Jertfa bine-primita Mielului Celui fara de prihana
,,Maximian, avînd al doilea an la împărăţie şi pregătindu-se prigoana
cea cumplită împotriva creştinilor, sfînta credinţă în Hristos înflorea,
cum înfloresc primăvara multe flori; iar rîndunelele şi privighetorile
duhovniceşti, păstorii şi învăţătorii Bisericii, cîntau dogmele
dreptei-credinţe. Între aceştia, cel mai împodobit cu cuvîntul şi cu
viaţa, a fost Sfîntul Chiril, episcopul Bisericii Nicomidiei, care
împodobea eparhia sa cu faptele bune, mai mult decît cu vrednicia
arhieriei lui; cu a cărui propovăduire lăţindu-se dreapta-credinţă
creştinească, ajunsese pînă şi la palatul împărătesc, vieţuind în acel
timp Maximian în Nicomidia.
Atunci începuse mulţime din slugile cele mai apropiate ale
împăratului a se întoarce de la idoli şi a veni la Hristos Dumnezeu. De
acest lucru înştiinţîndu-se Maximian, plănuia ca îndată să ridice
prigoană asupra Bisericii lui Hristos, dar îi stătea înainte un război
ce îl avea contra barbarilor. De aceia a voit ca mai întîi să meargă
împotriva vrăjmaşilor din afară şi să-i biruiască, apoi să ridice război
şi înăuntru, nu asupra vrăjmaşilor, ci asupra casnicilor şi
ajutătorilor împărăţiei, adică asupra creştinilor, care cu rugăciune şi
cu credinţă dreaptă întăreau patria.
Ieşind el din Nicomidia la război, împotriva etiopienilor, mai mult
strălucea lumina sfintei credinţe, luminînd pe cei necredincioşi şi
numărul oştilor lui Hristos se înmulţea şi se pregătea pentru nevoinţa
ce avea să vină.
În acea vreme era o fecioară foarte frumoasă, care fusese crescută în
palatul împărătesc, cu numele Doamna, pe care o dăduse împăratul
necuraţilor zei, pentru paza fecioriei şi o făcuse cea dintîi preoteasă a
idolilor din palatul său. Acelei fecioare, după purtarea de grijă a lui
Dumnezeu, i-a intrat în mîini cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli şi
Epistolele Sfîntului Apostol Pavel, pe care citindu-le, a început a se
lumina cu sufletul. Deci, se bucura că a aflat atîta visterie
duhovnicească şi se minuna de credinţa cea tare a credincioşilor
creştini întru unul Dumnezeu; dar se mîhnea cu sufletul că a petrecut
atîta vreme în întunericul necunoştinţei şi în noaptea rătăcirii.
Dorind cu desăvîrşire să cunoască dreapta-credinţă şi cu aceea să se
facă părtaşă, a chemat îndată pe una din fetele alese, care era fecioară
creştină, şi de ea fiind povăţuită, s-a dus noaptea la Sfîntul episcop
Chiril, neştiind nimeni. Iar el, învăţînd-o multe din dumnezeiasca
Scriptură şi însemnînd-o cu semnul crucii, a încredinţat-o unui diacon
sfînt, cu numele Agapie, ca prin povăţuirea lui să se pregătească cu
post şi cu rugăciune pentru Botez. Dar ea, toate cele poruncite le
săvîrşea în taină; şi nimeni nu ştia de aceasta, decît numai un famen,
care era asemenea cu ea în obiceiurile cele bune, cu numele Indis, şi
care s-a apropiat de sfînta credinţă împreună cu Doamna şi se pregătea
pentru Botez.
Sfîrşindu-se vremea cea rînduită de episcop, au fost botezaţi Doamna
şi Indis. Astfel fecioara, după naşterea sa cea trupească, degrabă s-a
născut în cea duhovnicească, căci nu avea mai mult decît paisprezece ani
de la naşterea sa. Întorcîndu-se în palat cu nimic nu se îndeletnicea,
decît numai în rugăciuni, în post şi în citirea dumnezeieştii Scripturi.
Odată, citind Faptele Apostolilor, a ajuns la locul unde este scris:
Că cei ce aveau moşii sau case, vînzîndu-le aduceau preţul celor vîndute şi-l puneau la picioarele Apostolilor.
Deci, a gîndit şi Sfînta Doamna, să facă acelaşi lucru, adunînd toate
ale sale ce avea. Aur, argint, pietre scumpe şi mărgăritare, haine de
mare preţ şi toată podoaba feciorească, le-a dus în taină la părintele
său duhovnicesc, Sfîntul Chiril şi, punîndu-le înaintea picioarelor lui,
ca înaintea picioarelor apostoleşti, îl rugă ca să le împartă cu
mîinile sale celor ce le trebuiesc, care lucru s-a şi făcut.
După aceasta, Sfîntul Chiril a murit, iar Sfînta Doamna punînd toate
învăţăturile sale în inima sa, ziua şi noaptea se sîrguia a plăcea
Domnului, slujîndu-I cu osîrdie împreună cu cel de un gînd al său
duhovnicesc frate, Indis, famenul, cu care împreună s-a născut din apă
şi din Duh. Deci postea în toate zilele pînă seara, învăţîndu-se în
Legea Domnului, iar seara tîrziu, masa lor era pîine uscată şi apă. Iar
cu bucatele cele rînduite de la împărat ce li se dădea lor în toate
zilele, săturau pîntecele flămînzilor, căci pe toate le împărţeau
săracilor în ascuns.
O viaţă ca aceasta cu plăcere de Dumnezeu avînd ei, nu a fost cu
putinţă a se tăinui, ca şi cetatea ce stă în vîrful muntelui; deşi în
tot chipul se tăinuiau. Dar, precum se arată făclia sub obroc şi comoara
cea aflată în ţarină, astfel s-a arătat şi dreapta lor credinţă,
Dumnezeu voind astfel, ca această sfîntă doime să fie pildă
credincioşilor, iar necredincioşilor spre ruşinare. Pentru că s-a
înştiinţat despre postirea lor din toate zilele, cel mai mare peste
toate palatele, adică începătorul eunucilor şi cel mai mare peste
bucatele împărăteşti şi în loc ca el să se minuneze de o asprime ca
aceea a vieţii lor, mai mult s-a pornit spre tiranie şi-i bătea pe
dînşii silindu-i să spună unde duc bucatele ce li se dădeau. Ei
tăi-nuind fapta cea bună, nevrînd nicidecum a spune, s-a apropiat un
famen, păgîn şi de neam pers, şi a început a spune acelui ispravnic
fapta lor cea bună, ca pe o facere de rău, spunînd cu defăimare şi cu
clevetire, că vieţuiesc blînzi şi curaţi, se înfrînează de bucatele ce
li se dau, le împart potrivnicilor împărăteşti adică creştinilor celor
săraci. “Dacă voieşti, zicea el, să ştii cu adevărat, apoi deschide
cămările lor şi vei cunoaşte că nu sînt minciuni cele grăite de mine”.
