstea maicutelor tocmai pregatea ziua si sarbatoarea Sfantului - 23 noiembrie.
Cei 300 de calugari ucisi la "Crucea Mosilor"
Mai intai e nevoie sa te opresti si sa te reculegi un timp la poarta manastirii. Nu pricepi mai nimic din viata si darzenia Cuviosului Antonie, daca nu-i simti si nu-i patrunzi locul. Privita din drum, manastirea Iezerul pare o scara ce duce abrupt, pana spre inaltul abia intrezarit al cerului - o scara mistica si ireala a rabdarii.La Iezerul trebuie sa urci mereu, sa inaintezi pieptis, sa-ti vezi indaratnic de drum, lasand in spate ultimele case din Cheia, ultimele saivane de oi, padurea de fagi seculari si meandrele prapastioase ale unui rau nervos de munte. Curtea manastirii, stramta cat o alee ce da ocol bisericutei ctitorite de voievodul Mircea Ciobanu, e doar un scurt popas. Pana la pestera Sfantului, te mai asteapta un suis de aproape un kilometru, incercandu-ti parca taria vointei si dorul de cele duhovnicesti. In trepte succesive si obositoare, sihastria Iezerului urca necontenit, contopindu-se cu muntele, cu desisul unei paduri fara sfarsit. Anume tocmit pentru cei care cunosc si vor cu adevarat sa ajunga la casa Sfantului, drumul e lipsit de marcaje sau alte semne de orientare. Nu e nevoie sa intrebi, cerand lamuriri in plus. Maica Antonia, ghidul manastirii, zambeste si te indeamna sa incerci sa-ti continui urcusul. De rest, se ocupa Dumnezeu. El iti arata calea, El iti poarta pasii.
Mai mult tacuta si cu privirea atintita in pamant, ca nu cumva sa cada in pacatul mandriei si al laudei de sine, maica Antonia(ghidul manastirii) e convinsa ca nimeni nu ajunge la Iezerul de capul lui, fara ingaduinta si indemn de sus. E limpede ca muntele Builei are ceva aparte, ceva magic si misterios. E o chemare adanca si fara contur, pe care Cuviosul Antonie a simtit-o cu intensitatea unui cutremur launtric, atunci cand, deja batran, la 64 de ani, a lasat brusc viata si placerile lumesti, afundandu-se in adancul padurii si cautandu-si infrigurat locul de pocainta si rugaciune. Il va gasi intru tarziu, departe de zgomot si lume, intre ruinele napadite de buruieni ale vechiului schit, dupa ce zile la rand a ratacit drumul si a fost nevoie sa traverseze cascadele inspumate ale paraului Cheia, de 24 de ori!

Cu muntii Lotrului in zare si Poiana lui Stan in preajma, Cuviosul Antonie trebuie sa fi fost coplesit de fericire. Muntele ii oferea darul cel mai de pret al singuratatii si al linistii. Ii oferea totul, fara sa-i ceara nimic in schimb. Vorbind de vietuirea pustniceasca a Sfantului, maica Antonia parca il si vede - maruntel si putin garbov, iute in miscari, cu fata obrazului senina si buzele asuprite de numeroase infranari si postiri. Il vede flamand si obosit, cu ochii in lacrimi, coborand genunchii intr-o rugaciune fierbinte si prelunga, in timp ce zidurile descleiate de ploi si pajistea inverzita prindeau sa freamate nerabdatoare. Toata firea Builei parca il astepta. Imbracat in hainele lui cernite de calugar si cu un engolpion alamit la gat, Cuviosul privea in jur, facand padurea, izvoarele si vantul sa taca pentru o clipa. La Iezerul, sosise stapanul si salvatorul, omul trimis de Dumnezeu sa refaca din temelii corpul chiliilor si bisericuta cea veche. O asteptare de 200 de ani luase sfarsit.

Manastirea Iezerul are mai multe inceputuri si povesti de intemeiere. Cea mai cumplita dintre ele sta asternuta cu un scris usor stangaci, chiar la marginea drumului, sub acoperisul unei troite simple, din lemn nerindeluit. E locul in care se odihnesc osemintele celor 300 de calugari hacuiti de ceata unui nemes ungur si ingropati apoi in albia raului. Se spune ca pe la 1545, voievodul Mircea Ciobanu, impreuna cu doamna Chiajna, a zidit schitul, ingropand la temelia acestuia un cazan cu aur. Nimeni nu ar fi stiut acest lucru, daca fiica voievodului nu ar fi fugit in Transilvania si nu s-ar fi casatorit cu un nobil ungur, dorind prin aceasta sa se razbune pe sora ei mai mica, ce se logodise inaintea ei. Tot ca razbunare, fata voievodului va dezvalui secretul comorii sotului ei si acesta, lacom din fire, trece muntii cu o ceata de slujitori, ucide calugarii, in chiar ziua de hram a manastirii, fura aurul, darama schitul si revine cu toata comoara in tara sa, in timp ce satenii de la Cheia daltuiesc trei cruci in stanca si numesc locul "Crucile Mosilor", spre dreapta si neuitata pomenire.
Stropite cu sange de martiri, padurile si poienile Iezerului sunt o imensa si smerita racla de sfinte moaste. Nu intamplator, mai tot timpul anului, Sfantul Antonie refuza sa poarte incaltari, preumblandu-se cu picioarele goale, ca nu cumva sa tulbure somnul cel de veci al batranilor monahi ori sa vatame in vreun fel fapturile marunte ale pamantului. Apoi, pe la 80 de ani, cand manastirea ridicata de el numara din nou sute de calugari, s-a pornit sa urce in munte si sa sape o noua bisericuta in stanca. Asa cum ii poruncise Dumnezeu in vis, Cuviosul Antonie trebuia sa increstineze intreg muntele Buila, pana sus, in varf. La 80 de ani, mai avea de trait o mica viata de om, o viata pe care nu o putea dobandi decat prin renuntare, prin saracia si postul cel mai aspru. Va muri la aproape 100 de ani, ca un crestin adevarat, ca un sfant - inconjurat cu dragoste de ucenici si ingeri.
Biserica din munte
Drumul spre pestera Cuviosului e anevoie si fara sfarsit. Maica Antonia se ofera sa ne insoteasca, aratandu-ne locurile ascunse de meditatie si rugaciune, urmele bordeielor in care se nevoiau vechii pustnici. Candva, tot muntele era o biserica, un imens locas mistic, cu ziduri nevazute si o imensa cupola transparenta deasupra. Sub cerul liber, sihastrii savarseau neintrerupt Liturghia cosmica.Cu multa rabdare, nemiscati, in post si tacere absoluta, asteptau, zile si nopti la rand, ca Sfantul sa iasa din pestera lui si sa le dea cuvant de invatatura. Fara indemnul si protectia Sfantului, Iezerul ar fi pierit de mult. Chiar si acum ii simti prezenta. Multi credinciosi dau marturie ca vad o lumina ireal de stralucitoare iesind din mormantul Sfantului, iar celor care dorm noaptea prin apropiere, Cuviosul Antonie li se arata in vis. Lucrarea continua. Nimeni nu a putut trece peste cuvintele si vrerea lui. La 94 de ani, vazandu-si sfarsitul cu ochii mintii, l-a legat pe ucenicul sau, Nicolae, ca nu cumva sa-i mute trupul din locul anume sapat in stanca chiar de el, avertizandu-l cu voce tunatoare: "Ai mare grija, daca eu nu voi mai fi aici, nici voi nu veti mai ramane la Iezerul". Degeaba au incercat unii si altii sa-i coboare osemintele in bisericuta manastirii. Mereu se intampla ceva - o poticnire grea sau un semn. Pana si Sfantul Calinic de la Cernica a incercat, dar nu a reusit cu nici un chip sa incalce cuvantul lui Antonie. Insotit de obste numeroasa de calugari, Sfantul Calinic (episcop de Arges in acea vreme) a inceput sa sape la mormant. Mai avea putin pana sa dezveleasca osemintele, cand, din senin s-a pornit un vuiet teribil si intrarea in pestera s-a acoperit de o uriasa stanca pravalita. A fost semnul care l-a cutremurat pe Calinic. Cu adevarat s-a convins de puterea si sfintenia Cuviosului. Ca izvorul tamaduitor din preajma, minunile lui Antonie ies la lumina necontenit.
O batrana din Pitesti si-a recapatat vederea, doar atingandu-se de icoana Sfantului. O alta femeie a intrat in biserica si, ridicand in brate copilul, l-a inchinat la altar si a strigat fericita, sa auda toti credinciosii: "Acesta este darul Sfantului Antonie - dragostea si lumina ochilor mei". Un tanar bolnav de epilepsie s-a vindecat la racla, in timp ce un preot din Dragasani, nevolnic de piciorul drept, a urcat cu multa greutate la pestera si, dupa ce s-a rugat acolo, s-a intors acasa singur, nesprijinit de nimeni.La vreme de cumpana sau boala mai grea, maica Antonia, deopotriva cu celelalte surori, merge in Poiana Sfantului, se roaga la mormant si ajutorul nu intarzie nici o clipa sa apara. Odata s-a intamplat ca manastirea sa ramana fara nici un ban, in chiar toiul lucrarilor de refacere a bisericii. Deja incepusera zilele ploioase de toamna si, fara acoperis, bisericuta risca sa se ruineze cu totul. A fost de ajuns o singura rugaciune facuta de intreaga obste la pestera Sfantului, si a doua zi, niste negustori aromani din Grecia au venit sa ofere manastirii toti banii de care era nevoie pentru reparatii. Intrand in vorba cu ei, maica Antonia va afla cu uimire ca negustorii nu stiau nimic despre manastire, ca se abatusera din drumul lor ca din intamplare, impinsi de un indemn nedeslusit. Erau originari din Ianina, chiar locul de nastere al Sfantului, si el de obarsie aromana.
Cu greu gasesti un pustnic mai smerit ca Antonie de la Iezerul. Machedon venit din Grecia, a ajuns la Valcea, s-a casatorit si a trait alaturi de familie pana la 64 de ani. Brusc, a prins drag de singuratate, a renuntat la toate dulceturile vietii si, dupa un scurt popas la manastirea Saracinesti, a ales pustiul muntelui, al Builei. Poate ca ar fi vrut ca numele lui sa dispara pentru totdeauna, lasand drept marturie a trecerii lui prin aceasta lume o pestera si cateva oseminte.

