Sa fim si nu doar sa parem adevarati crestini !!!
Duminica a IV-a din Postul Mare este închinată pomenirii Sfântului nostru Părinte Ioan, scriitorul Scării. Şi nici nu e nevoie să mai spunem de ce este acest aşezământ în Sfânta Biserică. Sfântul Post a fost rânduit nu numai pentru curăţirea noastră, ci şi pentru întărirea noastră în bine – nu doar pentru a pune început bun, ci si pentru a ne mişca mai departe pe calea spre desăvârşire. Astfel, iată, pentru ca nu cumva careva, după ce s-a ostenit puţin în săvârşirea binelui sau a dus o vreme viaţă creştinească, să creadă că a făcut deja totul sau că a ajuns departe în calea spre desăvârşire, fiecăruia dintre noi i se aduce aminte de Sfântul Ioan Scărarul, aşa încât, amintindu-ne de el, să ne zugrăvim în minte sfânta lui Scară şi, măsurând cu ea ostenelile noastre, să putem hotărnici mai limpede cât din cale am străbătut şi cât ne-a mai rămas. Pentru a vă ajuta în această lucrare, cel mai bine ar fi să vă descriu pe scurt sfânta Scară a urcării la desăvârşirea asemănării cu Dumnezeu. Cred, însă, că la acelaşi ţel se poate ajunge prin povestirea vieţii Sfântului Ioan Scărarul: fiindcă nu numai prin ceea ce a scris, ci şi prin viaţa sa el ne arată scara pe care trebuie neapărat să urce toţi cei ce doresc a se desăvârşi în viaţa duhovnicească.
Viaţa Sfântului Ioan Scărarul este scurtă; dar ea, în mica sa întindere, încape mult – sau, mai bine zis, totul. Sfântul Ioan L-a îndrăgit pe Domnul din tinereţe şi, neluând seama la nădejdile mincinoase pe care i le dădeau înzestrările fireşti şi multa sa învăţătură, a părăsit lumea şi s-a retras departe de patria sa – în Sinai, pentru a se slobozi prin înstrăinare de multe piedici în calea vieţii duhovniceşti, şi a primi chiar prin locul de trai învăţătură cu privire la ce şi unde trebuie să caute.Punând în acest chip început bun, el s-a încredinţat din tot sufletul, chiar de la început, unui îndrumător bun, şi s-a pus într-o astfel de stare ca şi cum sufletul său n-ar fi avut nici înţelegere [raţiune], nici voie proprie. Inăbuşind în sine, prin aceasta, încrederea în sine şi lucrarea după voia proprie, el s-a izbăvit în curând de îngâmfarea proprie oamenilor înzestraţi, a dobândit cereasca simplitate şi s-a arătat desăvârşit în osteneli şi în virtuţile ascultării.Atunci când povăţuitorul lui a plecat, mai apoi, la Domnul, Sfântul Ioan, arzând de dragostea după o mai mare desăvârşire, ca unul ce era deja întărit în virtuţile călugăreşti, atât în cele dinafară cât şi în cele lăuntrice, a ieşit în stadia liniştirii [arena isihiei]. Alegându-şi pentru această nevoinţă un loc îndemânos la cinci stadii de biserică, a petrecut acolo patruzeci de ani viaţă sihăstrească, în aspră înfrânare şi nevoinţă, în necurmată rugăciune şi cugetare la cele dumnezeieşti, şi mai ales în lacrimi, care alcătuiau pentru el pâine ziua şi noaptea.Ca atare, a urcat grabnic la treapta cea mai înaltă a curăţiei şi s-a făcut vas al unor deosebite harisme dumnezeieşti: al vederii duhovniceşti, al îndrăznirii în rugăciune şi al facerii de minuni. Mai apoi, când trebuia să fie ales întâistătător, frăţimea l-a pus într-un cuget cârmuitor peste ei, ca pe un nou Moisi – şi el, coborându-se din muntele vederii de Dumnezeu, le-a înfăţişat, ca pe nişte alte table ale Legii, sfânta sa Scară, unde a zugrăvit chipul vieţii creştine desăvârşite, pe care el însuşi o străbătuse şi care i se întipărise, prin harul lui Dumnezeu, în inimă. Astfel călăuzindu-i pe acei monahi aleşi, el a ajuns la hotarul vieţii celei văzute şi s-a mutat în Ierusalimul cel de sus.