Mai marele eunucilor şi ispravnicul palatelor împărăteşti, luînd
cheia de la dînşii, s-a dus în locuinţele şi cămările lor şi,
deschizîndu-le, le-au aflat pe toate deşarte. Înăuntru nu era decît
numai cinstita cruce, cartea Sfinţilor Apostoli, două rogojini pe
pămînt, un vas de lut şi o făclie, cum şi un alt vas mic de lemn, în
care erau Prea Curatele Taine. Ispravnicul îi întreabă: “Unde sînt,
aurul, hainele de preţ, precum şi alte lucruri prea minunate şi scumpe?”
Ei, însă, nerăspunzînd nimic, iarăşi îi munciră şi nimic nu folosiră.
Apoi au poruncit să-i închidă, pînă ce vor vesti despre dînşii
împăratului. Fecioara, fiind dusă la închisoare, a luat cu ea cartea
Sfinţilor Apostoli şi a ascuns-o în hainele sale, pentru că era mică.
Asemenea şi Indis a luat văsciorul cel mic cu dumnezeieştile Taine şi
fiind închişi, au fost torturaţi cu foamea şi cu setea multă vreme, căci
astfel a judecat nedreptul muncitor, ca cei ce hrăneau pe cei flămînzi
să moară de foame.
Apoi s-a întîmplat tinerei fecioare să cadă în boală trupească din
nemîncare. Dar Cel ce se îngrijeşte de păsări şi de fiare, Care deschide
mîna Sa şi satură toată fiinţa cu bunăvoinţă, Purtătorul de grijă al
tuturor, n-a trecut cu vederea pe robii Săi, care se topeau îndelung cu
foamea. Ci a trimis pe îngerii Săi într-una din nopţi şi cu lumină
cerească, strălucindu-i în întuneric, le-au pus înainte masă minunată,
cu hrană cerească şi băutură neobişnuită, apoi s-au dus. Iar ei mîncînd
şi bînd ceea ce li se puse înainte, s-au întărit şi au uitat reaua
pătimire dinainte.
Deci, pe de o parte mîngîindu-se pentru arătarea cea îngerească, iar
pe de alta fiind îndestulaţi cu hrana cea îngerească, străluceau cu
feţele ca şi cum ar fi stat într-o casă plină de bucurie, cîntînd
cîntarea lui David:
Ca din seu şi din grăsime să se umple sufletul meu, şi cu buze de bucurie te va lăuda gura mea.
După aceasta a venit mai marele eunucilor, ca să vadă de sînt biruiţi
de foame – că doar astfel i-ar avea pe dînşii supuşi lui. Dar văzîndu-i
bucurîndu-se cu feţele luminate şi pline de bucurie, a lăsat iuţimea, de
vreme ce cu aceea nimic nu făcea şi, prefăcînd-o în blîndeţe vicleană,
le-a poruncit să vieţuiască în casă, în orînduiala lor cea dintîi, căci
le va da cu îndestulare toate cele de trebuinţă: hrană, haine, aur,
argint, podoabe fecioreşti, nu mai puţine decît cele dintîi.
Sfînta Doamna iarăşi pe toate acelea le dădea în taină săracilor, nu
numai hrana, ci şi hainele cele de mult preţ. Văzînd pe mulţi săraci
alergînd la dînsa ca la hrănitoarea lor, brîul ei care era făcut din
pietre scumpe şi din mărgăritare, precum şi alte podoabe le-a trimis lui
Alimpie, diaconul, ca să le vîndă, iar preţul să-l împartă spre hrana
flămînzilor. Apoi, gîndind în ce chip ar face ca să scape de petrecerea
cea cu păcătoşii şi de lăcaşurile cele pline de urîciune, şi-a adus
aminte de dumnezeiescul părinte David, care, fugind din faţa lui Saul,
s-a făcut nebun înaintea lui Anhus, împăratul geţilor. Deci s-a prefăcut
şi ea nebună, căzînd, spunînd, tremurînd şi strigînd. De acest lucru
înştiinţîndu-se ispravnicul palatelor împărăteşti, mai marele eunucilor,
s-a mîhnit pentru dînsa şi nu se pricepea cum ar putea s-o vindece.
Aflînd că o asemenea boală o vindecă creştinii, a chemat pe episcopul
creştinesc, pe Sfîntul Antim, care era după Sfîntul Chiril şi i-a
încredinţat pe fecioară ca s-o vindece, pînă se va întoarce împăratul de
la război, apoi a pus şi pe Indis să-i slujească. Episcopul, pricepînd
cu duhul gîndul Doamnei, a luat-o cu dragoste părintească şi a trimis-o
într-o mănăstire de fecioare, bucurîndu-se şi veselindu-se, căci
izbăvindu-se de petrecerea cea împreună cu păgînii, s-a învrednicit a
vieţui împreună cu creştinii.
După o vreme s-a întors Maximian de la război cu biruinţă. Dar
biruinţa sa asupra vrăjmaşilor nu o atribuia lui Dumnezeu Cel preaînalt
şi tare în războaie, ci zeilor săi fără de suflet. De aceea a voit a le
aduce mulţumire cu jertfe şi apoi să înceapă prigoana asupra
creştinilor. Deci a gătit privelişte în mijlocul cetăţii şi în acea
privelişte a scos din palat idolii cei de aur şi de argint şi, punîndu-i
pe scaune împărăteşti şi încununîndu-i cu cununi, le jertfea viţei
graşi, apoi a poruncit popilor ca să stropească cu sînge de viţel
poporul ce stătea împrejur. Îndată, cei ce erau creştini au început a
ieşi din privelişte, ca să nu se spurce cu acea necurată stropire. Acest
lucru văzîndu-l împăratul a început a striga cu glas mare: “Unde vă
duceţi, o! oameni, cinstind mai mult întunericul decît lumina şi
nesocotind zeii aceştia, care ţin întreaga lume? Oare nu vedeţi biruinţa
şi prăznuirea, nu vedeţi marile bunătăţi adăugîndu-se celor buni şi cum
sînt toate în linişte şi se adaugă în fiecare zi unele laturi peste
care n-am fost domni şi acum le stăpînim? Nu vedeţi slava înmulţindu-se
şi împărăţia lăţindu-se, cetăţile supunîndu-se, iar altele au să ni se
supună? Nu vedeţi împărăţiile limbilor supunîndu-se şi slujindu-ne şi
toate făcîndu-se după inima noastră? Cu a cui ocîrmuire se fac acestea
toate, dacă nu cu a acestor zei cărora le slujim? Să vă înveţe buna
aşezare a vremilor, măsura ploilor, îndestularea rodurilor care se dă de
la zei”.