Voia Domnului a facut insa ca Antonie Vlahul sa urmeze cumva destinul predecesorului sau egiptean, Antonie cel Mare. In pestera sa zidita in stanca, se hranea doar cu grauntele aduse in chip minunat de pasari, alunga duhuri si ispitiri, iar la ceasul inserat al miezonopticii, simturile i se ascuteau in asa masura, incat auzea de la zeci de kilometri pana si fosnetul stufarisului sau plescaitul pestilor din Olt. Asemenea lui Antonie cel Mare, va muri ca un batran frumos, la aproape 100 de ani, cu parul negru si inca vanjos, muncind in gradina destelenita de mainile sale. Pestera sa nu a ramas niciodata fara caldura rugaciunii si lumina candelei.

Cu ale lui sfinte rugaciuni Doamne ,miluieste-ne si ne mantuieste pe noi .Amin.

(sursa:revista ,,Formula AS,nr.795,anul 2007)

MINUNE SI TAINA

S-O Intampinam pe Maicuta noastra Buna cu cantari si cuvinte alese


( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )
Cuvinte alese:
,,Ea nu L-ar fi putut purta pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup,
daca nu ar fi primit mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu în inima."
(pr. Kallistos Ware)
,,Pentru acest motiv se numeşte Maica Domnului “rana dracilor“, fiindcă nu poate satana să piardă pe om, atâta timp cât omul nu încetează să alerge la ajutorul Maicii Domnului”. ( Sfântul Serafim de Sarov )
"Maica Domnului este Stăpâna şi Împărăteasa şi Doamna şi Maica tuturor sfinţilor, iar sfinţii sunt slujitorii ei precum Maica este a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt fiii Ei, întrucât se împărtăşesc din Preacuratul Trup al Fiului Ei "
(Sf. Simeon Noul Teolog - Filocalia vol. VI. P. 155 )
„Dacă cineva nu socoteşte pe Sfânta Maria, Născătoare de Dumnezeu este în afara Dumnezeirii. Dacă cineva ar spune că Hristos a trecut prin Fecioara ca printr-un canal, şi nu S-a format în ea dumnezeieşte şi ome­neşte (dumnezeieşte, pe de o parte, că a fost fără bărbat, iar omeneşte, pe de altă parte, că a fost după legea sarcinii), de asemenea este fără Dum­nezeu… Dacă cineva introduce doi fii, pe unul care este din Dumnezeu şi Tatăl, iar pe cel de-al doilea care este din mamă, dar nu unul şi acelaşi, acela să cadă din înfierea făgăduită celor ce cred drept” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Scrisoarea 101)
„Primind El, Fiul lui Dumnezeu, trupul şi sufletul din Fecioara şi încadrându-se în Ipostasul Său dumnezeiesc, oare, ea n-a primit îndumnezeirea din Dumnezeirea Lui? Dumnezeu îşi alcătuia din sângele ei un trup, din sufletul ei un suflet, şi sângele şi sufletul ei nu se resimţeau de acest fapt?” ( Părintele Dumitru Stăniloaie )
"Lângă crucea lui Iisus, în cel dintâi loc este tot Mama Lui Sfântă.
De lângă Buna Vestire şi până lângă Crucea Împlinirii acesteia, Preasfânta Fecioară şi Preadulcea Mamă a fost nedespărţită de Iisus.
Ea a fost lângă ieslea cântărilor îngereşti pentru El.
Ea a fost lângă creşterea rugăciunii cu El.
A fost lângă îngrijorările pământeşti pentru El.
A fost lângă bucuriile izbânzilor Lui şi a fost lângă durerile patimilor Lui…
Ea este acum lângă Jertfa Ispăşirii Lui." ( Traian Dorz, din Hristos – Jertfa noastră)
"Suntem datori să o cinstim cu toată inima şi să o socotim Mama noastră Cerească, străduindu-ne să o urmăm în virtuţi şi să îi împlinim cuvintele pe care le cântăm la fiecare utrenie, pe care le-a grăit ea către Elisabeta, mama Înainte-Mergătorului Domnului: „Că a căutat spre smerenia roabei Sale, şi iată de acum Mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48 ).
Noi ne adresăm Maicii lui Dumnezeu ca Apărătoarei noastre. Ştim că ea nu a mântuit lumea nemijlocit, că Dumnezeiescul ei Fiu ne-a mântuit cu Crucea Sa. Ea poate însă ajuta mântuirii noastre prin rugăciunile Sale înaintea Fiului Său, şi noi cerem rugăciunile Ei, care au atâta putere înaintea lui Hristos.”
( Sf. Luca al Crimeei )
,,Taina Întrupării Mântuitorului nostru, Fiul lui Dumnezeu, este o taină care trebuie să ne umple de evlavie şi de re-cunoştinţă faţă de Sfânta Fecioară, Maica Domnului, care a fost aleasă de Însuşi Tatăl Ceresc şi sfinţită de Însuşi Duhul Sfânt pentru această mare şi veşnică lucrare a mântuirii noastre.
Oricine vorbeşte în chip necuviincios despre Sfânta Fecioară şi Maică a Domnului va fi vinovat de un păcat veşnic împotriva Tatălui Care a ales-o, împotriva Fiului Care a sfinţit-o şi împotriva Duhului Sfânt Care a umbrit-o. "(Parintele Iosif Trifa) (sursa:http://www.oasteadomnului.ro/forum/)

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu miluieste-ne pe noi.AMIN.

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 26- A DUPA RUSALII

Evanghelia vremurilor si a oamenilor de azi:,,Suflete.....bea ,mananca si te veseleste"

Evanghelia din care ne hrănim în această duminică cu adevărat parcă este evanghelia vremurilor şi a oamenilor de azi, pentru că şi azi cei mai mulţi oameni, ca bogatul cel nebun din Evanghelie, îşi îmbie sufletul cu… chefuri, cu mâncări şi băuturi. „Bea, mănâncă şi te veseleşte!“; aceste vorbe sunt parcă credeul şi credinţa oamenilor de azi. Beţiile, chefurile, desfătările şi petrecerile cele multe de azi toate răsună în semnul şi mărturia că oamenii de azi au uitat că au şi un suflet care şi el „însetează şi suspină după Dumnezeu“ (Ps. 62), după hrana sufletească. „Dumnezeul celor mai mulţi bogaţi şi îmbogăţiţi din zilele noastre este pântecele“, precum zice Apostolul Pavel.

