TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA DUPA BOTEZUL DOMNULUI

Iisus Mantuitorul e alungat cu pietre din patria Lui

„În vremea aceea, auzind Iisus că Ioan a fost prins, S-a dus în Galileea; şi, lăsând Nazaretul, a venit şi a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele Zabulonului şi ale Neftalimului. Ca să se plinească ceea ce s-a zis prin Isaia, proorocul, care zice: Pământul Zabulonului şi pământul Neftalimului, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; norodul cel ce şedea întru întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină a răsărit lor. De atunci a început Iisus a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” (Matei 4, 12-17)

Evanghelia de duminică, de după Botez, e puţin cunoscută şi ar trebui să o cunoască tot omul, căci cuprinde o adâncă învăţătură sufletească.

Evanghelia aceasta ne spune numai pe scurt că a ieşit Iisus din Nazaret, patria Lui, dar nu spune de ce şi cum a ieşit. Aceste amănunte le aflăm dintr-o altă evanghelie, de la Luca; (citiţi această evanghelie la Luca, în cap. 4, vers. 16-32).

În această evanghelie se spune pe larg cum a început Iisus să înveţe şi în ţara Lui şi „toţi îl mărturiseau pe El şi se mirau de cuvintele darului care ieşeau din gura Lui”, dar când a început a-i mustra pentru păcate „s-au umplut toţi de mânie şi, sculându-se, L-au scos pe El afară din cetate”.

Să luăm aminte că această evanghelie se petrece şi azi printre noi şi sub ochii noştri.

Noi ne mirăm de nazarinenii cei nebuni care L-au scos pe Iisus din cetatea lor şi L-au alungat cu pietre, dar tot aşa facem şi noi când, cu păcatele şi fărădelegile noastre, Îl alungăm pe Iisus dintre noi şi din hotarele vieţii noastre.

Iisus Mântuitorul rămâne şi locuieşte numai acolo unde este iubire, pace şi viaţă curată între oameni şi prin casele lor.

Când noi stăruim în păcate şi fărădelegi, Îl alungăm pe Mântuitorul din cetatea vieţii noastre.

În multe locuri şi în multe feluri şi chipuri se poate vedea şi azi evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o şi ieri în piaţa Sibiului. Era marţi, zi de târg, şi un om beat striga şi înjura de cele sfinte, de te luau fiorii.

Mi s-a părut atunci că înaintea acestui om mergea Mântuitorul şi el Îl alunga cu pietre, aşa cum se vede în imaginea de la pagina 20.

Da, da, iubite cititorule, toţi suduitorii sunt în chipul oamenilor din evanghelie, care aruncă cu pietre după Mântuitorul, după Dumnezeu, Care le-a dat viaţa.
Şi nu numai suduitorii sunt aşa, ci toţi desfrânaţii, pizmuitorii, înşelătorii etc. Îl alungă pe Mântuitorul cu pietrele păcatelor. Tot ca pe vremea evangheliei, aşa e alungat Iisus din viaţa omului, din viaţa oamenilor, din viaţa satelor şi din viaţa oraşelor.
Cercetaţi şi veţi afla viaţa satelor încărcată cu vrajbe,împerecheri şi alte păcate, în semnul că Iisus e alungat de acolo; cercetaţi viaţa oraşelor şi le veţi afla în chipul Sodomei şi Gomorei.

Cercetaţi în politică şi veţi afla că Iisus a fost alungat de mult şi de acolo.
O, Mântuitorule Doamne! Tu eşti şi azi un om fără de patrie şi fără de ţară!
Tu eşti şi azi un alungat şi fugărit din hotarele sufleteşti ale oamenilor şi popoarelor de azi!

Pe Iisus L-au alungat nazarinenii pentru că le-a mustrat păcatele. Cam aşa e şi azi. Le place oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, dar din starea lor păcătoasă să nu-i scorneşti şi de scăderile lor să nu te prea atingi.

Când eram preot nou la sat, mi-aduc aminte că, odată, am predicat pentru Ziua Domnului şi am spus oamenilor că nu se cade să facă în duminici jocuri şi petreceri.
A doua zi tot satul era în capul meu, cu vorbele: „Da’ ce vrea popa ăsta? Noi aşa ne-am trezit din bătrâni cu joc şi petrecere duminica… Da’ el vrea să ne strice datinile noastre?”… Adică le plăcea oamenilor o predică din aceea care să nu le strice „datinile”.

Dragă cititorule!Eu te întreb, Îl ai tu pe Domnul Iisus în cetatea vieţii tale sau L-ai alungat cu fărădelegile tale?

Într-un loc, ne spune o Evanghelie că Iisus a plâns asupra cetăţii Ierusalimului (Lc 19, 41), pentru că nu-L primise pe El. Tot aşa plânge şi azi Mântuitorul pentru cetatea vieţii tale că nu vrei să-L primeşti pe El.

Auzi tu, dragă cititorule, Iisus plânge pentru tine şi pentru mântuirea ta şi tu nu te înflori? Şi tu tot în păcate?!…

Un rămăşag…

Într-un sat, trăia odată un om foarte suduitor. La toată vorba înjura de cele sfinte. Celor ce-l rugau să lase hula de cele sfinte, le spunea că nu se poate dezbăra de acest nărav.

Într-o dimineaţă, un creştin cu râvnă pentru îndreptarea deaproapelui s-apropie de suduitor, scoate din pungă un galben şi, arătându-i-l, zice: Frate dragă, dacă te vei putea răbda să nu înjuri azi toată ziua, iată aici, acest galben va fi al tău. Chemară şi martori, şi rămăşagul se făcu. Suduitorul se răbda.

Mai târziu, prietenii lui începură a-l necăji, doar va pierde galbenul. Suduitorul se înfuria, însă creştinul ce pusese rămăşagul îi arăta mereu galbenul, şi suduitorul, văzându-l cum străluceşte, iar se domolea.

Răbdă toată ziua şi seara câştigă galbenul. Când i l-a dat, creştinul care pusese acest rămăşag îi zise: Vezi, dragă frate, pentru un galben te-ai putut răbda să nu sudui, dar pentru Bunul Dumnezeu ba. Iată, ai ajuns să preţuieşti mai mult un galben netrebnic decât pe Dumnezeu, Făcătorul tău.

Tatăl Ceresc a stat mereu în faţa ta şi te-a rugat să nu-L huleşti prin sudalmă; pe Dumnezeu n-ai vrut să-L asculţi, însă pe acest galben l-ai putut asculta. Lasă-te, frate dragă, lasă-te de sudalmă, căci altcum, acest galben va sta în Ziua Judecăţii ca cel mai mare pârâş în contra ta şi a sufletului tău.

Această întâmplare şi aceste vorbe l-au înfiorat atât de mult pe suduitor încât din acea clipă n-a mai suduit.

Cămila îşi tulbură apa…

Când am fost la Ierusalim, în ţara cămilei, am văzut un nărav ciudat ce-l are cămila. Când ajunge la atare apă limpede, o tulbură îndată şi apoi bea din ea. Am căutat să aflu ce înseamnă aceasta şi am aflat că acest lucru îl face cămila fiindcă îşi vede în oglinda apei chipul ei urât şi, neplăcându-i această urâciune, s-apucă îndată şi tulbură apa.
În chipul cămilei sunt şi oamenii cei păcătoşi. Ei nu suferă oglinda Evangheliei, pentru că în ea îşi văd urâciunea vieţii lor. Păcătoşii nu suferă nici pe cei credincioşi, pentru că şi viaţa credincioşilor este o oglindă curată în care păcătoşii îşi văd urâciunea vieţii lor şi a faptelor lor. Din această pricină, păcătoşii au batjocorit şi prigonit şi vor prigoni totdeauna pe cei drepţi şi credincioşi, ca să se împlinească spusele Mântuitorului: „Pe Mine M-au urât, şi pe voi vă vor urî”… „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni”…

Parintele Iosif Trifa

DIN TALCUIREA EVANGHELIILOR DUMINICILOR DE PESTE AN

Despre Sfantul Ioan Botezatorul si despre Botezul Domnului

,,Începerea Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Precum s-a scris în prooroci: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va găti calea Ta înaintea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi Calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”. Era Ioan botezând în pustie şi propovăduind Botezul Pocăinţei, întru iertarea păcatelor. Şi mergeau la dânsul tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Şi era Ioan îmbrăcat în piei de cămilă şi cu brâu de curea împrejurul mijlocului său şi mânca acride şi miere sălbatică. Şi propovăduia, zicând: Vine după mine Cel mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui. Eu v-am botezat pe voi cu apă, iar Acela vă va boteza pe voi cu Duhul Sfânt". (Mc 1, 1-8)

Atunci a venit Iisus din Galileea la Iordan către Ioan, ca să fie botezat de către el. Ioan îl oprea pe El, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi, răspunzând Iisus, a zis către el: „Lasă acum, că aşa este de cuviinţă nouă ca să plinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat pe El. Şi botezându-Se, Iisus îndată a ieşit din apă; şi, iată, s-au deschis Lui cerurile şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se, ca un porumb, şi venind peste Dânsul; Şi, iată, glas din ceruri, zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit! (Matei 3, 13-17)

Minunată a fost ivirea lui Ioan Botezătorul în lume! Un om a început o predică, o viaţă nouă. Nimeni nu cunoştea anume pe acest om şi nu ştia de unde vine. N-avea nici în îmbrăcămintea, nici în înfăţişarea lui ceva atrăgător. Nu era nici mare învăţat şi totuşi toţi iudeii alergau la dânsul şi se botezau în râul Iordan. Ioan câştiga sufletele cu vestea cea bună că soseşte un Mântuitor; câştiga sufletele cu căldura şi dragostea cu care Îl vestea pe acest Mântuitor şi chema pe oameni la pocăinţă, la o schimbare a vieţii, la o viaţă nouă. Ioan câştiga suflete prin pilda vieţii sale. Însăşi viaţa lui era o predică de înfrânare şi de viaţă pusă cu totul în slujba Domnului.