Astfel vorbind împăratul cel fărădelege şi cele ce nu sînt
socotindu-le ca cele ce sînt şi multe altele voind a spune, îndată
Domnul de sus, ale Cărui judecăţi sînt adevărate, n-a lăsat mai mult
minciuna a se lăuda şi a se înălţa peste adevăr, ci deodată, ziua fiind
luminată şi soarele strălucind la miezul zilei, s-au auzit glasuri de
tunete mari şi înfricoşate. Şi s-a întunecat văzduhul cu nori
întunecoşi, apoi s-au făcut fulgere şi a venit piatră cu vînt mare şi cu
vifor foarte tare, precum şi multă vărsare de ploaie, prin care se
arăta mînia lui Dumnezeu asupra păgînilor. Apoi glas din cer s-a auzit:
“Dumnezeu s-a mîniat şi v-a urgisit”. Unii de frica tunetelor au căzut
la pămînt, ca morţi, iar alţii, voind să fugă, se călcau unii pe alţii
în picioare, împăratul umplîndu-se de frică şi de spaimă, a fugit la
palat cu ruşine. Astfel s-a risipit acea privelişte şi s-a stricat acel
praznic urît lui Dumnezeu, cu necuratele jertfe.
Apoi s-au umplut rîurile de apă multă, din ploaia cea mare şi,
înecînd ţarinile, a prăpădit toată osteneala lucrătorilor de pămînt,
căci era vremea secerişului şi toate acestea s-au făcut ca să cunoască
păgînii mîna cea tare a lui Dumnezeu, Care este în ceruri. Dar n-a
priceput aceasta împăratul cel orbit cu răutatea şi împietrit cu inima.
Pentru că în loc să cunoască puterea adevărului, a lui Dumnezeu, a
înnebunit mai mult, ridicînd război împotriva Celui înfricoşat şi a
Celui ce ia duhurile împăraţilor. Apoi, nevăzînd pe Doamna şi pe Indis
în mijlocul slujitorilor idoleşti, care se închinau celor doisprezece
zei mincinoşi ai săi şi care erau mai mari în palate, a întrebat despre
dînşii unde sînt. Aflînd că Doamna şi-a pierdut mintea şi se găseşte la
cei ce ştiu a tămădui acea neputinţă, iar Indis este pus s-o păzească şi
să-i slujească, s-a mîniat tare asupra mai marelui eunucilor, căci i-a
despărţit de la slujba zeilor. De aceea l-a lepădat din dregătoria sa şi
l-a necinstit cu cea mai de pe urmă ocară, orînduindu-l să slujească
cămilelor, care erau în Clavdiopoli. Iar pe Indis, chemîndu-l, l-a
rînduit să slujească ca la început zeilor care erau în palatele
împărăteşti, dar el slujea unui adevărat Dumnezeu, în Care crezuse,
neştiind împăratul despre aceasta.
Maximian începuse a prigoni Biserica lui Hristos, risipind sfintele
biserici şi zidind capişti idoleşti. Deci a trimis ighemoni cumpliţi
prin toate laturile împărăţiei ca să muncească fără milostivire pe
creştini; iar el era cel dintîi şi mai cumplit muncitor, ucigînd şi
pierzînd şi vărsînd sînge nevinovat. Uneori înşela cu cuvinte viclene şi
dacă cineva nu s-ar fi plecat vicleniilor lui, poruncea să-l muncească
cumplit. Căutînd pe Sfinţitul episcop Antim nu l-a găsit, pentru că se
ascunsese undeva. Iar el a intrat în biserica creştinească cu mulţime de
ostaşi înarmaţi, ca un lup în turmă şi grăind poporului, îi momea şi-i
îngrozea atrăgîndu-i pe toţi la rătăcirea sa. Apoi, la sfîrşit, a zis:
“Depărtaţi-vă de la credinţa voastră cea deşartă, că de nu veţi asculta,
pedeapsa nu va zăbovi. Vedeţi acest locaş, în care v-aţi adunat,
degrabă îl voi arde împreună cu voi”.
Un preot creştin înţelept şi fierbinte cu rîvna bunei-credinţe, mare
la suflet cu îndrăzneala, preadulce cu numele şi cu fapta, Sfîntul
Glicherie, stînd împotriva lui cu bărbăţie şi spunînd cuvînt cu
îndrăzneală, a ruşinat pe acel fărădelege, zicîndu-i:
“Nici darurile tale cele făgăduite nu le poftim, o! împărate, nici de
îngrozirile tale nu ne temem, pentru că toate cîte sînt în lume, le
avem ca pe un vis, iar muncă şi pierzare socotim aceasta, adică a nu
răbda pentru Hristos muncile cele mai cumplite. Te lauzi cu biruinţa
asupra barbarilor, pe cînd de femeile şi de copiii creştini te
biruieşti, pentru că este arătată puterea cea nebiruită a Hristosului
nostru. Cine nu-şi va aduce aminte de tunetele şi fulgerele cele
înfricoşate, care nu demult au fost, de grindina şi de ploaia cea
neobişnuită? Cînd mulţi dintre voi deodată au murit şi toate roadele
pămîntului cu înecarea neaşteptată au pierit. Acest lucru a fost
adevărată arătare a mîniei lui Dumnezeu, pe care ai întărîtat-o tu,
socotind că toate lucrurile sînt ale mincinoşilor tăi zei, iar nu ale
adevăratului Dumnezeu. Deci nu ne temem de ridicarea ta asupra noastră,
pentru că avem arme de sus, de la Împăratul a toate, cu care ne înarmăm
şi ne îngrădim, precum te înarmezi tu acum. Nădăjduim, că stînd
împotrivă ţie, vom dobîndi minunată biruinţă, pentru că fiind bătuţi de
tine noi biruim”.