Iată în ce fel a trecut toată viaţa sfântului. Şi e uşor pentru oricine să bage de seamă că au fost trei trepte de căpetenie: părăsirea lumii şi a tuturor nădejdilor ei; ostenelile ascultării, după voia îndrumătorului; după aceea, liniştirea [isihia], care l-a făcut vrednic de harismele Dumnezeieşti şi de călăuzirea cu dumnezeiască înţelepciune a altora. Aceste trepte sunt de obşte tuturor sfinţilor care au strălucit pe pământ prin desăvârşirile creştineşti – precum vă puteţi înşivă încredinţa, citind cu luare-aminte viaţa oricăruia dintre ei. Aceleaşi trepte suntem datori să le străbatem şi noi, dacă dorim să fim, şi nu doar să părem, adevăraţi creştini.Să nu gândească cineva: „Asta e viaţa de călugăr-pustnic, dar noi suntem mireni, trăim în societate, între oameni: cum putem adapta viaţa Sfântului Ioan la noi? Chiar dacă ar vrea cineva să îi urmeze pilda, nu va putea, fiindcă noi ne aflăm în cu totul alte circumstanţe“. Să ştiţi, fraţilor, că puterea nu e în formă. Noi nu putem străbate cele trei trepte arătate în felul în care au fost ele străbătute de către Sfântul Ioan şi sunt străbătute de către toţi ne-mirenii; dar le putem străbate aşa cum pot fi ele străbătute în lume, trăind între mireni: în altă formă, dar cu aceeaşi putere.Inainte de toate, să le dăm numele lor cel adevărat. Lepădarea de toate, altfel spus părăsirea lumii, înţelegeţi cum vine. Ascultarea este viaţa întru osteneli bune, nu după voia proprie, ci după îndrumările altuia. In fine, liniştirea [isihia] este strădania de a fi neîncetat în inimă împreună doar cu Dumnezeu – şi când ajunge omul la starea aceasta, începe să vădească puteri dumnezeieşti, altfel spus harisme deosebite. Luaţi acum seama în ce fel pot fi împlinite toate acestea de către un mirean, şi chiar sunt împlinite de către voi.Ceea ce este la sfântul Ioan părăsirea lumii şi retragerea în Mănăstirea Sinaiului, aceea este la noi părăsirea vieţii păcătoase şi pătimaşe şi întoarcerea minţii şi inimii spre a face pe placul lui Dumnezeu: fiindcă lumea este chip al vieţii pătimaşe şi păcătoase, iar mănăstirea este simbol al vieţii îmbunătăţite. Cel ce părăseşte păcatul şi ia hotărârea de a trăi în sfinţenie, acela face acelaşi lucru ca cel ce părăseşte lumea şi intră în mănăstire. Dacă în acest post v-aţi pocăit fără făţărnicie şi aţi luat hotărârea de a nu-L mai jigni pe Dumnezeu cu păcatele voastre, iată că v-aţi făcut următori ai Sfântului Ioan în părăsirea de către el a lumii şi retragerea în mănăstirea din Sinai. Rămâne doar să fiţi statornici în această hotărâre şi în împlinirea cerinţelor ei, şi vă veţi face următori ai lui şi în cea de-a doua treaptă a urcării lui spre desăvârşire.Pe cea de-a doua treaptă, în mănăstire, Sfântul Ioan a purtat osteneala ascultării sub povăţuirea unui stareţ-îndrumător. In felul de viaţă pe care îl ducem noi, în ce trebuie să conste această ascultare? In împlinirea poruncilor care hotărnicesc felul de viaţă al fiecăruia dintre noi ca familist, ca membru al societăţii civile şi ca fiu al Bisericii. Fă ceea ce îţi spun poruncile, şi vei fi un bun ascultător. Eşti slugă? Implineşte poruncile pentru slugi. Eşti tată sau mamă? Implineşte poruncile pentru părinţi. Eşti fiu? Implineşte poruncile