TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 25-A DUPA RUSALII

Pilda samarineanului milostiv
Ev. Luca X, 25-37

Evanghelia pe care o tâlcuim acum închipuie întreaga istorie a neamului omenesc. În chipul unui Samarinean milostiv şi bun a venit şi Iisus Hristos în lume, tămăduind şi mântuind omenirea cea lovită de moarte prin păcatul strămoşesc. Şi Hristos a venit după ce au trecut pe alături „preotul şi levitul“, adică după ce nici Legea şi preoţii Vechiului Testament, nici învăţaţii şi filozofii veacurilor n-au putut să-i dea omenirii bolnave ceea ce îi trebuia: tămăduire şi mântuire sufletească. „Untdelemn şi vin“ a turnat samarineanul peste rănile celui rănit. Aşa şi Iisus Hristos „ne-a spălat cu Sângele Său păcatele noastre“ (Apoc. 1, 5).

Dar să luăm aminte! Iisus este şi astăzi Samarineanul cel Milostiv. O, iubite cititorule, de câte ori şi astăzi ne ies în drumul vieţii tâlharii sufletului nostru: păcatele şi ispitele care ne rănesc sufletul! Uită-te bine, cititorule, uită-te bine că tu eşti omul cel rănit din chipul de mai sus. Păcatul te-a rănit, păcatul ţi-a dezbrăcat sufletul de haine şi te-a lăsat „mai mort fiind“. Nu simţi tu acest lucru? De nu-l simţi, apoi tu eşti un pierdut şi azi; mâine vei muri în păcatele tale. Dar, dacă, cercetându-ţi starea ta sufletească, te vei simţi rănit de tâlharii păcatelor – şi odată cu aceasta vei simţi şi o durere pentru rănile tale sufleteşti şi o dorinţă vie care să-ţi umple ochii de lacrimi şi să-ţi deschidă gura să strigi: „Mântuitorule Doamne, vino şi mă scoate, ridică-mă, Doamne“ – atunci să ştii, iubite cititorule, că aproape de tine este mântuirea ta. Atunci să ştii că, în chipul samarineanului din chipul de mai sus, şi asupra ta Se pleacă Domnul şi Mântuitorul Hristos cu tămăduire şi mântuire sufletească.
O, ce Samarinean milostiv şi bun este nouă Domnul! Dar tocmai această bunătate şi milostivire cere ca şi noi să fim cu milă şi iubire faţă de aproapele nostru. „Mergi de fă şi tu asemenea“ – i-a zis Iisus legiuitorului; şi aşa ne zice şi nouă. Fiecare creştin trebuie să fie, să se facă, mai ales în aceste vremuri grele, un samarinean milostiv pentru durerile, lipsurile şi rănile sufleteşti şi trupeşti ale aproapelui său. Dar, durere! Războiul şi vremurile grele de acum n-au făcut samarineni, ci au umplut drumurile de gheşeftari. Doară niciodată n-au trecut creştinii „pe alături“, pe lângă durerile semenilor, ca acei de astăzi. Lăcomia a umplut lumea de „tâlhari“ speculanţi care dezbracă, din spatele săracilor, al văduvelor şi al orfanilor, cămaşa, ca să facă un „câştig“ din lacrimile şi din suferinţele lor.

Cititorule! Te-a rănit păcatul? Strigă-L pe Mântuitorul, căci numai El te poate scăpa şi tămădui! Legea scrisă îţi arată numai păcatul, dar nu-l poate şterge, aşa precum oglinda îţi arată că eşti murdar, dar nu te poate spăla. Strigă-L pe Mântuitorul, zicând: „Doamne, iată, stau căzut în drumul vieţii. Tâlharii (ispitele şi păcatele) mi-au ieşit în cale şi m-au rănit. Rănile mă dor şi nu este cine să le lege. Puterea mi se scurge şi nu este cine să mă ridice. Fie-Ţi milă de mine, Doamne! Iartă-ă, ridică-mă şi mă ia în «grija» Ta cea sfântă şi mântuitoare!“…

Samarineanul milostiv în zilele noastre…

Un prieten întors din America mi-a povestit multe lucruri interesante. Între altele îmi spunea că, mai ales de când s-au oprit băuturile, America s-a umplut de societăţi creştine care se întrec în lucrul Domnului. Sunt societăţi care au deschis în fiecare gară (staţie) câte o casă de adăpost pentru cei care se îmbolnăvesc pe trenuri sau sunt nevoiaşi şi neajutoraţi (la noi se vor deschide câte două crâşme în fiecare gară). Chiar şi pe trenuri sunt vagoane închiriate pentru rugăciune şi pentru cei bolnavi şi flămânzi.

„Şi eu am fost scris într-o astfel de societate – îmi spunea prietenul. Societatea se chema «Mila creştină», şi noi, membrii ei, făceam o adevărată vânătoare prin oraş să găsim oameni bolnavi şi necăjiţi. Pe cei «vânaţi» nu-i lăsam din mână până nu-i puneam pe picioare. Aveam şi o casă de adăpost şi ne susţineam din cotizaţii şi din fel de fel de colecte. Pe mulţi i-am scăpat nu numai la viaţă, ci i-am adus şi la credinţă şi, din oameni răi şi păgâniţi, am făcut creştini buni şi milostivi“…

Ei, şi de ce spun acest lucru aici? De aceea, pentru că creştinismul nostru de azi a cam uitat Evanghelia samarineanului milostiv. O latură a creştinismului celui dintâi a fost tocmai aceasta: grija şi îngrijirea de rănile trupeşti şi sufleteşti ale „fraţilor“. Epistolele Apostolului Pavel sunt pline de „strângeri de ajutoare pentru fraţi“ (citiţi, spre pildă, II Corinteni capitolele 8 şi 9). Dar în zilele noastre a cam slăbit această latură a vieţii creştineşti. De când eram preot la sate mi-aduc aminte cu fior că am îngropat iarna, de sub un pod, pe doi cerşetori care muriseră acolo, în mijlocul unui popor care avea „fonduri“ mari în casa comunei şi în lada bisericii. Satele şi oraşele noastre sunt pline de crâşme mari şi spaţioase, dar rar unde afli atare spital sau o casă (azil) pentru bătrânii neputincioşi sau atare societate pentru împărţit milă şi ajutor nevoiaşilor.

Să facem pe tot locul astfel de societăţi de milă creştină. Să nu uităm că sunt oameni pe care cu nici o predică nu-i poţi aduce la Mântuitorul, ci numai cu pilda samarineanului milostiv pusă în faptă. O, cum s-ar înmulţi numărul creştinilor adevăraţi când în tot satul s-ar strânge la un loc o ceată de samarineni milostivi şi ar începe a strânge şi împărţi ajutoare – trupeşti şi sufleteşti – celor bolnavi, celor neputincioşi, orfanilor şi tuturor necăjiţilor şi năpăstuiţilor!

Dragă cititorule şi scumpă cititoare! În oraşul Iope era o uceniţă cu numele Tavita; n-avea decât un ac; şi cu acest ac îşi umpluse viaţa de milosteniile ce le făcea, îmbrăcând pe cei goi şi nevoiaşi (Fapte 9, 36). Să nu zici, dar, că tu n-ai cu ce înfăptui pilda samarineanului milostiv!
Preot Iosif Trifa

( – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)