Împăratul, auzind aceasta, deşi se iuţea în mînia sa, încă nefăcînd
nici un rău, a ieşit de acolo. Poporul creştin care era în biserică,
dînd slavă lui Dumnezeu, lăuda pe fericitul Glicherie pentru o
îndrăzneală ca aceea. Iar împăratul, neputînd îndelung a stăpîni mînia
ce o avea înăuntrul său, a poruncit să prindă pe Glicherie şi să-l aducă
înaintea divanului său cel nedrept şi, neîntrebîndu-l ceva, a poruncit
să-l bată tare. Pînă într-atît l-au bătut, încît au slăbit cei ce-l
băteau, iar chinuitorul striga: “Grăieşte o Glicherie, nu fi mîndru,
nici gîlcevitor, nici fără de rînduială, cinsteşte pe împăratul şi
obiceiurile romanilor”. Mucenicul fiind mai tare decît cei ce-l munceau
pe el, striga către împăratul său, zicînd: “Doamne, Iisuse Hristoase,
precum m-ai întărit a grăi pentru Tine, aşa mă întăreşte a şi pătimi, ca
prin aceste pătimiri de mai multă răsplătire să mă învredniceşti”.
Cu aceste cuvinte, precum focul se aţîţă, aşa s-a adaugat lui
Maximian cruzimea. Deci singur muncitorul poruncea să lovească mai tare
şi să rănească trupul mucenicului, pînă ce s-a umplut pămîntul de sînge
şi, căzîndu-i carnea, se vedeau oasele goale şi toate mădularele lui,
încît abia mai era duhul într-însul. Dar limba cu uşurinţă vorbea,
zicînd: “Sînt creştin, rob al lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, unul îmi
este mie Domn, unul Împărat”. Tiranul, neputînd mai mult să rabde, a
poruncit să-l ardă afară din cetate şi s-a făcut lui Dumnezeu jertfă de
bună mireasmă de ardere de tot, bineprimită.
După aceasta iarăşi a sosit un praznic păgînesc, urît de Dumnezeu,
cînd se aduceau jertfe celor doisprezece zei mai aleşi din capiştea
palatului. Slujitorii lor mergeau îmbrăcaţi în haine albe, spre care,
uitîndu-se împăratul şi nevăzînd între dînşii pe Indis, a întrebat unde
este? Pentru că acela, îmbrăcîndu-se în haine proaste, s-a închis în
casa sa, mîhnindu-se şi plîngînd pentru pierzarea păgînilor şi s-a spus
împăratului despre dînsul. Deci, îndată l-a adus înaintea sa şi,
văzîndu-l în haine de mîhnire şi de plîngere, a cunoscut pricina şi,
nemai întrebîndu-l despre credinţă şi despre viaţa lui, a poruncit să-i
pună lanţuri la mîini, la picioare şi la grumazul său şi să-l arunce în
temniţă. Apoi cu multă mînie a întrebat de Doamna, ca un om beat uitînd
că i se spusese mai înainte despre dînsa şi zicea deseori: “Unde este
Doamna? Unde este preoteasa Dianei şi a Minervei?” Deci s-a spus lui
iarăşi că şi-a pierdut mintea şi pentru aceea a trimis-o de la palat mai
marele eunucilor, iar el, aducîndu-şi aminte de mai marele eunucilor, a
trimis să-i taie capul, iar pe Doamna să o caute pretutindeni. Atunci
s-a făcut cunoscută această poruncă a împăratului, în mănăstirea unde
era Doamna.
Stareţa, cu numele Agatia, văzînd că nu este cu putinţă ca să o
ascundă într-alt chip, a tuns-o şi, îmbrăcînd-o în haine bărbăteşti şi
cu rugăciuni şi cu lacrimi îngrădind-o, a scos-o din acea sfîntă cămară,
să fie ca un bărbat în mijlocul bărbaţilor şi aşa să nu fie cunoscută.
Neaflîndu-se nicăieri Doamna de către cei ce o căutau, mai mult s-a
mîniat împăratul şi a poruncit ca toate mănăstirile să le risipească,
iar pe fecioare să le batjocorească şi să le ruşineze. Îndată a început a
se face risipire şi nevoie prin cetate, ca o robie de barbari.
Fecioarele cele mai tari cu trupul au fugit prin munţi şi prin
pustietăţi şi se ascundeau prin peşteri şi prin prăpăstiile pămîntului,
voind mai bine a vieţui cu fiarele, decît a cădea în mîinile oamenilor
celor necuraţi. Iar care nu s-au sîrguit a fugi, acelea au fost prinse
şi unele se aduceau în divanuri la munci, iar altele la necinstirea
poporului. Dar puterea lui Hristos pe toate fecioarele acelea le întărea
şi le păzea neruşinate şi nebatjocorite. Între ele era una mai vestită,
care strălucea ca luna în mijlocul stelelor, luminînd în mijlocul
fecioarelor, cu frumuseţea şi cu podoaba, cu neamul şi cu viaţa cea
bună, cu numele Teofila.
Aceasta fiind tîrîtă cu sila de ostaşii cei fără de ruşine la casa
cea de desfrînare, ridicîndu-şi mîinile şi ochii către cer, a strigat:
“Iisuse al meu, dragostea mea, lumina mea, suflarea mea, păzitorul
fecioriei şi al vieţii mele, vezi pe aceea care s-a făcut Ţie mireasă.
Caută, o! Mirele meu cel fără prihană şi degrabă sîrguieşte-Te şi-mi
ajută. Pentru că acum nici vreme de rugăciune nu este – ca să nu se
risipească aşezămîntul fecioriei celei logodite Ţie. Nu da fiarelor
sufletul ce ţi se mărturiseşte Ţie, să nu răpească lupii pe oaia Ta.
Păzeşte, Mire, pe mireasa Ta, păzeşte fecioria mea, izvorule al
curăţiei, ca să se slăvească numele Tău cel mărit de îngeri”.
Astfel rugîndu-se ea, Dumnezeu pregătea împlinirea cererii ei, căci
ea fiind dusă în locaşurile necurate ale celor ce păcătuiesc la arătare,
a intrat unul din ostaşi plin de pofta necurăţiei, ca să întineze pe
mireasa lui Hristos cea fără de prihană. Dar, cînd s-a apropiat de
dînsa, îndată l-a lovit cutremur înfricoşat, încît a căzut la pămînt
mort şi zăcea la picioarele ei fără suflet. Ceilalţi, stînd afară şi
aşteptînd ieşirea lui, se supărară că nu iese mai degrabă, vrînd ca să
intre şi ei acolo. Atunci altul, nerăbdînd, fiind aprins cu pofta, a
intrat şi îndată a căzut peste dînsul spaimă, căci a văzut pe tovarăşul
său mort zăcînd la pămînt şi o lumină neapropiată a văzut strălucind
lîngă fecioară. Apoi, îndată şi-a pierdut vederea sa şi, rămînînd orb,
pipăia cu mîinile peretele ca să iasă afară şi nu putea. Asemenea au
pătimit şi mulţi alţii, care intrau fără de ruşine cu poftă necurată.