pentru fii. Eşti judecător? Implineşte poruncile privitoare la dreapta judecată. Eşti negustor? Negustoreşte aşa cum e porunca. Rânduiala statului cere ceva? Implineşte. Şi tot ce porunceşte Sfânta Biserică să împlineşti, de la cel mai mic lucru la cel mai mare. Toate acestea alcătuiesc ascultarea cea mântuitoare, când omul nu lucrează după voia sa, ci după cum este poruncit. Sfântul Ioan a avut îndrumător. Cine sunt îndrumătorii voştri? Păstorii Bisericii. Mergi, întreabă şi ia învăţătură de fiecare dată, şi fă după povaţa lor. Ei nu vă vor grăi voia lor, ci poruncile Evangheliei şi rânduielile Sfintei Biserici. Iată: cel care în acest chip, părăsind păcatul, va începe să trăiască întru ostenelile facerii de bine şi împlinirii poruncilor lui Dumnezeu în toate privinţele vieţii sale, sub călăuzirea păstorilor legiuiţi, acela va fi următor al Sfântului Ioan în cea de-a doua treaptă a desăvârşirii lui.In fine, cum să-i urmăm în liniştire? Iată cum. Ce este liniştirea? Privind dinafară, este îndepărtarea de toţi şi petrecerea în singurătate; iar lăuntric – este îndepărtarea oricărei împrăştieri a gândului şi adunarea de sine înăuntrul inimii pentru a petrece acolo fără ieşire, doar înaintea feţei Atotvăzătorului Dumnezeu. Liniştirea cea dinafară nu ne este la îndemână şi la felul nostru de viaţă poate fi doar întâmplătoare; însă liniştirea lăuntrică ne e la îndemână.Pe aceasta să v-o şi puneţi ca rânduiala, îngrijindu-vă în tot chipul a intra cât se poate de des în voi înşivă, în cămara voastră lăuntrică, şi acolo să staţi în singurătate doar înaintea lui Dumnezeu. Fie că sunteţi acasă, fie că sunteţi pe drum, la datorie sau în biserică, încordaţi-vă pentru a nu ieşi din inimă cu luarea-aminte şi a nu rupe ochiul minţii voastre de vederea feţei lui Dumnezeu: şi veţi fi sihastri, altfel spus isihaşti. Cerinţa de a petrece înăuntrul vostru liniştindu-vă se naşte în suflet ca urmare a ostenelii cu conştiinţă bună de a împlini poruncile lui Dumnezeu. Câtă vreme patimile şi deprinderile păcătoase rămân în suflet este cu neputinţă să avem liniştire lăuntrică: aşa e felul lor. Osteneala facerii de bine şi a împlinirii poruncilor lui Dumnezeu smulge din firea noastră patimile şi deprinderile păcătoase. Atunci se naşte dorul de a fi una cu Domnul. Şi, iată, cei ce s-au întărit în fapte şi aşezări sufleteşti bune intră adeseori – fie rugându-se acasă ori la biserică, fie în vremea meditaţiei şi citirii evlavioase – adânc înăuntrul lor şi se cufundă într-o asemenea liniştire, că nu bagă de seamă cum trece timpul şi, în ciuda ostenelii exterioare, de pildă în vremea rugăciunii ori stării în biserică, n-ar vrea să înceteze, ar vrea să rămână pentru totdeauna în acea fericită stare. Aşa începe liniştirea lăuntrică, ce este cu putinţă şi pentru familişti. Rămâne doar să vă continuaţi viaţa întru aceeaşi osteneală a facerii de bine, în tot chipul îngrijindu-vă şi rugându-vă să fiţi mai des în aceste stări, şi căutând ca ceea ce se întâmplă din când în când să devină ceva neîntrerupt. Şi aşa va fi. Domnul nu va părăsi osteneala dragostei. Trebuie doar să înlăturăm din viaţa noastră tot ce poate strica această bună rânduiala şi stinge fericita căldură a liniştirii lăuntrice.