Predica şi viaţa lui Ioan arată şi azi calea spre Mântuitorul. Ioan e şi azi glasul celui ce strigă – azi, mai tare ca oricând – în pustia acestei vieţi: Pocăiţi-vă de păcatele voastre, căci Mântuitorul şi darul mântuirii au venit de mult. Ioan e şi azi o predică de mustrare -azi, mai aspră ca oricând – pentru cei care se îmbuibă în mâncăruri, în petreceri, în fălii şi beţii.

Predica lui Ioan e şi azi o pildă că adevărul creştin trebuie spus fără cruţare, aşa cum l-a spus el fariseilor şi lui Irod-împăratul,chiar cu preţul vieţii.
Minunate au fost predica lui Ioan şi botezul lui,dar totuşi predica şi botezul lui au fost numai o pregătire pentru Cel Ce a venit să boteze cu „Duh Sfânt şi cu foc”. Acest botez s-a pogorât peste Iisus în râul Iordanului.

Prin darul botezului din râul Iordan, Mântuitorul a spălat păcatul strămoşesc şi a înnoit omenirea prin apă şi prin Duh. Acest dar al înnoirii şi al naşterii din nou a trecut apoi asupra fiecărui om. Prin darul Botezului, fiecare om se spală de păcatul strămoşesc şi se naşte a doua oară pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Mare taină este Sfântul Botez! Când se botează pruncii,li se ung cu „pecetea darului Duhului Sfânt” fruntea,gura, ochii, urechile,mâinile, pieptul şi picioarele.
Asta înseamnă că cel născut din nou,prin Taina Botezului, trebuie să-şi pună în slujba Domnului şi în ascultare de Domnul mintea, graiul, ochii, urechile, mâinile, inima, picioarele, adică toată viaţa şi purtările lui. Ce bine ar fi să fie aşa! Dar cei mai mulţi oameni, după ce cresc mari, părăsesc darul şi puterea Duhului Sfânt şi slujesc păcatelor, de aceea nu se văd în viaţa lor „roadele Duhului”: iubirea, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, credinţa, blândeţea, înfrânarea… (Gal 5, 22), ci se văd roadele trupului: pizmele, uciderile, beţiile, ospeţele cele cu cântece şi alte asemenea acestora (Gal 5, 21).
Dacă darul Botezului ne-a făcut „fiii lui Dumnezeu”, apoi şi trebuie să trăim ca fii ai lui Dumnezeu şi ca fraţi laolaltă.

Dacă darul Sf. Botez face din corpul nostru „casa Duhului Sfânt” (I Cor 6, 19), apoi şi trebuie să trăim în Duhul lui Dumnezeu. Dacă la Botez ne lepădăm de satan şi „de toate lucrurile lui”, apoi să şi trăim această viaţă.

În cartea Faptele Apostolilor, la cap. 19, se spune că Apostolul Pavel, sosind la Efes, a aflat pe unii învăţăcei care erau botezaţi numai cu botezul cu apă al lui Ioan.
„Luat-aţi Duh Sfânt?”, i-a întrebat Pavel. „Nici n-am auzit că este Duh Sfânt, răspunseră cei botezaţi (19, 1-6).

Cei mai mulţi creştini sunt parcă şi azi ca acei din Efes: rămaşi numai la botezul cu apă, căci focul şi puterea Duhului Sfânt lipsesc cu totul din viaţa şi purtările lor. Taina cea mare a Sfântului Botez aceasta este: să trăieşti o viaţă aprinsă, cuprinsă şi cârmuită de darul Duhului Sfânt.

Dragă cititorule! Pe lângă botezul ce-l primim în braţele naşilor, şi noi trebuie să ne încreştinăm, prin căinţă, prin întoarcerea către Dumnezeu, prin renaştere sufletească.
Pe lângă botezul din braţele naşilor, noi trebuie să trecem mereu prin focul şi botezul cel curăţitor de păcate al Duhului Sfânt şi să ne spălăm mereu în apele credinţei şi în lacrimile căinţei. Acesta este botezul pe care îl cerem când ne rugăm cu Psalmistul: „Stropi-mă-vei cu isop şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi… inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule”… Acesta este botezul sufletesc şi aceasta este apa cea curăţitoare despre care aşa de frumos spun cetaniile de la praznicul Botezului: „Aşa grăieşte Domnul: Cei însetaţi veniţi la ape şi beţi fără de argint şi fără preţ” (…) „Acestea zice Domnul: Spălaţi-vă şi vă curăţiţi… scoateţi vicleşugurile din inimile voastre. Părăsiţi-vă răutăţile voastre, învăţaţi-vă a face bine! Căutaţi judecata, izbăviţi pe cei năpăstuiţi, faceţi dreptate văduvei şi săracului (…) Şi atunci, de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; şi de vor fi ca roşala, ca lâna le voi albi” (Is 1, 16). Aceasta este Taina cea mare a Botezului: curăţirea de păcate şi înnoirea vieţii.

Apa şi focul lui Ilie

Proorocul Ilie, când s-a suit pe munte să descopere pe preoţii cei mincinoşi ai lui Baal, a turnat peste jertfă de trei ori apă şi apoi s-a rugat pentru focul din cer, care s-a pogorât şi a aprins jertfa.

Această jertfă a închipuit şi închipuie Taina cea mare a Sfântului Botez. Apa şi focul fac şi astăzi Botzul cel adevărat: apa îl spală pe om, şi focul Duhului Sfânt îl aprinde pentru Hristos.

La Botezul Domnului

La Botezul Domnului, Duhul în chip de porumb S-a arătat. Botezul Domnului este şi praznicul Duhului Sfânt. Câţi însă cunosc cu adevărat pe Dumnezeu-Duhul Sfânt? Trăim un creştinism ce şi-a pierdut puterea, tocmai fiindcă lipseşte din el „porumbelul” Duhului Sfânt.

Cred oamenii într-un Dumnezeu, ştiu cum S-a născut şi cum a murit Iisus Hristos, dar n-au pe Duhul Sfânt prin Care se revarsă în lume şi în suflete darurile cerului de Sus. Voi spune o asemănare.

Soarele ne dă lumină, căldură şi viaţă. Fără darurile lui, pământul şi oamenii s-ar prăpădi. Dar acest dar al soarelui ni se dă nouă prin atmosferă. Pământul e înconjurat de un strat de aer de 8-9 mii de kilometri. Acest strat de aer, această atmosferă, preface razele soarelui în căldură, lumină şi viaţă. Atmosfera restrânge razele soarelui şi le preface în lumină şi căldură potrivită. Atmosfera ne dă şi ploaia cea binefăcătoare. Fără de această atmosferă n-ar putea trăi pe pământ nici un vierme şi nici un fir de iarbă. Dacă n-ar fi stratul de aer, ziua soarele ar arde tot, iar noaptea ar îngheţa tot. Pământul nostru ar fi o lume pustie şi fără viaţă, aşa cum e luna.

Sunt planete care n-au atmosferă. Spun astronomii că cele mai multe planete n-au atmosferă. Ele sunt nişte lumi pustii şi fără viaţă. Soarele luminează şi pentru ele, dar n-au atmosferă care să le prefacă acest dar în viaţă.

Ce minunată icoană este această rânduială a firii şi pentru rânduială cea tainică a mântuirii sufletului!

Parintele Iosif Trifa

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN ZIUA DE CRACIUN

Ce ne invata pestera Vifleemului?

O, ce minunată este evanghelia ce cuprinde istoria Naşterii Domnului! Crucea şi Peştera vor rămâne până la sfârşitul veacului cele mai înalte semne de dragoste cerească şi de învăţătură sufletească pentru noi, oamenii de pe pământ. Veniţi să alergăm şi noi cu păstorii la peştera Vifleemului… Veniţi să vedem şi să învăţăm că pentru noi şi mântuirea noastră Se naşte azi Fiul lui Dumnezeu în peştera Vifleemului!

Iată-L, zace în umilire drăgălaşul Prunc Iisus
Şi ne-aduce mântuire, coborându-Se de Sus.
El la iesle ne cheamă şi ne-nvaţă să-L urmăm.
Ale Sale mâinişoare le întinde către noi
Şi-ale Sale buzişoare astfel nouă ne grăiesc:
„Pace vouă, pace vouă! În iubire să trăiţi…
Voi de ce vă tot urâţi?
Pentru-a voastră mântuire Eu M-am pogorât aici…
Voi de ce nu Mă iubiţi? Voi de ce nu vă iubiţi?
Iată Eu cum M-am smerit, într-un grajd M-am pogorât…
Voi de ce vă tot trufiţi? Voi de ce nu vă smeriţi?“