Apoi s-au înştiinţat despre aceea toţi cîţi erau acolo şi au intrat să
vadă ceea ce se petrecea. Şi au văzut pe fecioară şezînd şi citind pe o
cărticică mică, care era Sfînta Evanghelie, – că pe aceea o avea în
sînul său – şi un tînăr preafrumos stătea lîngă dînsa, strălucind cu
lumină negrăită şi căutînd cu ochii ca de fulger. Pe acela văzîndu-l
păgînii, îndată cu mare frică au fugit înapoi. Alţii strigau:
Mare este Dumnezeul creştinilor!,
şi toţi au crezut. Făcîndu-se noapte a scos-o pe ea de acolo tînărul
cel purtător de lumină şi ducînd-o la biserica cea mare, au aşezat-o în
pridvor, zicînd: “Pace ţie!” Apoi s-a dus.
Sfînta fecioară Teofilia s-a cuprins de frică şi bucurie. De frică
pentru că a lăsat-o apărătorul ei; iar de bucurie pentru că a scăpat
întreagă de mîinile celor fărădelege. Apropiindu-se de uşă, a început a
bate ca să-i deschidă, pentru că era poporul creştinesc înăuntru,
aducînd lui Dumnezeu rugăciuni de toată noaptea şi încuiaseră uşile de
frica păgînilor. Diaconii dinăuntru întrebînd cine este şi auzind glasul
Teofilei şi cunoscînd-o, au spus poporului care stătea în biserică.
Deci, deschizînd uşile, toţi s-au strîns pe lîngă dînsa, căci tuturor
era cunoscută, ca aceea ce era mai însemnată cu neamul bun şi cu viaţa
cea sfîntă. Înştiinţîndu-se de toate cele despre dînsa, cum s-a izbăvit
de păgîni şi cîtă milă a făcut Domnul cu dînsa, cu mînă tare păzind
nevătămată fecioria ei; pentru că nu tăinuia minunile lui Dumnezeu cele
preaslăvite, pe care nu se cuvine a le tăinui, ci a le propovădui,
înălţînd cu lacrimi laudă lui Dumnezeu, cu glasuri de bucurie. Iar
această sfîntă fecioară, căzînd cu faţa la pămînt, îl uda cu lacrimi de
bucurie şi s-a făcut de către toţi mulţumire de obşte Stăpînului
Hristos.
În acea vreme, prearăul Maximian nu a încetat a munci pe mucenici şi a
trimis slujitorii săi să caute ca la o vînătoare de iepuri, pe creştini
şi să-i aducă la dînsul. Şi era unul din boierii lui cu dregătoria
prepozit al Italiei, cu numele Dorotei, de neam strălucit cu credinţa
preaarătat şi alţi doi, care se numeau Mardonie şi Migdonie. Pe aceştia
i-a pîrît la împărat un oarecare că sînt creştini; zicînd: “Dacă pe
aceia care locuiesc în palatele împărăteşti şi se cinstesc şi se hrănesc
de tine, o! împărate, nu poţi să-i duci la voia ta, apoi cum vei putea
să-i biruieşti pe vrăjmaşii tăi? Înşişi prietenii tăi îndeamnă pe cei
străini prin scrisori şi cuvînt a se împotrivi ţie şi apoi cum se vor
înfricoşa ceilalţi potrivnici?”
Auzind aceasta, s-a mîniat împăratul şi întrebînd pe pîrîtori cine
sînt aceştia, apoi, aflîndu-i, a poruncit să-i aducă pe dînşii în divan,
către care a zis: “O! nemulţumitorilor, cîtă dragoste şi iubire de
oameni am arătat eu vouă şi voi v-aţi făcut către mine nerecunoscători!
Nu vă aduceţi aminte de facerile de bine cele multe, pe care le-am făcut
vouă, ci v-aţi lepădat de mîntuitorii zei, neruşinaţilor”. Dar sfinţii
tăceau, lăsîndu-l să latre ca un cîine fără de rînduială, iar el mai
mult se mînia, zicînd: “Pe nemuritorii zei, nu vă voi ierta pe voi, nici
nu-mi va fi milă de voi nicidecum, ci vă voi chinui cu multe feluri de
munci, voi zdrobi oasele voastre. Fiarelor şi păsărilor le voi da să le
mănînce ca şi alţii să se înfricoşeze”. Dar sfinţii nicidecum nu s-au
temut, ci, dezlegîndu-şi brîiele şi dezbrăcîndu-se de hainele lor,
într-un gînd cu toţii au mărturisit că sînt creştini şi pe idoli fără de
nici o frică i-au batjocorit.
Atunci tiranul a poruncit să le întindă mîinile şi picioarele şi să-i
bată fără de milă cu vine crude, pînă va apune soarele. Făcîndu-se
aceasta, pămîntul s-a înroşit de sîngele lor, dar sfinţii răbdau fără
cîrteală cu vitejie, fără grai, numai cu gîndul îl slăveau pe Dumnezeu
în taină. Apoi, legîndu-i, i-a aruncat în temniţă. Tiranul cu cît afla
alţi credincioşi, cu atît se tulbura asupra lui Hristos şi se îndrăcea,
poruncind ighemonilor săi să facă şi ei asemenea. Pentru aceea în toate
zilele trimitea la Hristos vase de bună treabă şi jertfe cuvîntătoare,
omorînd pe creştini.
Sosind praznicul Naşterii lui Hristos, se cuvenea să se aducă Celui
de curînd născut jertfă îndestulată. Deci s-au adunat toţi credincioşii
în biserică, iar necuratele slugi ale păgînilor au zis împăratului: “De
vreme ce o! împărate, acum creştinii au praznic mare, căci zic că este
naşterea Mîntuitorului lor şi toţi s-au adunat în biserica lor pentru
rugăciune, fă ca să nu scape vînatul din mijlocul năvodului, ci
porunceşte ostaşilor să deschidă uşile bisericilor şi să se ducă
jertfelnicul zeilor noştri înaintea uşii bisericii lor, ca îndată,
ieşind de acolo, să aducă negreşit jertfă zeilor. Dacă nu vor asculta,
apoi vei face după judecata ta cea împărătească, iar şi de vei voi a
asculta sfatul nostru, vei porunci ostaşilor să înconjoare biserica,
să-i dea foc şi se vor pierde pînă la unul toţi cei ce nu se pleacă ţie.