Dar să fim bine înţeleşi, să nu credeţi cumva că Evanghelia îl mustră pe cel bogat pentru că îşi strânsese avere. O, nu, căci averea şi strângerea ei nu este un păcat. Dimpotrivă, e un păcat lenea şi neîngrijirea de ce trebuie pentru casă şi familie. Dar greşeala este că averea, dacă nu băgăm bine de seamă, scorneşte în noi multe feluri de beteşuguri sufleteşti. Pe unii averea îi face zgârciţi, încât le pare rău şi de pâinea ce-o mănâncă şi mor strângându-şi bani cu mâinile încleştate. Pe alţii averea şi banii îi aruncă în lene, în desfătări şi păcate. Bogatul din evanghelie suferea de acest beteşug din urmă. O, ce om nebun, că-şi îmbia sufletul cu mâncare şi băutură, dar „sufletul lui înseta şi suspina după Dumnezeu“. O, ce om nesocotit, căci credea că odată cu înmulţirea averii sale i se vor înmulţi şi zilele şi anii vieţii, întocmai cum au crezut Adam şi Eva şarpelui diavol când le spunea că „nu vor mai muri“. O, ce om nesocotit! Făcea planuri cum să-şi lărgească hambarele şi el nu-şi dădea seama că în jurul lui stăteau o grămadă de hambare goale şi deschise. „Ce! N-ai hambare destule? – îl întreabă sfântul Augustin pe bogătanul. Iată, înaintea ta stau casa văduvelor şi mâna săracilor, gura orfanilor şi a celor părăsiţi, ca tot atâtea grânare şi hambare totdeauna deschise, pe care bogăţiile tale nu vor fi de-ajuns să le poată umple“. Dar auziră-ţi ce păţi bogatul din Evanghelie. Într-o clipeală moartea îl trecu în iad cu toate planurile lui de chefuri şi plăceri. Aşa păţesc şi astăzi toţi acei care nu se îmbogăţesc şi în Dumnezeu, adică în fapte bune şi plăcute Lui.

Mai zilele trecute eu am văzut pe viu evanghelia aceasta aici, la Sibiu. Lângă redacţia noastră locuia un mare bogătan (proprietar de case) care, noapte de noapte trăgea la chefuri şi beţii. Dar, după o noapte de chef, moartea îl trecu fără de veste în cealaltă lume. O, ce spaimă a intrat în prietenii lui de pahar, când, a treia zi, îl văzură plecând către mormânt. Dar greşeala aceasta este: oamenii, după astfel de întâmplări, s-aleg numai cu spaima de o clipă şi nu cu îndreptarea. De atâtea ori, în atâtea locuri, Dumnezeu arată oamenilor Evanghelia de mai sus (cu moarte fără de veste), însă oamenii se cutremură numai pentru o clipă din starea lor păcătoasă, şi apoi iar se aşază liniştiţi în păcatele lor.

Cititorule! Ascultă bine că şi astăzi s-aude glasul Domnului din Evanghelia de mai sus: „În noaptea asta voi cere sufletul tău“… „În noaptea asta vei muri“. Ce ştii? Dar dacă tocmai eu sau tu vom fi chemaţi „în noaptea asta“ în cealaltă lume?

Cel mai vechi şi cel mai bun predicator

În Evanghelia de mai sus, Dumnezeu a lăsat să predice moartea. O, ce predicator înfricoşat şi puternic este moartea! Este cel mai vechi, cel mai înspăimântător şi cel mai bun predicator. Parohia lui este lumea întreagă. El predică pe tot locul, în toată lumea şi vorbeşte în orice limbă de pe faţa pământului. El vorbeşte săracilor ca şi bogaţilor, învăţaţilor ca şi neînvăţaţilor. El vorbeşte cu multă putere. El face pe toată lumea să plângă. Nu este inimă care să nu se fi mişcat în faţa lui şi nu sunt ochi care să nu fi plâns în faţa predicilor lui.

Straşnic şi încăpăţânat este acest predicator! El nu vrea să ţină seamă de nimic. El răstoarnă de multe ori planurile oamenilor şi năvăleşte cu predica lui acolo unde nu este poftit şi aşteptat. El pândeşte pe la toate uşile şi ferestrele. El are o cheie cu care poate descuia orice casă, orice palat, orice ascunziş. Nu este pe suprafaţa pământului vreo încăpere în care să nu poată intra. El năvăleşte de multe ori cu predicile lui pe la petrecerile din crâşme. El dă buzna pe la baluri şi schimbă cheful în predică înfricoşată.

Biserica lui cea mai puternică este cimitirul. Fiecare piatră de mormânt, fiecare ridicătură de mormânt îi slujeşte de amvon. Acolo, în biserica cimitirului, cheamă el tot mereu pâlcuri, pâlcuri de ascultători (pe cei ce petrec mortul la groapă) şi le predică de pe marginea gropii despre deşertăciunea acestei lumi.

Nimeni nu poate scăpa de predicile acestui predicator. Nimeni nu-l poate alunga. Poţi să râzi de predica lui; poţi să iei în râs învăţăturile şi chemările lui; poţi să fugi de Biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu; poţi, în mânia ta, să rupi Biblia, poţi să rupi această Carte. Acest predicator n-are nici o grijă. El rămâne biruitor. Ca mâine va vorbi de pe marginea mormântului tău.

O, ce predicator înfricoşat este moartea şi ce predici puternice spune el! Nimeni nu predică cu atâta putere ca el. Când moare atare zgârcit şi nesătul de averi, moartea-predicator se urcă sus, pe hambarele şi averile lui şi strigă cu glas tare: „Iată-l pe cel ce nu se mai sătura de averi… iată că acum le lasă şi pleacă din lume gol şi sărac de fapte bune…“

Când moare cel ce şi-a cheltuit sănătatea şi viaţa în desfătări lumeşti, moartea-predicator, mergând cu el la groapă, strigă de răsună toată uliţa satului: „Iată cum se sfârşesc plăcerile şi poftele cele lumeşti… Veniţi cu toţii şi-l vedeţi pe cel ce şi-a cheltuit viaţa în zadar…“

Când moare beţivul – în bătaie cumplită sau căzut în atare apă sau în zăpadă – moartea strigă de răsună tot satul: „Iată ce face beţia, iată cum «încălzeşte» rachia…“

O, ce predici puternice spune moartea! Însă oamenii nici pe acestea nu le ascultă. Se înfioară când le aud, dar îndată le uită.

Dragă cititorule! Moartea este un predicator înfricoşat. Ca mâine va vorbi şi de pe marginea mormântului nostru. Toţi vom muri. Întrebarea este însă cum vom muri. „Cel păcătos va muri în păcatele sale“. Aceasta este o moarte înfricoşată; e o moarte după care urmează îndată judecata şi osânda de veci. Însă cel credincios a scăpat de frica şi puterea morţii. Cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui „a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5, 24). Pentru acesta, moartea este o trecere, o mutare „acasă la Domnul“. Această „moarte“ nu ne mai sperie; dimpotrivă, o aşteptăm ca pe o solie ce vine să ne ducă „Acasă“. Despre această moarte zicea Apostolul Pavel că o doreşte „să-l împreune cu Hristos“ (Fil. 1, 23).

O astfel de moarte vei avea şi tu, cititorule?

Preot Iosif Trifa

(– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Fa-ti timp

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ți timp să vezi durerea și lacrima arzând,
Fă-ți timp să poți, cu mila, să le alini, trecând.

Fă-ți timp pentru-adevăruri și adânciri în vis,
Fă-ți timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ți timp să vezi pădurea, s-asculți lâng-un izvor,
Fă-ți timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.

Fă-ți timp s-aștepți din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ți timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi,
Fă-ți timp să stai cu mama și tatăl tău bătrâni,
Fă-ți timp de-o vorbă bună și-o coajă pentru câini.

Fă-ți timp să stai aproape de cei iubiți, voios,
Fă-ți timp să fii și-al casei în slujba lui Hristos,
Fă-ți timp să guști frumsețea din tot ce e curat,
Fă-ți timp, căci ești de taine și lumi înconjurat.

Fă-ți timp de rugăciune,de post și meditări,
Fă-ți timp de cercetarea de frați și de-adunări,
Fă-ți timp și-adună-ți zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ți timp, căci viața trece și când nu faci nimic.

Fă-ți timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai,
Fă-ți timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fă-ți timp s-asculți la toate, din toate să înveți,
Fă-ți timp să dai vieții și morții tale preț.

Fă-ți timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieții n-o mai strângi.
Traian Dorz

NE VORBESTE PARINTELE IOSIF...

Despre postul cel adevarat
,,Se sting posturile,se sting rugaciunile ,se stinge privegherea....."