Copilul Sfânt din peştera Vifleemului ne învaţă să ne iubim aşa cum şi El ne-a iubit, să ne smerim aşa cum El S-a smerit, pentru ca să ne mântuim sufletul, căci El pentru aceasta a venit în lume. Şi încă multe altele ne învaţă peştera Vifleemului.
Naşterea Domnului trebuie să ne fie mai departe un praznic al sufletului nostru, trebuie să fie o naştere şi renaştere pentru sufletul nostru. Mântuitorul nu S-a născut numai în peştera din Vifleem, ci El trebuie să Se nască şi în sufletul fiecărui creştin. Istoria şi minunea Naşterii Domnului din peştera Vifleemului n-ajung nimic şi nu preţuiesc nimic pentru mine şi pentru tine, dragă cititorule, dacă Mântuitorul nu Se naşte şi în peştera sufletului nostru. „Dacă Hristos în tine nu S-a născut – scrie un Sfânt Părinte – atunci să ştii că pe vecii vecilor tu eşti pierdut“. Această naştere se înţelege aşa: trebuie să-L laşi pe Domnul să intre în inima ta, în viaţa ta, în gândurile tale, în vorbele şi în purtările tale. Să-L laşi pe El să Se facă Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa sufletului tău şi să trăieşti o viaţă cu El. Pentru asta nu se cere altceva decât să afli, să simţi întunericul în care trăieşti şi să strigi cu lacrimi din adâncul sufletului tău: „Mântuitorule Doamne, intră şi în peştera sufletului meu!“ E greşită acea părere că trebuie mai întâi să te faci mai bun şi mai curat ca să-L poţi primi pe Domnul. Pe Domnul trebuie să-L primeşti aşa cum eşti, plin de răutate. Iisus S-a născut într-o peşteră plină de întuneric. În Vifleemul Iudeii erau şi case destule, dar Mântuitorul Şi-a ales peştera cea plină de dobitoace. O, ce înţeles adânc este în acest lucru! Iisus Mântuitorul caută şi azi tocmai astfel de peşteri sufleteşti să Se nască în ele.
Oricât de păcătos ai fi tu, oricât de mult ţi s-ar fi făcut viaţa ta cea sufletească o peşteră plină de întuneric, de necurăţenie şi de dobitoceşti patimi, află, dragă frate, că Iisus, Copilul Sfânt, vrea să Se nască în această peşteră a sufletului tău. Într-un grajd de vite S-a pogorât Iisus să Se nască, dar, o, ce minunată schimbare s-a făcut în acest grajd îndată ce S-a născut Iisus în el! Deodată s-a umplut de lumină cerească, de cântecul îngerilor şi de darurile păstorilor şi ale magilor. Cerul şi pământul s-au minunat şi s-au bucurat despre ce s-a întâmplat într-un grajd de vite. Această minune se petrece, dragă cititorule, şi într-o peşteră sufletească care Îl primeşte pe Domnul Iisus şi în care Se pogoară Iisus, Fiul lui Dumnezeu. O, ce minune se întâmplă când Îl primeşti cu adevărat pe Domnul şi Îl laşi să intre în via¬ţa ta! Atunci, dintr-o dată, peştera sufletească ţi se umple de lumină şi cerul şi pământul se bucură de schimbarea şi de mântuirea sufletului tău. În lumina Naşterii Domnului, în lumina stelei din Vifleem trebuie să ţi se schimbe viaţa şi purtările aşa cum s-a schimbat Saul în lumina ce i s-a arătat pe drumul Damascului. Treizeci şi doi de ani trecuse Saul în sus şi în jos pe lângă Vifleem, dar acest loc n-a însemnat pentru el nimic până n-a aflat pe Domnul în lumina din drumul Damascului. Sunt şi azi destui creştini care o viaţă întreagă trec dintr-un Crăciun într-altul fără nici o schimbare sufletească, pentru că lumina Naşterii n-a pătruns în peştera sufletului lor.
Înţelesul şi taina cea mare a Praznicului Naşterii Domnului aceasta este: minunea din peştera Vifle¬emului să se petreacă şi în sufletul tău. Să te naşti şi tu din nou cu Hristos, să creşti cu El, să trăieşti cu El şi să L ai pe El de Stăpân al vieţii tale. Se petrece această minune în peştera sufletului tău?

Preot Iosif Trifa

( – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an).

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA DINAINTEA NASTERII DOMNULUI

(A Sfintilor Parinti dupa trup ai Domnului)
Cu ce pregatiri sa asteptam praznicele mari?

(Ev. Matei I, 1-25)

Evanghelia din această duminică cuprinde „Cartea Neamului lui Iisus”. Această carte arată că a trebuit o anumită pregătire, lungă de veacuri întregi, pentru primirea lui Iisus Hristos.
Şi praznicele cele mari trebuie aşteptate cu pregătiri sufleteşti, pentru că fiecare praznic închipuie o lucrare şi un dar al Mântuitorului Hristos pentru mântuirea noastră, iar darul praznicului trebuie înţeles şi primit cu folos sufletesc.
Cu pregătire sufletească trebuie să aşteptăm şi Crăciunul,Naşterea Domnului.
În anii trecuţi, o gazetă de la Bucureşti a pus un premiu, adică o întrecere, de o mie lei pentru acei care vor scrie cel mai frumos articol pentru numărul de Crăciun al gazetei. Autorul articolului premiat a scris şi următoarele despre Crăciunul din vremurile noastre:
„Aşa cum se prăznuieşte astăzi Crăciunul,eu socot – zicea scriitorul – că este mai mult un praznic păgân decât unul creştin. Cu săptămâni înainte încep oamenii să facă pregătiri de mâncăruri, de haine şi băuturi pentru sărbătorile Naşterii, iar în săptămâna din urmă nu mai încapi de mulţimea oamenilor care strâng carne, untură, băutură, grăsime pentru serbarea Praznicului. Fiecare om, bogat sau sărac, ţine să aibă «Crăciun gras» şi să tragă un chef bun de Sărbători.
«Unde să chefuim la Sărbători?» Aşa este îngrijorarea de Crăciun a celor mai mulţi oameni.
Eu nu sunt preot – scria mai departe acel scriitor (care este avocat) – dar am părerea şi credinţa că altfel de chemări are Praznicul Naşterii Domnului şi alt fel a fost prăznuit la începuturile creştinismului”…
Cel care a scris aceste păreri despre prăznuirea Crăciunului de azi a avut toată dreptatea, pentru că bucuriile şi desfătările cele lumeşti au astupat şi au acoperit cu totul bucuriile cele sufleteşti pe care le aduce Naşterea Domnului şi pe care trebuie să le simţim la Naşterea Domnului.
Asta nu e bine, pentru că bucuria cea adevărată a Naşterii nu o aduce porcul, nici grăsimea, nici mâncarea, nici băutura, ci o aduce vestea cea mai bună a sosirii unui Mântuitor al tău, Care Se pogoară din cer pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iertarea ta, pentru iubirea ta şi mântuirea ta.
Chipul de la pag. 415 este de învăţătură despre cum trebuie să aşteptăm Naşterea Domnului. Cu mare plângere a ieşit Adam şi Eva din Rai după ce i-a înşelat şarpele-diavol. Dar Dumnezeu i-a mângâiat, în durerea lor, cu făgăduinţa unui Mântuitor, Care va „zdrobi capul şarpelui”.
Vestea cea bună a sosirii acestui Mântuitor o aduce Naşterea Domnului.
Dar acest Mântuitor n-a venit numai „pentru păcatul lui Adam şi al lumii”, ci a venit şi pentru mine şi pentru tine, cititorule. Şi tu eşti un Adam pe care păcatul te-a scos din raiul ascultării de Dumnezeu. Tu trebuie să-ţi dai seama despre starea păcătoasă în care te afli. Trebuie să-ţi dai seama că eşti bolnav şi să doreşti după doctor. Trebuie să-ţi dai seama că eşti pierdut şi numai un Mântuitor te poate scăpa din pieire sufletească.
Acest Mântuitor ţi-L aduce Naşterea Domnului. Dorul, dorinţa şi aşteptarea acestui Mântuitor sunt pregătirea cea adevărată pentru Naşterea Domnului.

Crăciunul trebuie să fie un praznic al milostivirii faţă de cei săraci

O istorie veche ne spune că de la Răsărit a mai plecat un crai (în afară de cei trei) să-L afle pe Hristos.
Artaban îl chema pe acest al patrulea crai şi a plecat şi el cu aur mult să-L afle pe Pruncul Iisus. Dar, în calea lui, a întâlnit oameni flămânzi, necăjiţi, săraci, bolnavi şi, făcându-i-se milă de ei, le-a tot dat din aur până când, apropiindu-se de Vifleem, s-a trezit că nu mai are nimic.
Şi s-a întristat foarte Artaban, dar, în somn, i s-a arătat Iisus şi i-a zis: „Nu te întrista, Artabane, căci, amin zic ţie, tu M-ai aflat cu adevărat pe Mine!”
Se apropie Crăciunul! Vrei să-L afli şi tu, cititorule, pe Pruncul Iisus şi să I te închini Lui? Vrei să prăznuieşti cu adevărat Naşterea Domnului? Intră atunci cu ajutor în casa celui sărac, necăjit, bolnav, căci El a zis: „Orice aţi făcut unuia dintre aceşti mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt 25, 40).
Cel ce Se va naşte peste câteva zile în ieslea Vifleemului este pilda cea mai măreaţă despre cum trebuie să ne coborâm şi noi între cei săraci.
În Vifleemul Iudeii erau şi palate, case frumoase destule, dar Iisus S-a pogorât din lumina Cerului într-o peşteră rece şi întunecoasă.
Din lumea îngerilor S-a pogorât între păstorii cei săraci şi necăjiţi, pentru ca să ne arate că şi noi datori suntem să ne coborâm cu lumină şi ajutor în traiul celor săraci şi necăjiţi.
Şi, mai ales, în aceste vremuri de cumplită scumpete, să nu uităm dragostea şi mila faţă de cei săraci.
Războiul a lăsat atâţia săraci, atâtea răni şi atâţia orfani. Nu auziţi cum răsună azi, mai duios ca oricând, colinda lor:
„La casa de om sărac
S-a gătat făina-n sac,
Moş Crăciun, Moş Crăciun”…
Ce Crăciun vor avea aceşti săraci? Şi ce lucru creştinesc ar fi acela ca „unii să se îmbete, iar alţii să rabde foame” (I Cor 11, 21) de Crăciun?
Naşterea Domnului este, şi trebuie să fie, praznicul milei şi al milostivirii faţă de cei săraci.
În fiecare sat să se afle un om al milei, un om al Domnului care să umble din casă în casă şi să strângă daruri de Crăciun pentru cei care n-au Crăciun.