Asfel poporul cel pierzător şi vătămător împărăţiei tale, într-un ceas
prăpădindu-se, cealaltă vreme fără de mîhnire va fi”.
Acestea grăindu-se, Maximian, luînd cuvîntul, a zis: “Mă jur pe marii
idoli, că eu de mult m-am gîndit la aceasta, dar nu ştiu ce mi s-a
întîmplat de n-am săvîrşit pînă acum ceea ce am gîndit. Însă vouă, o!
zeilor, mare mulţumire se cuvine, că aţi rînduit să vie şi acestora în
minte ceea ce este de folos împărăţiei noastre”. Şi îndată a poruncit să
meargă cel mai mare dintre boieri cu mulţime de ostaşi, cu lemne, cîlţi
şi cu alte materii care sînt lesnicioase de ars, să le aşeze împrejurul
bisericii creştine, iar uşile să le păzească bine cu săbiile, ca să nu
scape nici unul afară. Aceasta făcîndu-se, a intrat în biserică unul din
trimişii împăratului şi, stînd în mijloc, a strigat: “O! oameni,
Maximian, stăpînul a toată lumea, trimiţîndu-mă către voi, două lucruri
vă pune înainte, ca din două să alegeţi una: sau să ieşiţi şi îndată să
jertfiţi zeilor, pentru că şi jertfelnicul este gata înaintea uşilor şi
astfel să fiţi vii, sau, neascultînd, toţi veţi pieri cumplit că şi
focul acum este gata şi lemnele stau împrejur; deci, alegeţi mai degrabă
ceea ce voiţi”. Aceasta zicînd, a tăcut.
Arhidiaconul, a cărui inimă era aprinsă cu focul lui Dumnezeu, stînd
lîngă altar, a zis către popor: “O! iubiţii mei fraţi de un gînd, nu
ştiţi ce au făcut cei trei tineri în Babilon, de a căror bărbăţie şi
tărie neclintită întru buna-credinţă, cu puţin mai înainte de aceste
zile săvîrşind pomenirea lor, ne-a minunat cum au stat, nu ca în
mijlocul focului, ci ca în mijlocul unui cîmp de rouă, alcătuind dans şi
cîntau singuri şi toată firea o chemau spre lauda lui Dumnezeu. Pe
aceştia noi, nu numai îi fericeam, dar şi doream a fi părtaşi ai
cununilor lor. Deci, de vreme ce şi pe noi către aceeaşi soartă ne
cheamă această vreme de acum – pentru că şi împăratul acesta este
asemenea lui Nabucodonosor; măcar că se deosebesc cu numele, dar cu
tirania şi cu nedumnezeirea sînt asemenea şi uniţi.
Deci, să ne facem şi noi asemenea celor trei tineri din Babilon. Căci
cum nu ne va fi nouă ruşine, cînd aceştia, fiind tineri şi numai trei
şi neavînd încă nici o pildă spre a se nevoi cu mărime de suflet pentru
buna-credinţă, aşa de slăvit s-au nevoit, iar noi şi cu numărul sîntem
mai mulţi, ca şi cum am fi fără de număr, între care mulţi sînt acum
bătrîni şi avînd înaintea noastră atît de multe pilde, adică ale celor
ce au pătimit cu bărbăţie pentru Hristos. De aceea noi, fiind atîţia şi
într-acest chip, nu ne va fi oare ruşine a fi iubitori de viaţa aceasta
scurtă şi vremelnică, fricoşi şi cu împuţinare de suflet? Vremea aceasta
de acum, care ne cheamă către nevoinţă, să o socotim ca pe un cîştig
mare şi să trecem cu vederea viaţa cea vremelnică, pentru Dumnezeu, Cel
ce ne-a zidit şi sufletul Său l-a dat la moarte pentru noi. Apoi a nu da
mărturie credinţei noastre celei tari şi neclintite prin moartea
noastră, cu adevărat ar fi o ruşine fără de măsură.
Acestea le zic, măcar că nu urmează nici o răsplătire pătimirilor
noastre. Dar cînd sînt foarte mici pătimirile veacului acestuia, în faţa
răsplătirilor găsite acolo, unde viaţa este fără de durere şi veşnică,
pentru această viaţă scurtă şi cu multe nevoi cum şi pentru trecerea cu
vederea a slavei care degrabă piere, pe cînd bogăţiile nejefuite, ca şi
veselia, niciodată nu se schimbă în mîhnire. Oare mai voim a vieţui aici
încă? Sau ne vom sîrgui a trece mai degrabă către slava aceea, murind
pentru Hristos, pentru Care avem acum vreme cu bun prilej? Căutaţi,
fraţilor, la altarul Domnului şi înţelegeţi că Domnul nostru, adevăratul
Dumnezeu este jertfit acum pentru noi. Oare nu ne vom pune şi noi
sufletele noastre pentru El în acest loc sfînt şi pe acestea nu le vom
aduce Lui prin foc, ca o jertfă întru ardere de tot?”.
Zicînd acestea sfîntul arhidiacon, toţi s-au hotărît a muri pentru
Hristos şi cu toţii au răspuns: “Sîntem creştini şi pe zeii tăi cei
mincinoşi, o! împărate, nu-i cinstim”. Vestindu-se aceasta lui Maximian,
a poruncit ca îndată să aprindă focul în jurul bisericii. În acea vreme
credincioşii au adunat în biserică pe toţi cei ce erau între dînşii
chemaţi şi i-au împărţit în patru părţi, ca să se poată boteza mai
degrabă. După botez şi după ungerea cu Sfîntul Mir s-au împărtăşit cu
toţii cu Sfintele Taine.
Astfel, sfîrşindu-se aceasta, ostaşii, după porunca împăratului, au
aprins vreascurile din jurul bisericii, cîlţii şi pereţii ei şi,
ajungînd flacăra cea mare pînă la vîrf şi intrînd înăuntru, a mistuit
toate degrabă. Iar poporul creştin arzînd de viu, cu mare bucurie striga
către Dumnezeu, glăsuind cîntarea celor trei tineri şi chemînd toată
făptura lui Dumnezeu spre laudă. Mai înainte de a sfîrşi cîntarea, şi-au
dat sfintele lor suflete în mîinile Domnului şi au făcut jertfă
bine-primită Mielului Celui fără de prihană, Cel înjunghiat pentru lume;
iar numărul celor arşi a fost cam la douăzeci de mii.