,,Viaţa noastră este o războire neîncetată între „Adam cel vechi” şi „Adam cel nou”; între firea cea veche şi firea cea nouă. În această luptă, Domnul Iisus a venit şi ne-a adus ajutor de biruinţă.Eu îmi închipui firea cea veche în asemănarea imaginilor ce arată inima omului. Patimile cele rele sunt nişte urme din grădina Edenului; sunt nişte dobitoace ale diavolului. Aceste dobitoace au lipsă de „păşune”, de „mâncare”, altcum tânjesc şi amorţesc. Ele trăiesc cu mâncarea ce le-o dăm noi. Când le dăm mâncare, zburdă, iar când nu le dăm, tânjesc. Un om credincios, un om duhovnicesc, nu dă de mâncare acestor dobitoace. El îşi hrăneşte firea cea nouă cu rugăciune şi priveghere, iar pe firea cea veche, cu dobitoacele ei, „o omoară cu foamea”. Pe dobitoceştile patimi le-a pus pe foame, le-a amorţit cu foamea. Un astfel de om a pus la respect firea cea «veche; a amorţit-o, a slăbit-o, i-a luat puterea şi a făcut-o neputincioasă. Un astfel de om îşi apără mereu firea cea duhovnicească prin priveghere şi rugăciune.Cheia mântuirii sufleteşti este tocmai asta: să ne apărăm cu darurile Domnului contra trezirii firii noastre celei vechi. Căci suntem tot mereu în primejdia de a simţi cum se trezeşte în noi firea cea veche, gustul după „carnea” din Egipt.Câinele din noi n-a murit (poftele lumeşti), nici vulpea (viclenia), nici tigrul (mânia), nici porcul (beţia), nici păunul (trufia), nici şarpele (pizma) etc;dar, de câte ori le simţim că se trezesc, trebuie să le punem pe foame, trebuie să le reducem mâncarea, sporindu-ne „mana”, mâncarea cea duhovnicească.In acest înţeles trebuie luat şi postul, ca un ajutor contra trezirii patimilor noastre. Îmbuibarea cu mâncăruri şi băuturi este o hrană pentru dobitoacele firii celei vechi. De hrana asta trebuie să ne ferim nu numai pe timpul postului, ci în tot timpul vieţii noastre. „Precum pământul prea gras şi umed – zice Sf. Ioan Gură de Aur – naşte viermi, aşa şi îmbuibarea cu mâncăruri şi băuturi este cuib cald pentru viermii ispitelor şi poftelor rele.”

Trăim vremuri cu creştini care trăiesc ascultând de şoapta lui satan: «Beţi, mâncaţi, chefuiţi, păcătuiţi… trăiţi-vă viaţa!»…
Se sting posturile, se sting rugăciunile, se stinge privegherea… şi-apoi ne mirăm de ce ne-au biruit răutăţile şi păgânătăţile.În acest înţeles trebuie să adâncim şi învăţătura despre post. Ne trebuie şi aici un post adâncit. Postul nu înseamnă numai schimbarea unor mâncăruri, ci înseamnă întărirea firii noastre celei duhovniceşti şi slăbirea firii celei lumeşti. Postul trebuie să pătrundă şi el acolo, înăuntrul nostru, de unde ies răutăţile şi să ajute la „înţărcarea” lor. Altfel, ce folos că oprim unele mâncăruri să intre în gura noastră, dar lăsăm, cu toată liniştea, să iasă sudalmele, minciunile, hulele etc?Postul nostru trebuie să fie un post permanent, adică să ne ferim în tot timpul vieţii noastre de desfătările şi deşertăciunile acestei lumi, de duhul acestei lumi, de orice fel de „mâncare” (petreceri, beţii, jocuri, desfătări lumeşti) şi celelalte răutăţi prin care se întăreşte „animalul”, firea cea veche din noi.

Postul şi „litera legii” [II Cor 3, 6]

De când eram copil mic în casa părinţilor mei, plugari, îmi aduc aminte de un vecin, un om bătrân şi evlavios, care păzea cu sfinţenie toate posturile şi rânduielile.Avea însă bătrânul şi unele metehne pe care aşijderea le „păzea”…Se întâmpla pe timp de post să dea bătrânul peste atare vas „întinat” cu mâncare „de dulce”… Să-l fi văzut şi auzit atunci: „Trăsnească şi fulgere în voi, muieri, că spurcaţi pe om cu vasele voastre! Nu mai poate ţine omul cu voi nici sfintele posturi!”Şi, de ciudă, bătrânul se repezea drept la cârciumă, unde îşi astâmpăra „mânia”, suduind „pe muieri” şi înghiţind la rachie (astea nu mai erau „spurcate”!). Vedea spurcarea numai în mâncare, dar în sudalmă şi cârciumă ba. Asta este ceea ce se cheamă „litera legii”, pe care o vedem de atâtea ori şi în atâtea feluri şi în post."

Preot Iosif Trifa

Slavit sa fie Domnul!

LA INCEPUT DE POST.......

Cuvant de folos!

“Foarte mulţi oameni se întreabă de ce este necesar să postim pentru Naşterea Domnului, pentru că acest eveniment este o sărbătoare a bucuriei. Sfinţii Părinţi au rânduit acest lucru. Ca la o masă care are nevoie de patru picioare pentru a fi stabilă, aşa şi anul are patru posturi: Postul Paştilor, Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Postul Adormirii Maicii Domnului şi Postul Crăciunului. Toate, pentru a-l întări pe creştin în lucrarea mântuitoare.

Din păcate, foarte mulţi oameni aşteaptă să înceapă postul gândind mai degrabă la un regim de slăbire. Este adevărat, postul este bun şi din acest punct de vedere. Dar, în primul rând, trebuie să ne gândim la curăţirea sufletului, pe care o vom dobândi doar printr-o asceză şi printr-o înfrânare a trupului, pe care le primim în post. Pentru că postul presupune o înlăturare, pentru o perioadă, a mâncărurilor grele, cum ar fi carnea, lactatele, ouăle, care obosesc trupul. Iar obosirea trupului duce la obosirea sufletului pentru rugăciune, pentru lucrarea mântuitoare.

Acest post este deopotrivă unul al bucuriei, pentru că la finalul lui întâmpinăm Naşterea Domnului şi o preînchipuire a Legii Vechi, în care toţi proorocii s-au rugat şi s-au pregătit pentru venirea lui Mesia.În post, cine pune înainte de toate împărăţia lui Dumnezeu va primi cele materiale şi sufleteşti de care are nevoie. În această perioadă, bineînţeles, trebuie să devenim mai buni cu cei din jurul nostru, să încercăm să facem milostenii mai multe. Mai ales în preajma acestei sărbători când Însuşi Mântuitorul a primit daruri de la magi. La fel şi noi, în amintirea acestui adevăr, trebuie să ne gândim la fraţii noştri care se află în suferinţe materiale sau sufleteşti şi să le dăm din puţinul nostru, pentru că numai atunci vom putea primi roadele binecuvântate ale postului. Milostenia, împletită cu rugăciunea şi cu participarea la sfintele slujbe, este esenţa postului, mult mai importantă decât mâncarea în sine. Trebuie să avem fapte vrednice de mântuirea noastră.Postul Crăciunului are, evident, istoria lui. Primele date pe care le avem despre Postul Crăciunului provin de la Fericitul Augustin, din secolele IV-V, şi de la episcopul Leon cel Mare al Romei, cel care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit de el “Postul din luna a zecea”. Ca datare corectă a acestui post şi ca uniformizare a respectării lui avem informaţii de la Sinodul local din Constantinopol, care s-a ţinut în 1166, sub patriarhul Luca Crysoverghi. Atunci s-a hotărât ca acest post să fie ţinut 40 de zile, pentru că unii ţineau şase zile, alţii, peste 40 de zile, unii mai aspru, alţii mai puţin aspru".