Preot Iosif Trifa

( – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 28-A DUPA RUSALII

Pilda celor poftiti la nunta

,,Veniti ,ca ,iata ,gata sunt toate...."

Cina din pilda Evangheliei este Împărăţia lui Dumnezeu, adică mântuirea noastră cea sufletească prin Jertfa Fiului Său, iar „cei chemaţi“ care n-au vrut să meargă la cină sunt creştinii cei cuprinşi de vârtejul treburilor, ispitelor, patimilor şi păcatelor lumii acesteia. Evanghelia aceasta, cu adevărat, este parcă Evanghelia vremurilor şi a oamenilor de azi, pentru că niciodată n-au fost nepăsarea şi negrija de Împărăţia lui Dumnezeu, de cele sufleteşti, aşa de mari ca azi. Care să fie pricina acestui lucru? Unii zic că „au uitat oamenii datoriile ce le au faţă de cele sufleteşti“. Eu zic că-i alta. Iisus a zis odată: „Asemenea este Împărăţia lui Dumnezeu cu o comoară ascunsă într-o ţarină, şi cine o află îşi vinde tot ce are, ca să cumpere ţarina“ (Matei 13, 44). Cei mai mulţi creştini însă n-au aflat comoara sufletească, darul, puterea şi bucuria ce le dau căutarea şi aflarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi de aceea nu-şi bat capul cu cele sufleteşti. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul“, zice Psalmistul, dar puţini au gustat şi au aflat bunătatea sufletească ce este în „Cina Domnului“. Cine a aflat o dată darul, puterea şi bucuria ce o dă „Cina Domnului“ (Sf. Cuminecătură), Jertfa Mântuitorului, aceluia nu-i mai trebuie nici o predică despre „datoriile“ ce le are faţă de suflet. „Toate le socotesc gunoaie, ca să-L dobândesc pe Hristos“, zicea Apostolul Pavel (Filipeni 3, 8). Acesta este credeul celui care a aflat comoara Împărăţiei lui Dumnezeu.

Cititorule! Nu cumva să crezi că Evanghelia te-ar mustra, pentru că îţi ai ţarina ta şi boii tăi şi lucrurile tale. Grija sufletului o laşi în urma tuturor afacerilor şi intereselor tale. Pentru asta te mustră Evanghelia. În mijlocul vieţii şi al frământărilor noastre trebuie să stea „Cina Domnului“, Împărăţia lui Dumnezeu; şi noi n avem lucrul acesta. Într-o altă pildă, Iisus a zis că Împărăţia lui Dumnezeu este asemenea unui aluat pe care o femeie îl pune într-un vas de făină şi se dospeşte toată făina (Matei 13, 33). Aşa, iubite cititorule, şi grija de suflet trebuie să dospească, să copleşească toate frământările şi alergările noastre.
Poţi pune într-o oală la foc cele mai scumpe mâncăruri, dar dacă nu le sărezi nu-s bune de nimic. Aşa şi averea ta, banii tăi, alergările tale, învăţătura ta trebuie sărate cu sarea grijii şi îngrijirii de cele sufleteşti, căci altcum nu ţi-s bune de nimic.
„Veniţi, că, iată, gata sunt toate!“ – aşa chema sluga Domnului din Evanghelie. O, ce adânc înţeles sufletesc este în aceste vorbe! Aşa ne cheamă şi pe noi Domnul: Veniţi, că toate sunt gata! – ne zice şi nouă Tatăl Ceresc. Totul am făcut pentru viaţa şi mântuirea voastră… Veniţi, că e gata Jertfa Fiului Meu! Veniţi, că v-am iertat prin Jertfa Fiului Meu! Veniţi, că totul e gata!… ne zice şi Iisus Mântuitorul. Veniţi, căci, iată, am suit Golgota!… Veniţi, că, iată, cuiele au trecut prin mâinile şi picioarele Mele!… Veniţi, că suliţa a străpuns coasta Mea!… Totul e gata, toate am suferit pentru voi şi mântuirea voastră!… Veniţi şi luaţi în dar via¬ţă şi mântuire!…
În clipele când Şi-a dat duhul pe Crucea Golgotei, Mântuitorul a strigat cu glas înalt: „Săvârşitu-s-a!“. Prin acest cuvânt, Mântuitorul spunea că Şi-a împlinit chemarea ce a avut-o în lume. Cuvântul „săvârşitu-s-a“ a fost un strigăt de biruinţă. Mântuitorul biruise toate ispitele şi durerile. Diavolul era biruit. Jertfa era gata.
Dar, vai, acest strigăt pentru mulţi va fi un strigăt de pieire în Ziua Judecăţii. O, Scumpul meu Mântuitor! Tu ne-ai lăsat gata Jertfa mântuirii. „Ospăţul Tău este gata… masa e întinsă… toate uşile sunt deschise… din toate părţile s-aude chemarea: „Veniţi, că toate sunt gata!“ (Luca 14, 16-24). Veniţi, că, iată, cuiele au săpat mâinile şi picioarele Mele!… Veniţi, că suliţa a împuns coasta Mea!… Veniţi, că totul e gata! Însă, vai, cei mai mulţi nu vor să intre şi să guste din Cina mântuirii. Cei mai mulţi îşi sfârşesc viaţa cu pieire sufletească, trăiesc o viaţă cheltuită în zadar. O, ce osândă îi aşteaptă!
„Veniţi, că, iată, gata sunt toate!“ Auzi tu, dragă cititorule, şi asculţi tu această chemare dulce de mântuire? Grăbeşte, dragă frate, grăbeşte să intri la cina mântuirii. La masa marelui ospăţ mai este un loc şi pentru tine! Uşa e încă deschisă. Intră şi tu, dragă suflete, intră numaidecât, intră azi, căci mâine poate fi prea târziu! Se va închide uşa şi tu vei rămâne afară, în pieire veşnică.

Alexandru Macedon şi înţelepţii din Persia

Când purta odinioară Alexandru Macedon războaie să cucerească lumea şi să cuprindă bogăţii, auzise în Persia de nişte filozofi mari ai locurilor de pe acolo. Aducându-i înaintea sa, le zise:
– Cereţi de la mine orice şi vă voi da.
– Să ne dai, împărate, viaţă fără de moarte aici pe pământ! grăiră filozofii.
– Aţi cerut o nebunie, grăi împăratul, căci oare cine dintre oamenii pământului ar putea scăpa de moarte?… Vă credeam nişte filozofi vestiţi, dar acuma văd că sunteţi nişte nebuni…
– Apoi, dacă nimeni nu poate scăpa de moarte, grăiră filozofii, ne luăm voie să te întrebăm că oare şi tu vei muri cândva?
– Asta-i sigur, răspunse împăratul.
– Apoi dacă asta-i sigur, grăiră mai departe filozofii, tu de ce trăieşti aşa ca şi când n-ai muri niciodată?… De ce nu-ţi mai ajung împărăţiile, comorile, averile, prăzile şi bunătăţile pământeşti?…
Împăratul înţelese atunci „nebunia“ filozofilor şi plecă îngândurat.
O, de am înţelege şi noi această istorioară, căci şi noi ştim că vom muri, dar trăim aşa ca şi când n-am muri niciodată!

„Mai aveţi vreme“…

O poveste spune că Scaraoschi, mai-marele dracilor, a ţinut sfat cu diavolii despre cum ar câştiga mai multe suflete printre oameni. În multe feluri au început a se ocoşi diavolii. Unii ziceau: Să le şoptim oamenilor că nu este Dumnezeu, nici suflet, nici rai, nici iad… Dar Scaraoschi a primit sfatul unui drac care zicea: Să le spunem oamenilor că este Dumnezeu, este rai şi iad, dar să le şoptim mereu: „mai aveţi vreme, oameni buni, pentru acele treburi“…
Şi, de atunci, dracii câştigă cele mai multe suflete, şoptind mereu oamenilor înşelăciunea că pentru cele sufleteşti mai au vreme.
Într-o carte bătrână am aflat această poveste şi am pus-o aici, în cartea aceasta, ca tot omul să înţeleagă şi să priceapă că diavolul e acela care şopteşte mereu oamenilor să-şi tot amâne din an în an grija de suflet şi întoarcerea la Dumnezeu.

Preot Iosif Trifa

( Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 27-A DUPA RUSALII

Tamaduirea femeii garbove

“Evanghelia acestei duminici cuprinde minunea tămăduirii unei femei care purta, de optsprezece ani, o boală cumplită. Boala şi tămăduirea acestei femei conţin multă învăţătură pentru noi şi de aceea vom cerceta cu de-amănuntul să vedem cum s a întâmplat minunea.

Prin trei stări au trecut boala şi tămăduirea femeii. Întâia dată, ne spune Evanghelia că „avea, de optsprezece ani, duhul neputinţei“ şi „nu putea să se ridice nicidecum“. A doua oară, ne spune evanghelia că Iisus a văzut-o şi S-a apropiat de ea. Îndată după această apropiere şi întâlnire a femeii cu Iisus, a urmat a treia stare: scăparea şi tămăduirea femeii din cumplita boală.