Iată cum se poate face şi fiecare dintre voi următor deplin al Sfântului Ioan. Numai că, fraţilor, trebuie să alergaţi în aşa fel ca să ajungeţi la ţintă. Urcaţi la măsura vârstei plinirii lui Hristos. Vedeţi ce pildă? înaintea ei, toată lucrarea noastră nu e nimic: ce să ne mai uităm la fleacurile noastre de virtuţi? Deci, cele din urmă uitând, spre cele dinainte tindeţi, spre răsplătirea chemării celei de sus a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus (Filip. 3, 13). Amin!”
2 aprilie 1861(Sursa:Razboi intru cuvant)
"Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus Cel Răstignit... Căci cine L-a aflat pe Iisus Cel Răstignit are totul: are dragoste, are răbdare, are smerenie, are bunătate, are bucurie – are viaţă. Dar cine nu L-a aflat cu adevărat, n-are nimic, oricât de mult i s-ar părea lui că are. Oastea Domnului este aflarea lui Iisus Cel Răstignit. Oastea Domnului a ieşit din aflarea lui Iisus Cel Răstignit." (Părintele Iosif Trifa)
luni, 15 aprilie 2013
marți, 2 aprilie 2013
DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI
Pacea Crucii Tale
Pacea Crucii Tale, scump Mântuitor,
este-al bucuriei mele-adânc izvor.
Vreau pacea Ta, o Domnul meu,
să-mi umple inima mereu,
deplin s-o am şi s-o trăiesc,
— aşa să Te mărturisesc.
Pacea Crucii Tale mângâie deplin
ale vieţii mele răni şi plâns, şi chin.
Pacea Ta mi-alină duhul frământat
când, prin pocăinţă, sunt din nou iertat.
Pacea Ta-mi păstrează harul zi de zi
când, smerit, Cuvântul caut a Ţi-l păzi.
Pacea Ta-i odihna şi comoara mea,
n-am nimic pe lume mai de preţ ca ea.
Pacea Ta, Iisuse, o voi vrea mereu,
ea e fericirea sufletului meu.
Traian Dorz
Pacea Crucii Tale, scump Mântuitor,
este-al bucuriei mele-adânc izvor.
Vreau pacea Ta, o Domnul meu,
să-mi umple inima mereu,
deplin s-o am şi s-o trăiesc,
— aşa să Te mărturisesc.
Pacea Crucii Tale mângâie deplin
ale vieţii mele răni şi plâns, şi chin.
Pacea Ta mi-alină duhul frământat
când, prin pocăinţă, sunt din nou iertat.
Pacea Ta-mi păstrează harul zi de zi
când, smerit, Cuvântul caut a Ţi-l păzi.
Pacea Ta-i odihna şi comoara mea,
n-am nimic pe lume mai de preţ ca ea.
Pacea Ta, Iisuse, o voi vrea mereu,
ea e fericirea sufletului meu.
Traian Dorz
luni, 1 aprilie 2013
PENTRU A ,,PASI"IN CER AVEM NEVOIE DE .......
...liniste si pace duhovniceasca (isihie)
Dacă ar putea cineva să pătrundă cu adevărat în miezul agoniei existențiale a omului care se naște din dorința de unitate ar descoperi că tocmai această dorință trădează setea sufletească a omului de liniște. Omul este dezbinat și sfâșiat lăuntric; acela care măcar trăiește nevoia de unitate ca pe o căutare fundamentală a vieții, în adâncul sufletului ființei sale tânjește după liniște. De altfel, dacă un om tulburat de conflictele și dezbinările sale lăuntrice ar ajunge la închegarea și unificarea sa sufletească, primul lucru bun de care s-ar împărtăși ar fi cu siguranță pacea duhovnicească, ca expresie a armoniei stărilor și a conținuturilor sale sufletești. De aceea, viețuirea ascetică, pustia Părinților neptici ar propune celui însetat de unitate și de dorința de absolut să experimenteze în spațiul sufletesc al singurătății sale liniștea ascetică și ”îndepărtarea” de lucrurile acestei lumi. Și aici, desigur, s-ar confrunta cu o realitate probabil ”irațională”, cu o stare specială de liniște și de singurătate sufletească.