Ieromonah Ioan Meiu (sursa:www.ziarullumina.ro)

Rugaciune la inceputul Postului

,,Doamne Cel Veșnic și Făcătorule a toate, Care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat în această viață, Care ai revărsat peste mine harul Botezului și pecetea Duhului Sfânt, Care ai sădit în mine dorința de a Te căuta pe Tine Singurul adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea.
N-am viață, nici lumină, nici bucurie, nici înțelepciune, nici tărie fără numai în Tine, Dumnezeule.
Din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii mei spre Tine.
Dar Tu ai spus ucenicilor Tăi: ”Tot ce veți cere în rugăciune cu credință veți primi” și ”orice veți cere în numele Meu voi face vouă”.
De aceea îndrăznind Te chem: păzește-mă de orice prihană a trupului și a duhului.
Învață-mă să mă rog cum se cuvine.
Binecuvintează această zi pe care ai dat-o slugii Tale nevrednice.
Cu puterea binecuvântării Tale fă-mă în stare să grăiesc și să lucrez în toată vremea spre slava Ta cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste, blândețe, pace, curaj și înțelepciune, dându-mi de-a pururea seama de prezența Ta.
Doamne Dumnezeule, în necuprinsa Ta bunătate, arată-mi calea voii Tale, și dă-mi să umblu în fața Ta fără păcat.
Tu Doamne, Tu știi cele de care am nevoie. Cunoști orbirea și neștiința mea, cunoști neputința și stricăciunea sufletului meu, dar nici durerea și întristarea mea nu-Ți sunt ascunse Ție. De aceea, Te rog, ascultă rugăciunea mea și prin Duhul Tău cel Sfânt învață-mă calea pe care să merg; iar atunci când voința mea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruța Doamne, ci silește-mă să mă întorc la Tine.
Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă țin cu tărie de ceea ce este bine.
Păzește-mă de tot cuvântul sau fapta care strică sufletul; de orice porniri care nu găsesc buna plăcere înaintea Ta și-l rănesc pe semenul meu.
Învață-mă ce trebuie să spun și cum trebuie să vorbesc.
Dacă e voia Ta să nu răspund, fă-mă să tac în duh de pace, să nu întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei.
Așează-mă în calea poruncilor Tale și până la ultima mea suflare să nu mă lași să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale, ca poruncile Tale să fie singura lege a ființei mele pe acest pământ în veci.
Doamne, rogu-Te, ai milă de mine.
Păzește-mă în întristarea și nenorocirea mea și nu ascunde calea mântuirii de la mine.
În nebunia mea Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe și mari. Dar îmi aduc pururea aminte de răutatea mea, de ticăloșia și josnicia mea. Miluiește-mă!
Nu mă lepăda de la fața Ta din pricina nevredniciei mele. Ci sporește în mine conștiința acestei nevrednicii și dă-mi mie, celui mai rău dintre oameni, să Te iubesc pe Tine așa cum ai poruncit:
din toată inima mea și din tot sufletul meu și din tot cugetul meu și cu toată tăria mea: din toată ființa mea.
Dă, Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt,învață-mă dreapta judecată și cunoștință.
Dă-mi să cunosc adevărul Tău Cel Sfânt, învață-mă dreapta judecată și cunoștința.
Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a intra în mormânt.
Ține-mă în viață în această lume ca să-ți pot aduce pocăință după vrednicie.
Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici când mintea mea e oarbă încă.
Când Îți va bineplăcea să pui capăt vieții mele, dă-mi de veste dinainte, ca să-mi pot pregăti sufletul să vină înaintea Ta.
Fii cu mine, Doamne, în acel ceas înfricoșător și dă-mi bucuria mântuirii Tale.
Curățește-mă de toate gândurile tainice, de toată răutatea ascunsă întru mine; și dă-mi răspuns bun la scaunul Tău de judecată.
Doamne în mare mila Ta și necuprinsa Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunea mea!”
Amin

Parintele Sofronie de la Essex (sursa:AICI)

POST CU MULT FOLOS DUHOVNICESC!

Cand zaceam

Când zăceam în grea durere
suspinând în așternut
și m-ai mângâiat Iisuse,
o, atunci, Te-am cunoscut!

Când eram strain și singur
biet copil necunoscut
și-ai venit să stai cu mine
o, atunci, Te-am cunoscut!

În prăpastia pierzării
vinovat când m-am văzut
și m-ai scos pe braț, Iisuse,
o, atunci, Te-am cunoscut!

În pustiul de păcate
când plângeam un fiu pierdut
și-ai venit Tu să mă cauți,
o, atunci Te-am cunoscut!



Când am fost la greu, Iisuse,
când în chinuri m-am zbătut,
când stăteai doar Tu cu mine
o, atunci Te-am cunoscut!

- Dar când am ajuns la bine
și la ușa-mi Te-am văzut
așteptai...dar vai, Iisuse,
atunci nu Te-am cunoscut!

Traian Dorz

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 25-A DUPA RUSALII

Pilda samarineanului milostiv
Ev. Luca X, 25-37

Evanghelia pe care o tâlcuim acum închipuie întreaga istorie a neamului omenesc. În chipul unui Samarinean milostiv şi bun a venit şi Iisus Hristos în lume, tămăduind şi mântuind omenirea cea lovită de moarte prin păcatul strămoşesc. Şi Hristos a venit după ce au trecut pe alături „preotul şi levitul“, adică după ce nici Legea şi preoţii Vechiului Testament, nici învăţaţii şi filozofii veacurilor n-au putut să-i dea omenirii bolnave ceea ce îi trebuia: tămăduire şi mântuire sufletească. „Untdelemn şi vin“ a turnat samarineanul peste rănile celui rănit. Aşa şi Iisus Hristos „ne-a spălat cu Sângele Său păcatele noastre“ (Apoc. 1, 5).

Dar să luăm aminte! Iisus este şi astăzi Samarineanul cel Milostiv. O, iubite cititorule, de câte ori şi astăzi ne ies în drumul vieţii tâlharii sufletului nostru: păcatele şi ispitele care ne rănesc sufletul! Uită-te bine, cititorule, uită-te bine că tu eşti omul cel rănit din chipul de mai sus. Păcatul te-a rănit, păcatul ţi-a dezbrăcat sufletul de haine şi te-a lăsat „mai mort fiind“. Nu simţi tu acest lucru? De nu-l simţi, apoi tu eşti un pierdut şi azi; mâine vei muri în păcatele tale. Dar, dacă, cercetându-ţi starea ta sufletească, te vei simţi rănit de tâlharii păcatelor – şi odată cu aceasta vei simţi şi o durere pentru rănile tale sufleteşti şi o dorinţă vie care să-ţi umple ochii de lacrimi şi să-ţi deschidă gura să strigi: „Mântuitorule Doamne, vino şi mă scoate, ridică-mă, Doamne“ – atunci să ştii, iubite cititorule, că aproape de tine este mântuirea ta. Atunci să ştii că, în chipul samarineanului din chipul de mai sus, şi asupra ta Se pleacă Domnul şi Mântuitorul Hristos cu tămăduire şi mântuire sufletească.
O, ce Samarinean milostiv şi bun este nouă Domnul! Dar tocmai această bunătate şi milostivire cere ca şi noi să fim cu milă şi iubire faţă de aproapele nostru. „Mergi de fă şi tu asemenea“ – i-a zis Iisus legiuitorului; şi aşa ne zice şi nouă. Fiecare creştin trebuie să fie, să se facă, mai ales în aceste vremuri grele, un samarinean milostiv pentru durerile, lipsurile şi rănile sufleteşti şi trupeşti ale aproapelui său. Dar, durere! Războiul şi vremurile grele de acum n-au făcut samarineni, ci au umplut drumurile de gheşeftari. Doară niciodată n-au trecut creştinii „pe alături“, pe lângă durerile semenilor, ca acei de astăzi. Lăcomia a umplut lumea de „tâlhari“ speculanţi care dezbracă, din spatele săracilor, al văduvelor şi al orfanilor, cămaşa, ca să facă un „câştig“ din lacrimile şi din suferinţele lor.

Cititorule! Te-a rănit păcatul? Strigă-L pe Mântuitorul, căci numai El te poate scăpa şi tămădui! Legea scrisă îţi arată numai păcatul, dar nu-l poate şterge, aşa precum oglinda îţi arată că eşti murdar, dar nu te poate spăla. Strigă-L pe Mântuitorul, zicând: „Doamne, iată, stau căzut în drumul vieţii. Tâlharii (ispitele şi păcatele) mi-au ieşit în cale şi m-au rănit. Rănile mă dor şi nu este cine să le lege. Puterea mi se scurge şi nu este cine să mă ridice. Fie-Ţi milă de mine, Doamne! Iartă-ă, ridică-mă şi mă ia în «grija» Ta cea sfântă şi mântuitoare!“…

Samarineanul milostiv în zilele noastre…

Un prieten întors din America mi-a povestit multe lucruri interesante. Între altele îmi spunea că, mai ales de când s-au oprit băuturile, America s-a umplut de societăţi creştine care se întrec în lucrul Domnului. Sunt societăţi care au deschis în fiecare gară (staţie) câte o casă de adăpost pentru cei care se îmbolnăvesc pe trenuri sau sunt nevoiaşi şi neajutoraţi (la noi se vor deschide câte două crâşme în fiecare gară). Chiar şi pe trenuri sunt vagoane închiriate pentru rugăciune şi pentru cei bolnavi şi flămânzi.