Să luăm aminte că prin aceste trei stări trebuie să treacă şi mântuirea noastră sufletească. Întâia dată, trebuie să ne dăm seama că starea noastră cea păcătoasă este tocmai ca starea cea dintâi a femeii din Evanghelie. „Şi nu putea să se ridice nicidecum“, ne spune evanghelia despre femeia cea bolnavă. Asta-i şi starea omului cuprins de patimi şi păcate: nu se poate ridica din mocirlă la o viaţă mai curată şi mai bună. De multe ori va fi cercat biata femeie în cei optsprezece ani să se ridice de jos, dar n-a putut. Aşa şi păcătosul: fără ajutorul Mântuitorului nu se poate ridica. „Fără de Mine nu puteţi face nimic“, zice Iisus (Ioan 15, 5). „(…) a legat-o satan de optsprezece ani!“, a zis Iisus despre femeia cea bolnavă. Aşa este şi cel cuprins de patimile cele rele: un legat de satan şi un rob al lui satan.

Cititorule! Din starea ta cea păcătoasă numai o singură cale de ieşire şi de scăpare este: să te apropii de Mântuitorul Hristos; să cazi înaintea Mântuitorului ca şi femeia din chipul arătat în pagina dinainte. Despre femeia din Evanghelie nu ni se spune mai de-aproape ce a făcut când S-a apropiat de ea Mântuitorul şi mântuirea, dar, de bună-seamă, femeia n-a stat în faţa lui Iisus Mântuitorul numai cu boala sa, ci a stat cu toată credinţa ei, cu toată încrederea ei în puterea şi ajutorul lui Iisus; a stat cu toate nădejdile ei, cu toate lacrimile şi cu toate puterile ei sufleteşti. Aşa şi tu să cazi înaintea lui Hristos nu numai cu păcatele tale, ci şi cu credinţa ta în Jertfa Lui cea Sfântă şi atunci vei primi şi tu viaţă şi tămăduire.

O, ce dulce a fost vestea ce i s-a spus femeii: „(…) te-ai slobozit de boala ta“. Tot aşa o veste dulce şi plăcută li se spune şi celor care s-au hotărât pentru Hristos şi L-au primit cu adevărat pe Hristos. Un scăpat dintr o boală cumplită de moarte, un eliberat dintr-o robie cu lanţuri grele este şi creştinul cel hotărât pentru Iisus Hristos şi Evanghelia Lui.

Evanghelia ne spune că fariseii „se mâniaseră“ pe Iisus, pentru că o dezlegase din legăturile lui satan pe o femeie în ziua sâmbetei. Această mustrare se aude şi azi ori de câte ori cineva se hotărăşte să se dezlege din lanţurile păcatului şi ale diavolului. Citiţi, spre pildă, scrisoarea de mai jos:
„Domnule părinte! Şi eu am iscălit hotărârea să mă las de beţie şi de sudalme, dar, de atunci, nu mai am pace şi hodină cu oamenii ăştia, că tot cârâie după mine că m-am făcut pocăit. Şi zic că acuma-s mai trufaş, că nu stau cu ei în cârciumă de vorbă la un pahar de rachie… Dar eu şi mai tare ţin la Sfânta Biserică de când m-am lăsat de rele“…

Adică vedeţi, un om s-a dezlegat din legăturile lui satan, dar oamenii, ca şi fariseii din evanghelie, se ţin după el cu mustrări şi bănuieli. Duminica, după ce iese din biserică, omul a început să nu mai meargă cu ei la birt, ci se duce acasă şi citeşte ceva din Biblie şi din «Lumina Satelor» (Publicaţie săptămânală al cărei redactor era, în vremea când a scris aceste tâlcuiri, Părintele Iosif Trifa); şi aşa se dezleagă mereu din legăturile păcatelor. Dar, la asta, oamenii „cârâie“ după el, ca şi fariseii din evanghelie, că „lucrează“ în ziua duminicii şi nu merge să se „hodinească“ şi să „prăznuiască“ cu ei ziua Domnului… la crâşmă.

Să luăm aminte că şi pe noi ne mustră evanghelia aceasta despre cum ţinem praznicele. Duminicile şi sărbătorile noastre sunt pline de alergări, târguri, târguieli, negustorii, iar pe de altă parte ne odihnim în ele cu… petreceri la birt, cu jocuri, cu minciuni, clevetiri, făloşenii…
Adică, în loc să ne dezlegăm în ziua Domnului din legăturile păcatului, mai tare ne legăm.

Muşcătura de şarpe

Doctorii spun că moartea cea mai nesimţită şi cu dureri mai uşoare o au cei muşcaţi de şerpi veninoşi. Cel muşcat de şarpe veninos nu simte nici o alt fel de durere, decât atâta că îl apasă o moleşeală şi un somn; un somn plăcut, un somn adânc, din care însă niciodată nu se mai trezeşte.
Aşa este şi moartea cea sufletească ce o face şarpele diavol. Şarpele-diavol îl muşcă pe om cu fel de fel de otrăvuri dulci de plăceri şi desfătări lumeşti. Omul nu simte moartea sufletească.
Îl cuprinde somnul păcatului, somnul şi beţia plăcerilor şi a patimilor lumeşti, din care nu se mai poate trezi. Sufletul lui moare în acest somn.”

Preot Iosif Trifa

( – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

TALCUIREA DUMINICII A 30-A DUPA RUSALII

Dregatorul bogat;pazirea poruncilor

Să luăm aminte! Nu cumva să credeţi că Evanghelia de mai sus ar cere de la noi să ne vindem averile şi să le dăm săracilor, ca să ne putem mântui. Nu avuţia şi strângerea ei sunt o piedică pentru Împărăţia lui Dumnezeu, ci piedicile sunt beteşugurile sufleteşti ce le scorneşte avuţia în sufletul nostru, dacă nu băgăm de seamă. O evanghelie din duminicile trecute ne arată un om pe care avuţia îl aruncase în braţele băuturilor şi desfătărilor, iar Evanghelia de mai sus ne arată pe un altul, ce-şi făcuse din bogăţie un idol pe care îl avea mai drag şi mai de preţ decât mântuirea lui sufletească. „Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea, zicea Psalmistul. Dar greşeala aceasta este că oamenii îşi lipesc mai mult inima de bogăţiile pământeşti decât de Mântuitorul şi de bogăţiile cele sufleteşti.
În multe chipuri şi feluri se poate vedea şi azi Evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o şi astă-vară într un sat. Ieşiseră domnii de la judecătorie în afacerea unui om ce pârâse pe altul că s-a băgat cu hotarul spre el. Cel pârât tăgăduia (cu toate că se vedea bine că şi-a lărgit hotarul cu strâmbul). Atunci judecătorul l-a poftit pe cel pârât să pună jurământ. Pârâtul a stat puţin pe gânduri şi o dată a pus piciorul pe piatra de pe hotar şi a jurat, sau mai bine zis şi-a dat sufletul pentru o bucată lată de 50 de centimetri de pământ (cam un sfert cât i-ar fi trebuit de groapă). Ca şi în chipul de alături, şi pe omul acela Evanghelia îl chema să iasă din lăcomie şi să plece după Iisus, dar lăcomia şi diavolul îl îndemnau de la spate: „Nu te lăsa, omule… sporeşte-ţi averea!“ Şi omul a ascultat glasul lăcomiei şi L-a părăsit pe Iisus… pentru o brazdă de pământ.
O, câte fac oamenii să-şi sporească averile: jură strâmb, înşală, fură, omoară şi îşi vând sufletul în sute de feluri, apucaţi de lăcomia de a-şi înmulţi avuţiile. De aceea zice Iisus: Cu anevoie vor intra cei avuţi în Împărăţia lui Dumnezeu.
Cititorule! La întrebarea „Ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa de veci?“ acesta este răspunsul cel bun: să pleci după Hristos, să te pui în slujba Lui cu tot ce ai: cu averea ta, cu banii tăi, cu inima ta, cu ochii tăi, cu mâinile tale, cu picioarele tale, cu gura, cu vorba, cu scrisul şi sfatul tău. Asta înseamnă şi să te lepezi de toate patimile şi păcatele tale. Dar sminteala-i tocmai asta că, în asemănarea omului din Evanghelie, oamenii nu-şi pun tot ce au în slujba lui Hristos; nu vor să se despartă de anumite patimi şi plăceri. Sunt mulţi creştini foarte evlavioşi… până când nu-i vorba de punga şi averea lor, dar îndată ce vrei să le deschizi şi punga pentru vreo faptă bună, ai gătat-o aici.
Creştinilor! Moştenitorii Împărăţiei lui Dumnezeu pot fi numai fiii lui Dumnezeu, iar fiii lui Dumnezeu pot fi numai aceia care L-au primit pe Hristos şi trăiesc cu Hristos; iar a trăi cu Hristos înseamnă că El este stăpân şi poruncitor în casa sufletului nostru. Dar când îl bagi pe cineva stăpân şi poruncitor în casa ta, trebuie să-i dai lui cheile de la toate încăperile tale: de la casă, de la cămară, de la lada cu bani, de la pod, de la pivniţă… Dacă nici casa, nici cămara, nici lada, nici punga ta nu se deschid niciodată pentru cei săraci şi pentru alte fapte bune, acesta e semnul cel rău că tu nu L-ai primit cu adevărat pe Hristos şi Evanghelia Lui.

Israelitenii în pustie au făcut din aur şi temple, şi idoli

Biblia ne spune că israelitenii de două ori şi-au strâns şi topit aurăriile. O dată, când femeile şi-au topit podoabele de aur, iar Aron a făcut din ele un viţel de aur – idol – la care se închinau şi înaintea căruia jucau, în vreme ce Moise, sus pe muntele Sinai, vorbea cu Dumnezeu (Ieşire cap. 32).
Altă dată au strâns toate vasele şi uneltele de aur şi de argint şi Moise a împodobit cu ele „cortul cel sfânt“ (Ieşire cap. 36).
Aşadar, israelitenii au strâns o dată aurul pentru slujba idolilor, adică a dracilor, iar altă dată şi-au pus aurul în slujba şi mărirea lui Dumnezeu. Şi oamenii de astăzi îşi pun banii (aurul) unii în slujba lui Dumnezeu, unii în slujba idolilor şi a diavolilor. Banii cu care se înfrumuseţează biserici, se cumpără cărţi bune, banii care satură pe cei flămânzi, îmbracă pe cei goi şi ajută pe cei lipsiţi sunt banii cei buni, în slujba lui Dumnezeu. Iar banii cei cu care se fac chefuri, beţii, păcate şi destrăbălări sunt banii cei răi, puşi în slujba dracilor.
Cititorule! Banii tăi în a cui slujbă stau?