Dacă ar putea cineva să pătrundă cu adevărat în miezul agoniei existențiale a omului care se naște din dorința de unitate ar descoperi că tocmai această dorință trădează setea sufletească a omului de liniște. Omul este dezbinat și sfâșiat lăuntric; acela care măcar trăiește nevoia de unitate ca pe o căutare fundamentală a vieții, în adâncul sufletului ființei sale tânjește după liniște. De altfel, dacă un om tulburat de conflictele și dezbinările sale lăuntrice ar ajunge la închegarea și unificarea sa sufletească, primul lucru bun de care s-ar împărtăși ar fi cu siguranță pacea duhovnicească, ca expresie a armoniei stărilor și a conținuturilor sale sufletești. De aceea, viețuirea ascetică, pustia Părinților neptici ar propune celui însetat de unitate și de dorința de absolut să experimenteze în spațiul sufletesc al singurătății sale liniștea ascetică și ”îndepărtarea” de lucrurile acestei lumi. Și aici, desigur, s-ar confrunta cu o realitate probabil ”irațională”, cu o stare specială de liniște și de singurătate sufletească.
În percepția comună a lumii, dar și în
spiritul multora dintre cei care decid să se înroleze în regimul
ascetic, liniștea vieții monahale este înțeleasă ca o abandonare a
realității și ca o renunțare la îndatorirea socială a vieții. Este
adevărat că regimul monahal este ales de cele mai multe ori ca un mod de
viață sub presiunea nevoii sufletești de fugă, de ”abandonare”, de
căutare a unei liniști trupești și duhovnicești departe de grijile și
zgomotele lumii. În cazul acesta, omul obosit de viață, deznădăjduit de
iluziile pe care aceasta i le oferă, dezgustat de falsele relațiile
interpersonale, cere ocrotire, liniște și odihnă în brațele regimului
monahal. Dar exact aici există o neînțelegere teribilă pe care, însă,
Isaac Sirul o spulberă prin descrierile sale pătrunzătoare și prin
exemplificările sale caracteristice.
Potrivit Sfântului Issac Sirul, liniștea
monahală sau ascetică nu este o pace sufletească care asigură o relaxare
plăcută, molâie a sistemului nervos și, în general, a spiritului
omenesc. Nu este o lipsă de griji în contextul seducător al unei
indolențe orientale. Este un proces duhovnicesc dinamic ce se
experimentează, cel puțin în prima fază al lui, în spațiul extenuant și
istovitor al încercării și al întristării. În interiorul cuptorului
aprins al lumii lăuntrice circulare se consumă fiecare element sufletesc
negativ și se pregătește cercetarea de sine purificată. În cazul
acesta, omul întâlnește ”absurdul” în înțelesul cel mai profund al
liniștii monahale sau ascetice. Această liniște nu este o abandonare a
celor lumești, care pornește dintr-o dorință inconștientă de
”dezertare”, ci forma cea mai dinamică a vieții de punere în practică și
de exercițiu. Este o isihie „neliniștită”.
Potrivit Sfântului Isaac, ”liniștea
omoară simțurile din afară și trezește pe cele dinăuntru, iar viețuirea
din afară face cele potrivnice acestora, trezește simțurile din afară și
omoară pe cele dinlăuntru”. Liniștea activează lumea lăuntrică a
personalității și o introduce în mod excepțional într-o luptă dificilă
și sângeroasă. De aceea, numai cel care surprinde cu adevărat înțelesul
liniștii, știe în ce lucrare urmează să se angajeze, iar cunoașterea
acesta îl însoțește pe toată durata efortului neîntrerupt pe care-l
depune pentru a experimenta în mod conștiincios neliniștile ascetice ale
”liniștirii”. Așa cum cârmaciul ia aminte la stele pentru a menține
drumul corect al corabiei sale, ”așa ia aminte și călugărul (nota mea:,,si nu numai el ")prin
privirea înăuntru, pe tot drumul călătoriei sale, spre ținta pe care
și-a luat-o în mintea sa în ziua cea dintâi în care a pornit să
călătorească în marea aspră a liniștii, până va afla mărgăritarul pentru
care s-a scufundat pe sine în adâncul neajuns al mării liniștii”.