Astfel, ceata cea minunată a sfinţilor mucenici a trecut de la
Biserica ce se luptă, la Biserica ce prăznuieşte, ca să facă praznicul
nesfîrşitei bucurii. Trecînd cinci zile, iar focul încă arzînd şi fumul
ieşind, nu era nici un fel de miros rău din trupurile cele arse, ci şi
fumul era neobişnuit, căci era cu bun miros şi risipea prin văzduh o
bună mireasmă, care ieşea de la locul cel ars şi se arăta o rază în
chipul aurului, ca şi cum se arăta soarele la răsărit. Maximian,
socotind că acum a pierdut pe toţi creştinii cîţi erau în cetate, se
îndeletnicea cu jocuri şi cu alergarea cailor, cum şi cu diferite feluri
de privelişti.
În Nicomidia, aproape de locul de privelişte, era o capişte mare a
zeiţei păgîne care se numea Ceres. Venind odată împăratul Maximian la
acea capişte, cu toată oastea şi cu tot poporul, aducea jertfă. Iar unul
din rînduiala ostăşească, cu numele Zinon, avînd dregătoria de voievod,
pornindu-se cu rîvnă spre buna-credinţă şi nerăbdînd să vadă o
păgînătate ca aceea, stînd la un loc înalt a strigat: “Rătăceşti, o,
împărate, jertfind pietrelor celor nesimţitoare şi lemnelor celor mute,
pentru că această jertfă este adevărată înşelăciune diavolească, care
duce la pierzare pe închinătorii ei! Înţelege, o! Maximiane, şi întoarce
ochii tăi trupeşti, cum şi pe cei dinăuntru către cer şi din cele
văzute cunoaşte pe Ziditorul. Din fapturi cunoaşte în ce chip este
Făcătorul şi te învaţă cu dreaptă credinţă a cinsti pe Dumnezeu, Care nu
se împacă cu sîngele dobitoacelor necuvîntătoare, ci cu sufletele cele
fără prihană ale oamenilor şi cu inimile cele curate”.
Auzind acestea, Maximian a poruncit să-i sfarme gura şi faţa cu
pietre, să-i zdrobească dinţii, apoi, fiind încă viu, a poruncit să-l
taie cu sabia şi să-l scoată afară din cetate. Aşa s-a încununat Sfîntul
Mucenic Zinon, iar Sfîntul Dorotei cu Indis şi cu ceilalţi tovarăşi
şedeau la închisoare. Fericitul episcop Antim, din locul unde se
ascunsese, îi cerceta cu dese scrisori, îi întărea în credinţă şi-i
deştepta către nevoinţa cea cu bărbăţie. Odată păgînii au prins pe
diaconul Sfîntului Antim, cu numele de Teofil, care mergea cu scrisori
de la episcop către sfinţii mucenici şi l-au adus la împăratul.
Citind împăratul scrisoarea episcopului s-a umplut de mînie, pentru
că erau scrise nu cele ce-i plăceau lui, ci cele ce erau de folos
sfinţilor. Deci, a poruncit să aducă înaintea sa îndată pe Dorotei, cu
soţii săi şi cu mînie căutînd la dînşii i-a batjocorit şi le-a dat să
citească scrisoarea episcopului Antim. Văzîndu-l pe diacon, s-au bucurat
cu sufletul şi stînd de departe i se închinau lui cu privire luminoasă
şi cu feţe pline de bucurie; iar cuvintele arhiereului, cele ce se
citeau, le puneau în inimile lor.
Împăratul, căutînd cu mînie asupra diaconului, i-a zis cu groază:
“Spune-mi, ticălosule, cine este cel ce ţi-a dat această scrisoare şi în
ce loc este ascuns?” Diaconul, mai întîi rugîndu-se în inima sa lui
Dumnezeu, şi-a deschis gura cu îndrăzneală şi a zis: “Cel ce mi-a dat
această scrisoare este păstor şi acum, stînd departe de turma sa, o
sfătuieşte şi o deşteaptă către buna credinţă. Iar cînd simte năvălirea
lupilor şi a fiarelor, atunci cu glas mare grăieşte turmei sale şi o
sfătuieşte a face cele ce se cuvin. Cuvintele care le grăieşte nu sînt
ale lui, ci sînt luate de la Păstorul cel Mare, Care a zis:
Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide.
Iată acum ţi-am spus cine mi-a dat scrisoarea, însă unde este el nu-ţi
voi spune, pentru că ar fi o adevărată nebunie dacă aş fi eu vînzătorul
păstorului nostru, care m-a folosit mult şi care şi fără spunerea
noastră se va arăta. Pentru că nu poate cetatea să se ascundă stînd în
vîrful muntelui, cum a zis dumnezeiescul glas”.
Împăratul, nerăbdînd mai mult cuvintele cele pline de curaj ale
diaconului, a poruncit să i se taie acea sfîntă limbă, apoi să-l omoare
afară din cetate, cu săgeţi şi cu pietre. După aceasta şi pe ceilalţi
sfinţi mucenici i-a pierdut cu diferite munci: Sfîntului Dorotei i-a
tăiat capul, pe Mardonie l-a ars în foc, pe Migdonie l-a astupat cu
ţărînă de viu într-o groapă, lui Gorgonie, lui Indis şi lui Petru,
legîndu-le cîte o piatră mare de grumaz, i-a aruncat în mare. Astfel,
minunaţii mucenici ai lui Hristos, săvîrşindu-şi nevoinţa prin felurite
chinuri, pe aceeaşi cale s-au suit către Dumnezeul lor.
Sfînta Doamna era ascunsă într-o peşteră dintr-un munte, avînd ca
hrană buruienile pustiei ce creşteau împrejurul peşterii şi auzind de
moartea sfinţilor mucenici s-a bucurat cu duhul, că au trecut din valea
aceasta a plîngerii, către marginea cea dorită a veseliei celei veşnice.
Dar mai vîrtos se bucura de Indis, fratele ei cel duhovnicesc, care era
un suflet cu dînsa şi părtaş al naşterii celei duhovniceşti prin Botez.
Însă, plîngea pentru sine că a rămas dintre toţi necălătorind împreună
cu dînşii pe acea cale şi se pregătea către nevoinţă, cerînd ajutor de
sus. Apoi, pogorîndu-se din munte a intrat în cetate, cu acele haine
bărbăteşti cu care o îmbrăcase maica ei cea duhovnicească Agatia şi o
căuta pe aceasta. Dar neaflînd-o, a priceput că a ars în biserică
împreună cu celelalte fecioare şi a plîns foarte mult, nu fiindu-i jale
de moartea ei, ci pentru că nu s-a învrednicit şi ea să moară împreună
cu dînsa pentru Hristos. Stînd în locul bisericii celei arse amesteca
cenuşa cu lacrimi, plîngînd şi tînguindu-se.