Banul ca slugă

Banul e bun şi folositor, dar numai până când este sluga noastră, adică face numai ceea ce îi poruncim noi şi ascultă de noi.
Dar îndată ce banul se face el stăpân asupra noastră şi ne porunceşte el, atunci nu mai e bun; a intrat satan în el; s-a făcut unealta diavolului.
Să băgăm de seamă neîncetat ca banii noştri să nu se facă idoli şi unelte ale diavolului.
„Pune-ţi comoara ta întru poruncile Celui Preaînalt, şi mai mult va folosi ţie decât banii“. „Pierde banii pentru cel sărac şi necăjit, ca să nu ruginească sub piatră spre pierzarea ta“… zice înţeleptul Sirah la capitolul 29, versetele 13-14.
„Cel ce iubeşte banii nu se va îndrepta“… „Mulţi au căzut pentru bani şi înaintea lor le-a fost pieirea“. „Privegherea banilor topeşte trupul şi grija lor strică somnul“ (Înţelepciunea lui Sirah 31, 5-6).

De ce s-a spânzurat un zgârcit

O revistă din Anglia scrie că, într-un orăşel de acolo, un faimos zgârcit s-a spânzurat din cauza unui vis: visase că întreaga avere şi-o împărţise săracilor.
Sculându-se buimăcit de grozăvenia acestui vis, a luat un ştreang şi s-a spânzurat.
Iată ce-i în stare să facă diavolul cu ajutorul zgârceniei.
Zgârcenia e un beteşug greu şi de suflet pierzător.

Banca cea mai bună

Într-un loc zice Scriptura că „cel ce miluieşte pe sărac, dă împrumut lui Dumnezeu“ (Pilde 19, 17). Ce vorbă mare este aceasta: a împrumuta pe Dumnezeu, Cel ce toate le are în a Sa mână şi de nimic nu are lipsă! Pentru cei săraci, El însă e gata a lua împrumut banii noştri. Pentru voi, toţi cei ce aveţi acum bani din belşug, iată banca cea mai bună care vă dă camăta cea mai mare: banca milostivirii şi ajutorării celor săraci.

Preot Iosif Trifa

(– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 26- A DUPA RUSALII

Evanghelia vremurilor si a oamenilor de azi:,,Suflete.....bea ,mananca si te veseleste"

Evanghelia din care ne hrănim în această duminică cu adevărat parcă este evanghelia vremurilor şi a oamenilor de azi, pentru că şi azi cei mai mulţi oameni, ca bogatul cel nebun din Evanghelie, îşi îmbie sufletul cu… chefuri, cu mâncări şi băuturi. „Bea, mănâncă şi te veseleşte!“; aceste vorbe sunt parcă credeul şi credinţa oamenilor de azi. Beţiile, chefurile, desfătările şi petrecerile cele multe de azi toate răsună în semnul şi mărturia că oamenii de azi au uitat că au şi un suflet care şi el „însetează şi suspină după Dumnezeu“ (Ps. 62), după hrana sufletească. „Dumnezeul celor mai mulţi bogaţi şi îmbogăţiţi din zilele noastre este pântecele“, precum zice Apostolul Pavel.

Dar să fim bine înţeleşi, să nu credeţi cumva că Evanghelia îl mustră pe cel bogat pentru că îşi strânsese avere. O, nu, căci averea şi strângerea ei nu este un păcat. Dimpotrivă, e un păcat lenea şi neîngrijirea de ce trebuie pentru casă şi familie. Dar greşeala este că averea, dacă nu băgăm bine de seamă, scorneşte în noi multe feluri de beteşuguri sufleteşti. Pe unii averea îi face zgârciţi, încât le pare rău şi de pâinea ce-o mănâncă şi mor strângându-şi bani cu mâinile încleştate. Pe alţii averea şi banii îi aruncă în lene, în desfătări şi păcate. Bogatul din evanghelie suferea de acest beteşug din urmă. O, ce om nebun, că-şi îmbia sufletul cu mâncare şi băutură, dar „sufletul lui înseta şi suspina după Dumnezeu“. O, ce om nesocotit, căci credea că odată cu înmulţirea averii sale i se vor înmulţi şi zilele şi anii vieţii, întocmai cum au crezut Adam şi Eva şarpelui diavol când le spunea că „nu vor mai muri“. O, ce om nesocotit! Făcea planuri cum să-şi lărgească hambarele şi el nu-şi dădea seama că în jurul lui stăteau o grămadă de hambare goale şi deschise. „Ce! N-ai hambare destule? – îl întreabă sfântul Augustin pe bogătanul. Iată, înaintea ta stau casa văduvelor şi mâna săracilor, gura orfanilor şi a celor părăsiţi, ca tot atâtea grânare şi hambare totdeauna deschise, pe care bogăţiile tale nu vor fi de-ajuns să le poată umple“. Dar auziră-ţi ce păţi bogatul din Evanghelie. Într-o clipeală moartea îl trecu în iad cu toate planurile lui de chefuri şi plăceri. Aşa păţesc şi astăzi toţi acei care nu se îmbogăţesc şi în Dumnezeu, adică în fapte bune şi plăcute Lui.

Mai zilele trecute eu am văzut pe viu evanghelia aceasta aici, la Sibiu. Lângă redacţia noastră locuia un mare bogătan (proprietar de case) care, noapte de noapte trăgea la chefuri şi beţii. Dar, după o noapte de chef, moartea îl trecu fără de veste în cealaltă lume. O, ce spaimă a intrat în prietenii lui de pahar, când, a treia zi, îl văzură plecând către mormânt. Dar greşeala aceasta este: oamenii, după astfel de întâmplări, s-aleg numai cu spaima de o clipă şi nu cu îndreptarea. De atâtea ori, în atâtea locuri, Dumnezeu arată oamenilor Evanghelia de mai sus (cu moarte fără de veste), însă oamenii se cutremură numai pentru o clipă din starea lor păcătoasă, şi apoi iar se aşază liniştiţi în păcatele lor.

Cititorule! Ascultă bine că şi astăzi s-aude glasul Domnului din Evanghelia de mai sus: „În noaptea asta voi cere sufletul tău“… „În noaptea asta vei muri“. Ce ştii? Dar dacă tocmai eu sau tu vom fi chemaţi „în noaptea asta“ în cealaltă lume?

Cel mai vechi şi cel mai bun predicator

În Evanghelia de mai sus, Dumnezeu a lăsat să predice moartea. O, ce predicator înfricoşat şi puternic este moartea! Este cel mai vechi, cel mai înspăimântător şi cel mai bun predicator. Parohia lui este lumea întreagă. El predică pe tot locul, în toată lumea şi vorbeşte în orice limbă de pe faţa pământului. El vorbeşte săracilor ca şi bogaţilor, învăţaţilor ca şi neînvăţaţilor. El vorbeşte cu multă putere. El face pe toată lumea să plângă. Nu este inimă care să nu se fi mişcat în faţa lui şi nu sunt ochi care să nu fi plâns în faţa predicilor lui.

Straşnic şi încăpăţânat este acest predicator! El nu vrea să ţină seamă de nimic. El răstoarnă de multe ori planurile oamenilor şi năvăleşte cu predica lui acolo unde nu este poftit şi aşteptat. El pândeşte pe la toate uşile şi ferestrele. El are o cheie cu care poate descuia orice casă, orice palat, orice ascunziş. Nu este pe suprafaţa pământului vreo încăpere în care să nu poată intra. El năvăleşte de multe ori cu predicile lui pe la petrecerile din crâşme. El dă buzna pe la baluri şi schimbă cheful în predică înfricoşată.

Biserica lui cea mai puternică este cimitirul. Fiecare piatră de mormânt, fiecare ridicătură de mormânt îi slujeşte de amvon. Acolo, în biserica cimitirului, cheamă el tot mereu pâlcuri, pâlcuri de ascultători (pe cei ce petrec mortul la groapă) şi le predică de pe marginea gropii despre deşertăciunea acestei lumi.

Nimeni nu poate scăpa de predicile acestui predicator. Nimeni nu-l poate alunga. Poţi să râzi de predica lui; poţi să iei în râs învăţăturile şi chemările lui; poţi să fugi de Biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu; poţi, în mânia ta, să rupi Biblia, poţi să rupi această Carte. Acest predicator n-are nici o grijă. El rămâne biruitor. Ca mâine va vorbi de pe marginea mormântului tău.

O, ce predicator înfricoşat este moartea şi ce predici puternice spune el! Nimeni nu predică cu atâta putere ca el. Când moare atare zgârcit şi nesătul de averi, moartea-predicator se urcă sus, pe hambarele şi averile lui şi strigă cu glas tare: „Iată-l pe cel ce nu se mai sătura de averi… iată că acum le lasă şi pleacă din lume gol şi sărac de fapte bune…“

Când moare cel ce şi-a cheltuit sănătatea şi viaţa în desfătări lumeşti, moartea-predicator, mergând cu el la groapă, strigă de răsună toată uliţa satului: „Iată cum se sfârşesc plăcerile şi poftele cele lumeşti… Veniţi cu toţii şi-l vedeţi pe cel ce şi-a cheltuit viaţa în zadar…“

Când moare beţivul – în bătaie cumplită sau căzut în atare apă sau în zăpadă – moartea strigă de răsună tot satul: „Iată ce face beţia, iată cum «încălzeşte» rachia…“

O, ce predici puternice spune moartea! Însă oamenii nici pe acestea nu le ascultă. Se înfioară când le aud, dar îndată le uită.