Despre experimentarea liniștii ascetice,
ar putea spune cineva, că este o încercare primejdioasă de scufundare
continuă în ”adâncul neajuns” al lumii lăuntrice. Este o strădanie
istovitoare ce are loc sub întinderea mării lăuntrice și în vederea
descoperirii mărgăritarului cunoașterii de sine și a cercetării de sine
purificate.
Dar intensitatea și amploarea acestei
strădanii sufletești lăuntrice subliniază faptul că ”intrarea” în
liniște trebuie să fie considerată o chemare cerească. ”A se dedica
cineva lui Dumnezeu este o harismă” și pentru aceasta, ”intrarea ta în
liniște să fie cu dreaptă socoteală. Caută de înțelege lucrarea aceasta
și să nu alergi după nume”. Dorința și râvna pentru liniștea ascetică
trebuie să fie înțelese ca o chemare și o harismă cerească, ca o cale
duhovnicească tainică, deja trasată înaintea picioarelor adevăratului
atlet duhovnicesc, înainte de a porni pe drumul său. Cel chemat ”să
primească pentru mărturia sa nevăzută cununile sfințirii”, prin truda
sufletească de nedescris a pustiei, este chemat la o luptă neîncetată
care duce la cunoașterea de sine și la purificarea sufletească. Nu este,
așadar, destinat să se liniștească, ci să lupte! Însă, pe măsură ce
luptă, se liniștește!
Înțelesul cel mai adânc al căutării
liniștii este cu siguranță întâlnirea liberă și comuniunea cu Dumnezeu.
”Isihastul” nu se odihnește pentru a-și satisface cererea umană de
liniște sufletească. Se liniștește dinamic și energic pentru a păși pe o
cale duhovnicească unică și deosebită care îl va aduce aproape de
Dumnezeu și îl va uni cu ”Mirele Hristos”. Ascetul și monahul care se
dedică purificării și cuceririi lumii lăuntrice, merg astfel pe un drum
legitim de dialog și de unire cu Dumnezeu.
În orice caz, însă, omului străin de cele
duhovnicești îi pare ciudată sublinierea sângeroasă a cuceririi lumii
lăuntrice ca și condiție prealabilă a unirii cu Dumnezeu. Atletul neptic
a ales o cale deosebită, dar și dificilă, de a ”păși” în cer! Probabil
că omul lumesc nu poate să scape ușor de dispoziția critică atunci când
analizează adâncimea și intensitatea lumii lăuntrice în interiorul
căreia ascetul caută mărgăritarul, experimentarea iubirii tainice cu
Dumnezeu.
Cu toate acestea, experiența ascetică a
lumii lăuntrice, în spațiul duhovnicesc al liniștii, este uimitoare și
cutremurătoare pentru duhul nostru distrus de secularism. De aceea,
atunci când ne aflăm în fața ”icoanelor” sufletești și duhovnicești ale
liniștii ascetice, ne bucurăm de priveliștea tainică fără a o putea
înțelege. ”Lucrarea prețioasă a liniștii este limanul tainelor”. Și la
acest liman al tainelor, la experiența tainică a liniștii, admirăm
măreția lumii lăuntrice în interiorul căreia este închis cu adevărat
cerul.
Să ascultăm, desigur, cu smerenie glasul
ascetic: ”Străduiește-te să intri în cămara cea mai dinăuntru a ta și
vei vedea cămara cerească. Căci într-o singură intrare le vei vedea pe
amândouă. Scara împărăției aceleia e înlăuntrul tău, ascunsă în sufletul
tău. Botează-te [spală-te] pe tine în tine însuți de păcat și vei afla
acolo suișuri pe care vei putea urca”.
Această icoană duhovnicească a lumii
lăuntrice a Împărăției lui Dumnezeu este o experiență avansată a
liniștii ascetică, este o izbândă a valorii duhovnicești a cunoașterii
de sine și a cercetării de sine, dobândită prin trudă sufletească de
nedescris și prin încercări ascetice, este o individualizare a
Împărăției lui Dumnezeu prin puterea liniștii și a punerii în practică.