„Şi eu am fost scris într-o astfel de societate – îmi spunea prietenul. Societatea se chema «Mila creştină», şi noi, membrii ei, făceam o adevărată vânătoare prin oraş să găsim oameni bolnavi şi necăjiţi. Pe cei «vânaţi» nu-i lăsam din mână până nu-i puneam pe picioare. Aveam şi o casă de adăpost şi ne susţineam din cotizaţii şi din fel de fel de colecte. Pe mulţi i-am scăpat nu numai la viaţă, ci i-am adus şi la credinţă şi, din oameni răi şi păgâniţi, am făcut creştini buni şi milostivi“…

Ei, şi de ce spun acest lucru aici? De aceea, pentru că creştinismul nostru de azi a cam uitat Evanghelia samarineanului milostiv. O latură a creştinismului celui dintâi a fost tocmai aceasta: grija şi îngrijirea de rănile trupeşti şi sufleteşti ale „fraţilor“. Epistolele Apostolului Pavel sunt pline de „strângeri de ajutoare pentru fraţi“ (citiţi, spre pildă, II Corinteni capitolele 8 şi 9). Dar în zilele noastre a cam slăbit această latură a vieţii creştineşti. De când eram preot la sate mi-aduc aminte cu fior că am îngropat iarna, de sub un pod, pe doi cerşetori care muriseră acolo, în mijlocul unui popor care avea „fonduri“ mari în casa comunei şi în lada bisericii. Satele şi oraşele noastre sunt pline de crâşme mari şi spaţioase, dar rar unde afli atare spital sau o casă (azil) pentru bătrânii neputincioşi sau atare societate pentru împărţit milă şi ajutor nevoiaşilor.

Să facem pe tot locul astfel de societăţi de milă creştină. Să nu uităm că sunt oameni pe care cu nici o predică nu-i poţi aduce la Mântuitorul, ci numai cu pilda samarineanului milostiv pusă în faptă. O, cum s-ar înmulţi numărul creştinilor adevăraţi când în tot satul s-ar strânge la un loc o ceată de samarineni milostivi şi ar începe a strânge şi împărţi ajutoare – trupeşti şi sufleteşti – celor bolnavi, celor neputincioşi, orfanilor şi tuturor necăjiţilor şi năpăstuiţilor!

Dragă cititorule şi scumpă cititoare! În oraşul Iope era o uceniţă cu numele Tavita; n-avea decât un ac; şi cu acest ac îşi umpluse viaţa de milosteniile ce le făcea, îmbrăcând pe cei goi şi nevoiaşi (Fapte 9, 36). Să nu zici, dar, că tu n-ai cu ce înfăptui pilda samarineanului milostiv!
Preot Iosif Trifa

( – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

DIN CANTARILE OASTEI DOMNULUI

Daca-ti lipseste pacea


( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )
versuri-Traian Dorz
canta Sandu Donici

PRIN VALURILE VIETII

Iertarea este calea care duce inainte

Observăm, din ce în ce mai mult în jurul nostru, că relaţiile dintre semenii noştri devin tensionate, din motive aparent lipsite de importanţă. Un gest, un cuvânt sau o privire lasă uneori urme foarte adânci, tulburând apele sufletului. De multe ori, rămânem în urmă, purtând un adevărat dialog imaginar cu persoana care ne-a rănit, în care plasăm toată vinovăţia asupra sa, în cascade de argumente.Prin aceste mecanisme, în mintea noastră, evenimentele şi stările poluante pot lua o amploare foarte mare, disproporţionată. Uitarea nu este o modalitate de rezolvare a acestor situaţii, care pot izbucni din nou la cel mai mic factor declanşator. Zi după zi ajungem să cărăm după noi povara resentimentelor, ajungem să ne antipatizăm semenii, uneori fără să ştim prea bine de ce, şi să trăim stări de tensiune care ne epuizează. Astfel, interacţiunile cu cei din jur pot deveni, în loc de prilej de bucurie, motiv de frustrare, iar sufletul nostru se transformă într-un arc gata mereu să sară. Rănile sufleteşti nu au timp să se vindece, întrucât mereu va apărea ceva care să le facă să sângereze.

Iertarea este drumul către pace

Indiferent de mecanismul psihologic care se ascunde în spatele lor, de factorii declanşatori şi de motivele de amplificare, singura vindecare vine din iertare. Şi asta nu printr-un gest raţional, nu prin înţelegerea motivelor din spatele comportamentului celuilalt, nu prin identificarea scuzele, a circumstanţelor atenuante. Acestea nu ne-ar transforma decât în nişte judecători, ce e drept poate mai blânzi, dar care se autoîndreptăţesc să aprecieze dacă un anumit gest este sau nu scuzabil. Spre deosebire de scuză, iertarea este un gest liber de voinţă, un act de curaj, o modalitate de a vindeca relaţia cu celălalt şi de a ne găsi pacea sufletească. Este cu toate astea un gest foarte greu de făcut, care parcă merge împotriva tendinţei generale - cea de a lupta pentru propria dreptate şi de a-l face pe cel care ne-a greşit să plătească într-o formă sau alta. În societatea noastră, din ce în ce mai competitivă şi mai combativă, acest gest poate părea o nebunie. "Când a făcut asta, când mi-a zis asta, cum să iert? Ce o să creadă despre mine? O să spună că sunt slab/slabă." Uităm astfel că în primul rând noi suntem cei care trăim cu resentimentele noastre, care ne poluează viaţa de zi cu zi şi relaţiile cu cei apropiaţi. Din acest punct de vedere, iertarea este în primul rând un dar pe care ni-l facem nouă înşine. Însă, chiar şi aşa, este extrem de dificil dacă încercăm noi, prin forţele proprii sufleteşti, să iertăm, fără să cerem ajutorul lui Dumnezeu. Vom vedea că fără ajutorul Lui ne poate fi foarte greu să ne iertăm chiar pe noi înşine, motiv pentru care vom găsi că este mai uşor să proiectăm vinovăţia, frustrările, asupra celorlalţi.

Resentimentele, buruienile sufletului nostru

Resentimentele sunt ca nişte plante, nişte buruieni cu rădăcini foarte ramificate şi adânc înfipte în sufletul nostru şi care se hrănesc cu energia şi bucuria noastră de viaţă. Chiar şi tăiate de la rădăcină, aceste "plante" îşi vor găsi resursele în adâncul sufletului, în răni vechi, parţial vindecate, şi vor ieşi din nou la suprafaţă.

Această "buruiană" se înmulţeşte foarte repede, trecând de la un om la altul, prin vorbe şi atitudini, ostile, lipsite de bunăvoinţă, ajungând să distrugă, să pervertească întregul sistem de relaţii sociale. Încercând să ne facem dreptate şi să îl pedepsim pe celălalt pentru răul pe care ni l-a produs, nu facem decât să contribuim la înmulţirea acestei "plante" - adevărat parazit emoţional şi relaţional. Fructele "buruienii", prin aceasta înţelegând satisfacţiile, victoriile obţinute în confruntări şi autojustificări, sunt amare, otrăvite şi fac parte dintr-o logică a violenţei, a lui "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Tot ce putem face este să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea credinţă şi putere pentru a "ierta de şaptezeci de ori câte şapte" şi de a ne feri astfel sufletul de povara şi otrava resentimentelor.

"Am simţit o bucurie profundă în interior"

Din nefericire, nu de puţine ori ne confruntăm cu situaţii în care pur şi simplu nu putem ierta. Abuzuri crude, încercări foarte dure ale vieţii ne închid între nişte ziduri în care supravieţuim cu greu. Este vorba şi despre experienţa cutremurătoare a lui Sarah Shaw, a cărei mărturie o puteţi citi în cartea "Sarah - De la o copilărie supusă abuzului şi din adâncimile disperării suicidare, la o viaţă a speranţei şi libertăţii". În rândurile ce urmează vom reda doar câteva idei din felul în care a lucrat ea iertarea.