Făcîndu-se noapte, s-a dus la malul mării, unde Indis împreună cu
ceilalţi au fost înecaţi şi iată nişte pescari stînd, îşi găteau mrejele
pentru vînat; dar văzînd pe sfînta fecioară şi din haine socotind-o că
este bărbat, au zis: “Vino de ne ajută, tînărule, şi de vom prinde ceva
apoi şi ţie îţi vom face parte”. Ea cu sîrguinţă a mers să le ajute, şi
după ce au aruncat mrejele şi le trăgeau la mal se simţea greutate mare
în mreje, încît abia au putut să le tragă la mal; şi fiind lună în acea
noapte, au putut vedea mulţime de peşte, iar în mijlocul vînatului
stăteau cele trei trupuri ale sfinţilor mucenici: Gorgonie, Indis şi
Petru şi s-au înspăimîntat foarte tare. Adunînd degrabă mrejele şi
peştele, iar trupurile punîndu-le pe pămînt, se grăbeau către caiac,
vrînd să înoate la alt mal şi-l chemau şi pe tînăr, dar ea n-a voit.
Dîndu-i pentru osteneală o parte din peşte şi puţină pîine, au plecat de
acolo.
Sfînta fecioară Doamna, apropiindu-se de trupurile sfinţilor
mucenici, cunoscînd pe fiecare şi mai vîrtos cunoscînd pe iubitul Indis,
cu nespusă bucurie îl cuprindea, îl săruta şi vărsa lacrimi fierbinţi
deasupra lui. Apoi, privind pe mare a văzut o corabie sosind cu pînzele
lăsate şi vîslind încetişor, iar Doamna, depărtîndu-se de trupurile
mucenicilor, s-a dus către corabia aceea şi strigînd către corăbieri
le-a arătat peştele ce-l avea. Îndată cîrmaciul, socotind că este de
vînzare, a întrebat de preţ ca să-l cumpere. Iar ea îi zicea să-l ia
fără preţ. Dar acela, nepricepînd, a zis: “Te jur pe Hristos, spune
adevărul, cu cît îl vinzi?” Sfînta, auzind numele lui Hristos, a
cunoscut că aceia sînt creştini, deci le-a spus şi despre tinerii
mucenici, despre trupurile lor şi numele lor. Iar cîrmaciul, cu soţii
îndată sosind, au scos pînze subţiri cu aromate i-au înfăşurat şi
ducîndu-i la zidurile cetăţii, care era aproape de pîrîu şi unde murise
şi Sfîntul Dorotei, au îngropat cu cinste trupurile acestora.
Mai marele corabiei cunoscînd pe Doamna, că este de o credinţă cu
dînsul şi socotind-o că este tînăr, a rugat-o să meargă cu el în
corabie, zicînd: “Să petrecem împreună nedespărţiţi, în toată viaţa
noastră”. Dar ea n-a vrut, ci a zis să meargă în calea sa. “Iar eu, zise
ea, voi petrece aici de vreme ce şi sfîrşitul vieţii mele este aproape
şi nu voiesc ca să se despartă trupul meu de trupurile sfinţilor, cu
care în viaţa aceasta, cu credinţa şi cu duhul am fost însoţită”.
Mai marele corabiei i-a dat aur îndestul nu pentru vreo trebuinţă
trupească, căci nu-i trebuia, ci ca să cumpere aromate şi tămîie, cu
care să cinstească mormintele sfinţilor; apoi s-au dus în calea lor. Iar
Sfînta Doamna, ziua şi noaptea stătea lîngă mormintele lor,
tămîindu-le, miresmîndu-le şi cu lacrimi rugîndu-se. Şi n-a putut ca
lucrul luminii să fie tăinuit înaintea celor ce erau în întuneric, nici
să se săvîrşească dorinţa de mucenicie a Sfintei Doamna, pentru că pe
faţă făcea cele ce se cuveneau dreptei-credinţe şi cinstei sfinţilor.
Împăratului i s-a vestit că un tînăr tămîiază mormintele creştinilor,
iar el a rîs, zicînd: “Se cuvine dar ca şi el să piară cu asemenea
moarte ca aceia, ca astfel cu singur lucru să se înveţe, că oamenilor
celor ce nu ştiu nimic despre moarte, în deşert li se face o cinste ca
aceea”. Acestea zicînd îndată a trimis ca să-i taie capul. Deci a fost
ucisă cu sabia şi Sfînta Doamna, rugîndu-se lîngă mormintele sfinţilor
mucenici, iar cinstitul ei trup l-au ars păgînii cu foc.
În acea vreme şi Sfinţitul episcop Antim, îndemnînd pe mulţi către
cunoştinţa lui Dumnezeu cu preaînţeleptele sale învăţături şi scrisori
şi pe mulţi îndemnînd către pătimire, s-a sfîrşit şi el cu sfîrşit
mucenicesc. Căci tiranul a cercetat cu dinadinsul pînă l-a aflat, dar,
muncindu-l mai întîi cu amar şi cu multe feluri de munci, n-a putut să-l
biruiască, ci mai ales el a obosit mai mult, muncindu-l cu multe
măiestrii, decît Sfîntul Antim, care răbda chinurile şi bătăile. Pentru
aceea a dat hotărîrea ca să-i taie capul. Şi aşa s-a dus şi el către
Domnul, împodobit cu îndoită cunună, a arhieriei şi a pătimirii.
Astfel Nicomidia s-a împodobit cu stelele sfinţilor mucenici, în
număr de două zeci de mii, mai adăugîndu-se minunatul Glicherie şi
preafericitul Zinon şi cu Teofil, Dorotei, Mardonie, Migdonie, Indis,
Gorgonie, Petru şi cele trei sfinte fecioare: Agapia, Teofila şi
preafrumoasa Doamna. Iar sfîrşitul a toată ceata este Sfîntul Antim,
întru slava lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, Căruia împreună cu Tatăl
şi cu Sfîntul Duh I se cuvine cinste şi slavă în vecii vecilor."
Amin
(sursa ,,Vietile sfintilor")
,,Creştinii,
atunci când vorbesc despre cei care au părăsit această viaţă, spun că
„au plecat la Domnul“. Această expresie evidenţiază un mare adevăr:
creştinii, prin părăsirea vieţii pământeşti, nu trec „în nefiinţă“, aşa
cum greşit se mai aude uneori la posturile de televiziune, ci au trecut
în cealaltă viaţă, care este veşnică, alături de Dumnezeu şi de sfinţi.