De altfel, cercetarea de sine, intrarea
în cămara lumii lăuntrice, este tocmai o ”cercetare” a celui ce se
osârduiește înlăuntrul liniștii, în Biserica în care locuiește Duhul
Sfânt, adică în adâncimea ce mai intimă a personalității sale. ”Cel ce
cercetează sufletul său în toată clipa își are inima veselindu-se de
descoperiri. Și cel ce-și adună privirea minții înlăuntrul său vede în
ea raza Duhului. Cel ce se scârbește de orice împrăștiere vede pe
Stăpânul înlăuntrul inimii sale. Iată cerul este înlăuntrul tău, de ești
curat, și vei vedea îngerii împreună cu lumina lor.”
Această experimentare a lumii lăuntrice
surprinzătoare reprezintă o cercetare lăuntrică a unității sufletești
absolute și, în același timp, este o satisfacere a dorinței de absolut.
Experimentarea aceasta este deci, o contradicție cutremurătoare cu
singurătatea spirituală a lui Camus și un răspuns pentru omul
contemporan care caută să-și așeze sufletul său pe cele cinci vânturi!
Cel ce se depărtează de sinele său își
înmulțește sfâșierile sale lăuntrice și se silește fără milă să purceadă
pe cale fără ieșire. În schimb, cel care acceptă să intre în „cămara„
sa, să se întoarcă în sinele său, descoperă calea tainică a unității și a
armoniei sufletești și duhovnicești. Dincolo de aceasta, cercetează
taine nedescoperite și de nedescris, pentru că ”celui ce se cunoaște pe
sine i s-a dat cunoștința tuturor. Căci în cunoștința de sine se află
plinătatea cunoștinței tuturor”. De aceea, desigur, ”cel ce s-a
învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să
vadă pe îngeri”. Astfel, cunoașterea și interpretarea lumii
[exterioare] o experimentează în miezul lumii lăuntrice, după ce în
decursul procesului duhovnicesc a realizat unitatea sinelui său. În
acest înțeles ascetic al liniștii, omul contemporan găsește soluția
enigmei lui Camus.
Ceea ce îl tulbură pe Camus și îl face să
trăiască un gol istovitor este ”tăcerea lumii”. Lumea nu îi vorbește.
Fie pentru că nu are nimic să-i spună, fie pentru că nu poate să
vorbească ”despre ea însăși”. Ei bine, tăcerea lumii intensifică
sfâșierile lăuntrice ale lumii interioare, o face să se risipească în
cele cinci vânturi, deoarece căutarea unității, dar și a sensului lumii
risipește forțele sufletului într-o luptă continuă, în lupta lui Sisif.
De aceea, în mitul lui Sisif, Camus vede întregul sens tainic al
absurdului care ”se naște” din contradicția existentă dintre dorința
omului și tăcerea absurdă a lumii”.
O observație atentă a omului modern și a
dorinței sale nesatisfăcute de ”progres” și de ”dezvoltare tehnică” ne
dezvăluie faptul că astăzi omul întruchipează pe mult zbuciumatul Sisif.
Omul lucrează ”obsesiv” la sfâșierea treptată a sinelui său prins în
cursa absurdului. Liniștea constituie o experiență îndepărtată, o
nostalgie, aparținând pauzelor luminoase ale autocriticii ”mecanice”.
Cum ar putea omul să se oprească puțin din alergătura sa sisifică pentru
ca să asculte cu atenție mesajul liniștii ascetice?
Iată o problemă teribil de „neliniștitoare”.
Ioannis Kornarakis
(Ανταύγειες της Πατερικής ερήμου μέσα στο σύγχρονο κόσμο, p. 22-28, Ed. Pournara, Thessalonic 1982)
(Ανταύγειες της Πατερικής ερήμου μέσα στο σύγχρονο κόσμο, p. 22-28, Ed. Pournara, Thessalonic 1982)
(Sursa:http://www.pemptousia.ro)
SLAVIT SA FIE DOMNUL!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)