"Iertarea era calea ce ducea înainte. Şi, dintre toate motivele care mă determinau să iert, ştiam că cel mai important era acela că eu însămi eram iertată. Dar trebuia să fiu sinceră cu Dumnezeu şi să-I spun că, în mintea mea, ceea ce-mi făcuse tatăl meu părea un păcat mult mai groaznic decât tot ce făcusem eu vreodată şi că nu puteam înţelege cum de merita să fie iertat.În cele din urmă, am învăţat că nu era vorba despre "merit". Nici eu nu meritasem să fiu iertată pentru lucrurile pe care eu le greşisem, dintre care nu în ultimul rând era faptul că-L ignorasem cu totul pe Dumnezeu mulţi ani din viaţa mea. Cum m-aş fi simţit eu să-mi văd copiii întorcându-mi spatele? Adevărul era că eu nu meritam să fiu salvată de pe fundul prăpastiei adânci şi întunecate în care mă aflasem […]M-am rugat: "Doamne, Te rog să mă ajuţi să-i iert necondiţionat pe părinţii mei, la fel cum ai iertat şi Tu, atunci când Tu, care nu săvârşiseşi niciun păcat, ai fost abuzat în cel mai îngrozitor mod posibil şi încă până la moarte."De atunci, zi de zi, Duhul Său cel Sfânt a lucrat în mine, transformându-mă, dăruindu-mi o inimă dispusă să ierte. Dar nu m-am trezit pur şi simplu cu această atitudine, ci de fiecare dată când am simţit durerea şi nedreptatea am strigat din nou la El, rugându-L să mă ajute să iert. Şi, puţin câte puţin, am ştiut că El mă ajuta să fac asta […]Sunt atât de recunoscătoare că nici Dumnezeu şi nici consilierii mei nu m-au forţat să iert. Ei nu mi-au spus: "Eşti creştină, trebuie să ierţi" sau "Nu te mai putem ajuta până când nu ierţi mai întâi." Atât de multe lucruri mi-au fost impuse în copilărie şi am fost atât de privată de a lua propriile hotărâri […]Am iertat pentru simplul motiv că îmi doream cu adevărat calea lui Dumnezeu, mai mult decât îmi doream să persist în neiertarea mea. Şi, cu toate că a fost greu, am simţit o bucurie profundă în interior pe măsură ce Duhul Sfânt m-a ajutat să aleg calea lui Dumnezeu şi să spun "nu" propriei variante."

Psiholog Dan Alecu (sursa:http://www.ziarullumina.ro)

ZILE SI ADEVARURI ISTORICE

Ca sa poti vedea bine inainte,trebuie mai intai sa privesti bine inapoi

,,Ca să te poţi orienta bine în viitor, trebuie mai întâi să ştii trage învăţămintele din trecut.
Şi ca să ştii bine să-ţi îndrumi copiii tăi, trebuie mai întâi să iei seama bine la felul cum ţi-au trăit părinţii. Cine nu ştie să folosească bine învăţămintele trecutului său, acela îşi va neferici sigur viitorul lui.(..............)
Seara de 7 noiembrie 1976. Locul a rămas acelaşi. La data aceasta am plecat şi eu(fr. Traian Dorz), împreună cu încă doi fraţi de la Beiuş şi cu alţii doi de la Vulcana-Pandele – Dâmboviţa. Am ajuns la casa de la Poiana Braşov în seara de 7 noiembrie 1976, aşa după cum se hotărâse. Am mai aflat acolo încă vreo douăzeci de fraţi lucrători din diferite părţi ale ţării, sosiţi înaintea noastră. După noi, au mai ajuns şi alţii, aşa că ne-am adunat în total vreo treizeci şi cinci de fraţi.
Pe la ceasul nouă seara, ne-am aplecat pe genunchi şi, cu o rugăciune fierbinte, am mulţumit Domnului pentru prilejul acesta şi L-am chemat stăruitor, cu lacrimi, pe Domnul Iisus în mijlocul nostru, cu lumina şi călăuzirea Duhului Sfânt. Aşa cum ne rugasem acum treizeci şi opt de ani sub mesteacănul din Aleea Filosofilor, nr. 18, lângă părintele nostru Iosif cu cei cinci sute de fraţi de atunci.
Îl simţeam şi acum pe profetul Domnului şi înaintaşul nostru îngenuncheat şi el împreună cu noi, ca atunci. Pentru că tot la o răscruce mare eram şi de data asta. Şi tot într-o luptă grea ne găseam. Şi tot pentru luarea unei hotărâri la fel de însemnate ne adunaserăm.
Ne-am aşezat apoi cu toţii pe nişte scaune în lungul pereţilor şi prin mijlocul casei, în jurul unei mese lungi, de la fereastră până la uşă. M-am ridicat în mijlocul fraţilor, având în mână «Ecoul» din 12 septembrie 1937, cu toată relatarea întâmplărilor şi a hotărârilor de atunci. Şi mai aveam încă alte două documente scrise la maşină. Unul semnat în original de către Părintele Iosif şi de către noi, cei de la redacţie, librărie şi tipografie, de la Anul Nou 1938. Iar altul tot semnat în original de către toţi fraţii din adunarea Oastei Domnului din Sibiu. Prin amândouă adeveream încă o dată Mitropoliei ataşamentul nostru total, atât faţă de Biserică şi faţă de învăţătura ei, cât şi de scopul Oastei Domnului şi de cauza părintelui nostru Iosif Trifa. După cum o făcuseră toţi fraţii delegaţi la Sfatul Central din 12 septembrie, prin Moţiunea înaintată Mitropoliei, atunci. Aceste două documente originale erau o mărturie în plus faţă de cele scrise pe larg în «Ecoul» şi petrecute atunci. Ele întăreau adevărul prin semnăturile în original, atât a adunării Oastei din Sibiu, cât şi a noastră, a celor de la Centrul de Editură al ei. Le-am adus şi le-am arătat fraţilor prezenţi şi, prin ei, tuturor fraţilor din ţară trei mari adevăruri şi anume:

1. Noi nu suntem începătorii acestei sfinte Lucrări, ci suntem numai continuatorii ei. Nu noi am primit inspiraţia Oastei de la Duhul Sfânt şi nu noi am făcut munca începutului ei, ci alţii au avut de la Dumnezeu lumina, chemarea şi călăuzirea CUM să facă această Lucrare după voia şi planul lui Dumnezeu. Ei AŞA au făcut-o. Noi doar am intrat în lucrul lor, după cum spunea Mântuitorul la Ioan 4, 37-38, căci şi în privinţa aceasta este adevărată zicerea: unul seamănă, iar altul seceră.
Eu – zice Domnul – v-am trimis pe voi să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit. Alţii s-au ostenit, iar voi aţi intrat în osteneala lor. Prin urmare, noi suntem urmaşii acelora care au început această Lucrare. Am intrat în lucrarea lor unii mai de mult, alţii mai de curând. Deci dacă noi suntem schimbul doi ori schimbul trei, luând în primire lucrul început de ei, se cuvenea să privim cu toată cutremurătoarea conştiinţă a răspunderii noastre datoria de a continua exact în acelaşi fel munca lor. Pe temelia slăvită a lui Iisus cel Răstignit, întocmai precum au început şi au lucrat ei până în clipa când noi am venit, iar ei s-au dus…

2. Ca nişte zidari conştiincioşi, noi, urmând zidirea la care am fost chemaţi, trebuie să preluăm de la ei acelaşi dreptar de învăţătură sănătoasă care a fost lăsat Părintelui Iosif de către marii săi înaintaşi: Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi.
Dreptarul acesta l-au folosit ei, având toată grija să nu se abată cu zidirea nici la stânga, nici la dreapta. Având toată grija să se alinieze ei înşişi şi să alinieze şi pe alţii cât mai frumos şi cât mai desăvârşit, după linia acestui sănătos Dreptar.
Nouă ne este acum şi nespus mai uşor, dar şi nespus mai greu decât lor, din cauza lipsei de ascultare a unora dinăuntru. Şi din cauza marilor împotriviri ale altora din afară. Dar şi răspunderea noastră este cu atât mai mare, cu cât Lucrarea pe care ne-au lăsat-o ei era mai frumoasă şi mai curată, atât în număr, cât şi în roade, decât cea pe care ne pregătim noi să o lăsăm celor care vin după noi.

3. Pentru a ne orienta acum bine în viitor, avem nevoie neapărat să stăm aici şi să privim bine în trecut. Să luăm pildă şi lumină de la felul cum au gândit şi au lucrat ei, spre a nu abate nici noi cu nimic Lucrarea Domnului de la drumul şi scopul pe care i le-a vrut şi le-a poruncit Domnul Iisus de la începutul ei. Şi nici să nu clădim noi cumva deasupra lor un alt material şi în alt fel decât cum au făcut ei. Căci Domnul le-a poruncit lor AŞA să facă, după cum au făcut. Şi ei ne-au spus nouă şi ne-au lăsat ca şi noi tot AŞA să facem.
Să luăm deci foarte bine seama la aceste adevăruri acum când noi suntem chemaţi să ne precizăm atitudinea clară şi definitivă faţă de învăţăturile străine care s-au amestecat atât de negativ şi de păgubitor în Lucrarea Oastei Domnului şi în desfăşurarea muncii rânduite de Hristos nouă pentru salvarea Poporului nostru şi învierea Bisericii noastre.