Dragă cititorule! Moartea este un predicator înfricoşat. Ca mâine va vorbi şi de pe marginea mormântului nostru. Toţi vom muri. Întrebarea este însă cum vom muri. „Cel păcătos va muri în păcatele sale“. Aceasta este o moarte înfricoşată; e o moarte după care urmează îndată judecata şi osânda de veci. Însă cel credincios a scăpat de frica şi puterea morţii. Cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui „a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5, 24). Pentru acesta, moartea este o trecere, o mutare „acasă la Domnul“. Această „moarte“ nu ne mai sperie; dimpotrivă, o aşteptăm ca pe o solie ce vine să ne ducă „Acasă“. Despre această moarte zicea Apostolul Pavel că o doreşte „să-l împreune cu Hristos“ (Fil. 1, 23).

O astfel de moarte vei avea şi tu, cititorule?

Preot Iosif Trifa

(– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 25-A DUPA RUSALII

Pilda samarineanului milostiv
Ev. Luca X, 25-37

Evanghelia pe care o tâlcuim acum închipuie întreaga istorie a neamului omenesc. În chipul unui Samarinean milostiv şi bun a venit şi Iisus Hristos în lume, tămăduind şi mântuind omenirea cea lovită de moarte prin păcatul strămoşesc. Şi Hristos a venit după ce au trecut pe alături „preotul şi levitul“, adică după ce nici Legea şi preoţii Vechiului Testament, nici învăţaţii şi filozofii veacurilor n-au putut să-i dea omenirii bolnave ceea ce îi trebuia: tămăduire şi mântuire sufletească. „Untdelemn şi vin“ a turnat samarineanul peste rănile celui rănit. Aşa şi Iisus Hristos „ne-a spălat cu Sângele Său păcatele noastre“ (Apoc. 1, 5).

Dar să luăm aminte! Iisus este şi astăzi Samarineanul cel Milostiv. O, iubite cititorule, de câte ori şi astăzi ne ies în drumul vieţii tâlharii sufletului nostru: păcatele şi ispitele care ne rănesc sufletul! Uită-te bine, cititorule, uită-te bine că tu eşti omul cel rănit din chipul de mai sus. Păcatul te-a rănit, păcatul ţi-a dezbrăcat sufletul de haine şi te-a lăsat „mai mort fiind“. Nu simţi tu acest lucru? De nu-l simţi, apoi tu eşti un pierdut şi azi; mâine vei muri în păcatele tale. Dar, dacă, cercetându-ţi starea ta sufletească, te vei simţi rănit de tâlharii păcatelor – şi odată cu aceasta vei simţi şi o durere pentru rănile tale sufleteşti şi o dorinţă vie care să-ţi umple ochii de lacrimi şi să-ţi deschidă gura să strigi: „Mântuitorule Doamne, vino şi mă scoate, ridică-mă, Doamne“ – atunci să ştii, iubite cititorule, că aproape de tine este mântuirea ta. Atunci să ştii că, în chipul samarineanului din chipul de mai sus, şi asupra ta Se pleacă Domnul şi Mântuitorul Hristos cu tămăduire şi mântuire sufletească.
O, ce Samarinean milostiv şi bun este nouă Domnul! Dar tocmai această bunătate şi milostivire cere ca şi noi să fim cu milă şi iubire faţă de aproapele nostru. „Mergi de fă şi tu asemenea“ – i-a zis Iisus legiuitorului; şi aşa ne zice şi nouă. Fiecare creştin trebuie să fie, să se facă, mai ales în aceste vremuri grele, un samarinean milostiv pentru durerile, lipsurile şi rănile sufleteşti şi trupeşti ale aproapelui său. Dar, durere! Războiul şi vremurile grele de acum n-au făcut samarineni, ci au umplut drumurile de gheşeftari. Doară niciodată n-au trecut creştinii „pe alături“, pe lângă durerile semenilor, ca acei de astăzi. Lăcomia a umplut lumea de „tâlhari“ speculanţi care dezbracă, din spatele săracilor, al văduvelor şi al orfanilor, cămaşa, ca să facă un „câştig“ din lacrimile şi din suferinţele lor.

Cititorule! Te-a rănit păcatul? Strigă-L pe Mântuitorul, căci numai El te poate scăpa şi tămădui! Legea scrisă îţi arată numai păcatul, dar nu-l poate şterge, aşa precum oglinda îţi arată că eşti murdar, dar nu te poate spăla. Strigă-L pe Mântuitorul, zicând: „Doamne, iată, stau căzut în drumul vieţii. Tâlharii (ispitele şi păcatele) mi-au ieşit în cale şi m-au rănit. Rănile mă dor şi nu este cine să le lege. Puterea mi se scurge şi nu este cine să mă ridice. Fie-Ţi milă de mine, Doamne! Iartă-ă, ridică-mă şi mă ia în «grija» Ta cea sfântă şi mântuitoare!“…

Samarineanul milostiv în zilele noastre…

Un prieten întors din America mi-a povestit multe lucruri interesante. Între altele îmi spunea că, mai ales de când s-au oprit băuturile, America s-a umplut de societăţi creştine care se întrec în lucrul Domnului. Sunt societăţi care au deschis în fiecare gară (staţie) câte o casă de adăpost pentru cei care se îmbolnăvesc pe trenuri sau sunt nevoiaşi şi neajutoraţi (la noi se vor deschide câte două crâşme în fiecare gară). Chiar şi pe trenuri sunt vagoane închiriate pentru rugăciune şi pentru cei bolnavi şi flămânzi.

„Şi eu am fost scris într-o astfel de societate – îmi spunea prietenul. Societatea se chema «Mila creştină», şi noi, membrii ei, făceam o adevărată vânătoare prin oraş să găsim oameni bolnavi şi necăjiţi. Pe cei «vânaţi» nu-i lăsam din mână până nu-i puneam pe picioare. Aveam şi o casă de adăpost şi ne susţineam din cotizaţii şi din fel de fel de colecte. Pe mulţi i-am scăpat nu numai la viaţă, ci i-am adus şi la credinţă şi, din oameni răi şi păgâniţi, am făcut creştini buni şi milostivi“…

Ei, şi de ce spun acest lucru aici? De aceea, pentru că creştinismul nostru de azi a cam uitat Evanghelia samarineanului milostiv. O latură a creştinismului celui dintâi a fost tocmai aceasta: grija şi îngrijirea de rănile trupeşti şi sufleteşti ale „fraţilor“. Epistolele Apostolului Pavel sunt pline de „strângeri de ajutoare pentru fraţi“ (citiţi, spre pildă, II Corinteni capitolele 8 şi 9). Dar în zilele noastre a cam slăbit această latură a vieţii creştineşti. De când eram preot la sate mi-aduc aminte cu fior că am îngropat iarna, de sub un pod, pe doi cerşetori care muriseră acolo, în mijlocul unui popor care avea „fonduri“ mari în casa comunei şi în lada bisericii. Satele şi oraşele noastre sunt pline de crâşme mari şi spaţioase, dar rar unde afli atare spital sau o casă (azil) pentru bătrânii neputincioşi sau atare societate pentru împărţit milă şi ajutor nevoiaşilor.

Să facem pe tot locul astfel de societăţi de milă creştină. Să nu uităm că sunt oameni pe care cu nici o predică nu-i poţi aduce la Mântuitorul, ci numai cu pilda samarineanului milostiv pusă în faptă. O, cum s-ar înmulţi numărul creştinilor adevăraţi când în tot satul s-ar strânge la un loc o ceată de samarineni milostivi şi ar începe a strânge şi împărţi ajutoare – trupeşti şi sufleteşti – celor bolnavi, celor neputincioşi, orfanilor şi tuturor necăjiţilor şi năpăstuiţilor!

Dragă cititorule şi scumpă cititoare! În oraşul Iope era o uceniţă cu numele Tavita; n-avea decât un ac; şi cu acest ac îşi umpluse viaţa de milosteniile ce le făcea, îmbrăcând pe cei goi şi nevoiaşi (Fapte 9, 36). Să nu zici, dar, că tu n-ai cu ce înfăptui pilda samarineanului milostiv!
Preot Iosif Trifa

( – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 24-A DUPA RUSALII

Cum invie un suflet din moartea pacatelor?
Ev. Luca 8,41-56

Această evanghelie este plină de învăţătură pentru noi.

Ca şi Iair din evanghelie, şi noi avem o fiică iubită, una-născută: viaţa noastră sufletească, sufletul nostru.

De multe ori se îmbolnăveşte şi această fiică a noastră, ba de multe ori chiar şi moare. Păcatul este acela care îmbolnăveşte sufletul şi provoacă moarte sufletească.

De această boală şi moarte ne putem şi noi scăpa sufletul, aşa cum şi-a scăpat Iair fata: prin căutarea şi aflarea lui Iisus Mântuitorul.

Pe Iair l-a plecat după Hristos credinţa lui cea tare în puterea şi ajutorul Mântuitorului.Cu această credinţă să-L căutăm şi noi pe Iisus Mântuitorul.

Asta înseamnă, iubite cititorule, să crezi şi să te încrezi într-un Iisus, Mântuitor al tău, Care a murit pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iertarea ta şi învierea ta din păcate.

Ca şi Iair, să alergi cu bolile tale sufleteşti la acest Mântuitor, să cazi înaintea Lui şi să-L rogi, zicând: „Doamne Iisuse, intră în casa mea, căci fiica mea cea scumpă, sufletul meu, s-a îmbolnăvit… este gata de moarte”.