Consfătuirea aceasta trebuie să precizeze acest adevăr şi anume: atitudinea noastră faţă de grupările şi crezurile străine, care în ultimul timp au dat şi dau multe atacuri pentru dezbinarea adunărilor noastre şi de atragere a unor fraţi ai noştri la ei.
Nu urâm pe nimeni! Nu batjocorim credinţa nimănui. Nu dezbinăm adunările lor şi nu vrem să le corupem nici un suflet.
Respectăm fiecăruia dreptul la credinţa pe care şi-o alege. Dar nu mai îngăduim nimănui să se amestece în adunările noastre. Nu mai dăm cuvânt nici unui străin la nici o adunare a Oastei, nici nu îngăduim nici unui frate de al nostru să meargă la ei. Cei ce s-au dus au împrumutat multe rătăciri de la ei şi, venind, au dezbinat cu ele multe suflete de fraţi.
Toţi cei care au făcut până acum aceste greşeli să nu le mai facă, ci să se îndrepte pe calea sănătoasă. Iar cu cei ce nu vor să se îndrepte de bunăvoie, să rupem orice legătură, după cuvântul Sfintelor Scripturi (Tit 1, 10-11 şi 3, 10-11 etc.).
Fraţilor, înainte de despărţirea noastră, dacă suntem cu toţii de aceeaşi părere, veniţi să luăm aici o hotărâre cel puţin asupra a trei puncte mai însemnate din învăţătura noastră pe care încă mai sunt unii dintre fraţi care nu le îndeplinesc, şi anume:

1. Cel puţin o dată sau de două ori pe an, fraţii şi surorile să meargă pentru mărturisire şi împărtăşire la biserică, în cele două posturi: al Naşterii şi al Învierii Domnului.

2. Niciodată şi nicăieri să nu se ţină adunările Oastei în timpul Sfintei Liturghii, ci atunci cu toţii să fim la biserică. În timpul bisericii noi toţi trebuie să fim adunaţi la biserică, şi nu în altă parte.

3. De fiecare dată, rugăciunile noastre personale, familiale sau din adunări să se înceapă cu „Tatăl Nostru“, rugăciunea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care El Însuşi a spus-o şi a poruncit-o apostolilor şi urmaşilor Săi. Iar rugăciunea aceasta să se înceapă totdeauna tot cu cuvintele Domnului Iisus: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“, făcându-se semnul Sfintei Cruci. Încheierea se va face tot aşa, spunându-se: „Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin“.

Să pornim foarte hotărâţi la asta, începând chiar de astăzi, peste tot unde mai sunt astfel de stări, pentru a se alunga de peste tot aceste lucruri străine, strecurate printre noi. Cu răbdare, cu dragoste şi cu rugăciune. Duhul Sfânt ne va ajuta. Dar trebuie să fim hotărâţi şi stăruitori.

Toţi cei prezenţi s-au declarat de acord, iar unii au spus că trebuie să se facă semnul Crucii de către toţi fraţii şi la începutul vorbirii în adunări. Chiar şi de către copii când spun poezii. Totul să se înceapă şi să se termine în chip solemn şi evlavios: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. Aceste mari cuvinte dau de la început o sfântă putere şi creează o stare de înaltă inspiraţie şi solemnitate, atât celui ce vorbeşte, cât şi celor ce ascultă. Şi aceasta este starea din care trebuie ca noi să vorbim şi să ascultăm sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu."

Slavit sa fie Domnul! (sursa:http://www.oasteadomnului.ro/forum/)

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 24-A DUPA RUSALII

Cum invie un suflet din moartea pacatelor?
Ev. Luca 8,41-56

Această evanghelie este plină de învăţătură pentru noi.

Ca şi Iair din evanghelie, şi noi avem o fiică iubită, una-născută: viaţa noastră sufletească, sufletul nostru.

De multe ori se îmbolnăveşte şi această fiică a noastră, ba de multe ori chiar şi moare. Păcatul este acela care îmbolnăveşte sufletul şi provoacă moarte sufletească.

De această boală şi moarte ne putem şi noi scăpa sufletul, aşa cum şi-a scăpat Iair fata: prin căutarea şi aflarea lui Iisus Mântuitorul.

Pe Iair l-a plecat după Hristos credinţa lui cea tare în puterea şi ajutorul Mântuitorului.Cu această credinţă să-L căutăm şi noi pe Iisus Mântuitorul.

Asta înseamnă, iubite cititorule, să crezi şi să te încrezi într-un Iisus, Mântuitor al tău, Care a murit pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iertarea ta şi învierea ta din păcate.

Ca şi Iair, să alergi cu bolile tale sufleteşti la acest Mântuitor, să cazi înaintea Lui şi să-L rogi, zicând: „Doamne Iisuse, intră în casa mea, căci fiica mea cea scumpă, sufletul meu, s-a îmbolnăvit… este gata de moarte”.

O, ce lucruri minunate face şi azi Iisus în sufletul omului care crede şi se încrede în puterea Lui (în Jertfa Lui cea sfântă) şi cere şi primeşte această putere.
Minunea din evanghelie şi astăzi se întâmplă. Şi astăzi învie la o viaţă nouă acei care Îl caută pe Iisus şi se apropie de El cu credinţa şi cu lacrimile lui Iair.
Ca şi fiica lui Iair din chipul de la pagina 367, aşa învie şi astăzi toţi acei păcătoşi care-L primesc pe Cel ce a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit” (In 11, 25).

Cititorule! Ia seama că şi tu eşti un Iair care ai un bolnav:sufletul tău! De când tot plânge şi se văietă acest bolnav… şi tu stai liniştit şi nepăsător!? De când tot strigă după tine acest bolnav să-L chemi pe Doctorul vieţii, pe Iisus, şi tu n-asculţi rugarea sufletului tău!?

Cititorule! Ia seama că tu ai un mort în casa vieţii tale! Sufletul tău a murit în păcate. Şi tu nu te îngrozeşti? Şi tu nu plângi? Şi tu nu pleci să-L afli pe Iisus?
Uită-te bine, cititorule, uită-te bine la chipul de la pagina 367, căci aşa stă Iisus şi astăzi, cu mâna ridicată, şi strigă fiecărui păcătos: „Scoală-te, fiule, din moartea păcatelor!”. Ascultă bine, ascultă cu luare-aminte, cititorule, căci pe tine te strigă Mântuitorul: „Scoală-te, fiule, din păcate!”. Auzi tu şi asculţi tu glasul Lui?

O, ce mare schimbare s-a făcut în casa lui Iair după ce a intrat Iisus în ea! Moartea din casa lui s-a schimbat în viaţă; plângerea, în bucurie. Aşa se schimbă, iubite cititorule, şi viaţa unui om, după ce L-a primit pe Iisus în casa sufletului său.
Şi eu, cel care scriu aceste rânduri, am fost, iubite cititorule, un mort care a înviat după ce a intrat Iisus în casa sufletului său. Zile întregi ţi-aş putea spune despre minunatele schimbări ce le-a făcut Iisus în viaţa mea şi în sufletul meu, dar oricât ţi-aş spune şi cărţi întregi de aş scrie, n-aş putea să-ţi spun toată bucuria şi toată fericirea ce le aduce Iisus într-un suflet care L-a primit.

Această bucurie „deplină” (In 16, 24) o poate simţi şi avea numai cel care s-a hotărât pentru Iisus şi cel care L-a primit pe Iisus în casa sufletului său.

Fă şi tu aşa, iubite cititorule, şi vei vedea că adevărate sunt vorbele mele!

„Cine s-a atins de Mine?”

Evanghelia aceasta, pe lângă minunea învierii fiicei lui Iair, mai cuprinde şi tămăduirea unei femei bolnave care „s-a atins” de Mântuitorul (citiţi în textul evangheliei această minune).

Să luăm aminte că femeia nu s-a tămăduit din atingerea hainei lui Hristos, ci prin atingerea sufletească a ei cu Hristos. Femeia s-a atins cu credinţă tare în puterea lui Hristos şi de aceea întreabă Iisus: „Cine s-a atins de Mine, căci Eu am cunoscut puterea care a ieşit din Mine?”

Adică, voia să zică Domnul: „Cineva M-a căutat cu credinţă şi încredere în puterea Mea şi de aceea am lăsat să iasă din Mine putere tămăduitoare pentru acela”.
Creştinilor! Atingerea cea sufletească de Hristos face şi azi minuni. În sufletul omului care s-a atins şi se atinge sufleteşte de Hristos se pogoară şi astăzi puterea Lui cea dătătoare de viaţă şi tămăduire.

Precum firul electric, după ce s-a pus în atingere şi în legătură cu centrala electrică, duce prin casele oamenilor lumină şi căldură, aşa şi viaţa unui om, după ce s-a pus în atingere şi legătură cu marele Izvor de viaţă şi lumină – cu Iisus Hristos – se umple de lumină, de tărie şi de dar sufletesc.

Cititorule! Te-ai atins tu cândva de Hristos, ca să simţi ce putere „iese” atunci de la El şi intră în sufletul tău şi în toată viaţa ta?

Preot Iosif Trifa

(– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)