O, ce lucruri minunate face şi azi Iisus în sufletul omului care crede şi se încrede în puterea Lui (în Jertfa Lui cea sfântă) şi cere şi primeşte această putere.
Minunea din evanghelie şi astăzi se întâmplă. Şi astăzi învie la o viaţă nouă acei care Îl caută pe Iisus şi se apropie de El cu credinţa şi cu lacrimile lui Iair.
Ca şi fiica lui Iair din chipul de la pagina 367, aşa învie şi astăzi toţi acei păcătoşi care-L primesc pe Cel ce a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit” (In 11, 25).

Cititorule! Ia seama că şi tu eşti un Iair care ai un bolnav:sufletul tău! De când tot plânge şi se văietă acest bolnav… şi tu stai liniştit şi nepăsător!? De când tot strigă după tine acest bolnav să-L chemi pe Doctorul vieţii, pe Iisus, şi tu n-asculţi rugarea sufletului tău!?

Cititorule! Ia seama că tu ai un mort în casa vieţii tale! Sufletul tău a murit în păcate. Şi tu nu te îngrozeşti? Şi tu nu plângi? Şi tu nu pleci să-L afli pe Iisus?
Uită-te bine, cititorule, uită-te bine la chipul de la pagina 367, căci aşa stă Iisus şi astăzi, cu mâna ridicată, şi strigă fiecărui păcătos: „Scoală-te, fiule, din moartea păcatelor!”. Ascultă bine, ascultă cu luare-aminte, cititorule, căci pe tine te strigă Mântuitorul: „Scoală-te, fiule, din păcate!”. Auzi tu şi asculţi tu glasul Lui?

O, ce mare schimbare s-a făcut în casa lui Iair după ce a intrat Iisus în ea! Moartea din casa lui s-a schimbat în viaţă; plângerea, în bucurie. Aşa se schimbă, iubite cititorule, şi viaţa unui om, după ce L-a primit pe Iisus în casa sufletului său.
Şi eu, cel care scriu aceste rânduri, am fost, iubite cititorule, un mort care a înviat după ce a intrat Iisus în casa sufletului său. Zile întregi ţi-aş putea spune despre minunatele schimbări ce le-a făcut Iisus în viaţa mea şi în sufletul meu, dar oricât ţi-aş spune şi cărţi întregi de aş scrie, n-aş putea să-ţi spun toată bucuria şi toată fericirea ce le aduce Iisus într-un suflet care L-a primit.

Această bucurie „deplină” (In 16, 24) o poate simţi şi avea numai cel care s-a hotărât pentru Iisus şi cel care L-a primit pe Iisus în casa sufletului său.

Fă şi tu aşa, iubite cititorule, şi vei vedea că adevărate sunt vorbele mele!

„Cine s-a atins de Mine?”

Evanghelia aceasta, pe lângă minunea învierii fiicei lui Iair, mai cuprinde şi tămăduirea unei femei bolnave care „s-a atins” de Mântuitorul (citiţi în textul evangheliei această minune).

Să luăm aminte că femeia nu s-a tămăduit din atingerea hainei lui Hristos, ci prin atingerea sufletească a ei cu Hristos. Femeia s-a atins cu credinţă tare în puterea lui Hristos şi de aceea întreabă Iisus: „Cine s-a atins de Mine, căci Eu am cunoscut puterea care a ieşit din Mine?”

Adică, voia să zică Domnul: „Cineva M-a căutat cu credinţă şi încredere în puterea Mea şi de aceea am lăsat să iasă din Mine putere tămăduitoare pentru acela”.
Creştinilor! Atingerea cea sufletească de Hristos face şi azi minuni. În sufletul omului care s-a atins şi se atinge sufleteşte de Hristos se pogoară şi astăzi puterea Lui cea dătătoare de viaţă şi tămăduire.

Precum firul electric, după ce s-a pus în atingere şi în legătură cu centrala electrică, duce prin casele oamenilor lumină şi căldură, aşa şi viaţa unui om, după ce s-a pus în atingere şi legătură cu marele Izvor de viaţă şi lumină – cu Iisus Hristos – se umple de lumină, de tărie şi de dar sufletesc.

Cititorule! Te-ai atins tu cândva de Hristos, ca să simţi ce putere „iese” atunci de la El şi intră în sufletul tău şi în toată viaţa ta?

Preot Iosif Trifa

(– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 24-A DUPA RUSALII

Bogatul nemilostiv si saracul Lazar
Ev. Luca XVI, 19-31

Ce vrea să ne înveţe evanghelia aceasta? Nu cumva să credeţi că ne-ar învăţa evanghelia că toţi bogaţii trec în iad şi toţi săracii dobândesc raiul (sunt şi între săraci atâţia beţivani, suduitori şi prăpădiţi).

Nu avuţia l-a trecut pe bogatul din evanghelie în iad, ci l-a trecut inima lui cea rea şi împietrită.

Bogatul din evanghelie este pus înaintea noastră ca învăţătură să băgăm de seamă că avuţia, dacă apucă a ne stăpâni ea pe noi, se face o piedică pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Pe unii avuţia îi trage în spinii grijilor şi ai alergărilor trecătoare (Lc 18, 20), pe alţii îi bagă în boala zgârceniei şi, iarăşi, pe alţii, ca pe bogatul din evanghelia de mai sus, îi aruncă şi îi îneacă în valurile desfătărilor, ai beţiilor şi plăcerilor.

Pentru acestea zicea Iisus că „anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia lui Dumnezeu” (Mc 10, 22).

Creştinilor! Nu averea l-a trecut pe bogatul din evanghelie în iad, ci necredinţa lui.
El nu credea că mai este şi dincolo de mormânt o altă viaţă,care răsplăteşte sau pedepseşte faptele omului; şi această necredinţă îl închisese în ospeţele lui şi îl făcuse orb şi surd faţă de durerile lui Lazăr.

Şi astăzi este plină lumea de astfel de necredincioşi şi de aceea s-a răcit atât de mult mila şi milostivirea dintre oameni. Şi astăzi este plină lumea de astfel de oameni care aşa cred şi aşa trăiesc ca şi când aici, pe pământ, ar fi raiul şi iadul şi cu această viaţă se gata toate. O, ce mare înşelăciune!

O istorie ne spune despre un mare bogat că, pe patul morţii – mustrat fiind de cunoaşterea vieţii sale păcătoase – şi-a îmbiat toate averile sale aceluia care îi va putea dovedi că nu este iad… Şi nimeni nu i-a putut dovedi acest lucru.

O, nebunule bogat din pilda evangheliei! Dumnezeu îţi dăduse avere să-ţi cumperi cu ea Împărăţia Sa, făcând din avere o fântână de milă şi ajutor pentru cei săraci. Dar tu ţi-ai pus averea în slujba diavolului şi a plăcerilor care au ţinut o clipă şi acum te chinuieşti o veşnicie. Aşa vor păţi toţi care trăiesc ca tine!

Izvorul milei şi al milostivirii este, iubite cititorule, Iisus Hristos şi Evanghelia Lui.
Cine L-a primit cu credinţă pe Iisus şi cine crede cu adevărat în Iisus Hristos, aceluia nu-i mai trebuie nici o predică despre milă, pentru că acela caută el însuşi toate prilejurile să facă milă şi milostivire.

„Toate câte aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt 25, 40) -zicea Hristos; şi un creştin adevărat caută şi prin milostivire să se întâlnească cu Domnul Iisus.
Dacă astăzi este atât de împietrită inima oamenilor, este şi lucrul acesta un semn că ei s-au depărtat de la credinţa cea adevărată şi făcătoare de milă şi de fapte bune.

Creştinilor! Evanghelia din duminica aceasta o avem şi astăzi. Dacă vreţi să o vedeţi, uitaţi-vă în jurul vostru. Niciodată parcă n-a fost mai mare prăpastia între stările şi traiul oamenilor ca astăzi.

În palate luminoase trăiesc şi astăzi unii, în mătăsuri se îmbracă şi în chefuri şi petreceri trăiesc, în vreme ce alţii, cei mulţi, se ofilesc prin locuinţe slabe şi întunecate şi, din lipsa de pâine şi haină, intră frigul, boala şi moartea în oasele şi pieptul lor.
Războiul a lăsat în ţara noastră 300 de mii de orfani de război, faţă în faţă cu 30 de mii de milionari şi îmbogăţiţi de război care trăiesc în chipul bogatului din evanghelie.(Este vorba de Primul Război Mondial şi de stările petrecute după război)

Poate niciodată n-au fost lipsuri şi suferinţe atât de mari şi „Lazări” atât de mulţi şi de necăjiţi ca astăzi. Voi, toţi cei care aveţi casă caldă, masă plină, de-a pururi gândiţi-vă că afară, înaintea casei voastre, zace şi strigă după ajutor un „Lazăr” flămând şi chinuit.

Ale cui sunt averile noastre?

„A nu da săracilor din avere înseamnă a o prăda. Poate că vă miraţi de acest cuvânt, dar nu vă îndoiţi, căci tot ce avem noi nu este proprietatea noastră, ci este a Domnului Dumnezeu, ori în ce chip am primit-o.

Dacă noi ajutăm cu ea pe cei nevoiaşi, vom dobândi, prin aceasta, mare binecuvântare; şi de aceea ţi-a dat Dumnezeu o avere mai mare, nu ca să o cheltuieşti la necurăţenie, la beţie, la îmbuibare, la haine scumpe şi la altă moleşire, ci ca să împărţi la cei lipsiţi; aşa şi bogatul este numai un administrator al comorii celei hotărâte pentru săraci, pe care el trebuie să o împartă soţilor săi, celor lipsiţi.

Dacă tu eşti avut, însă cheltuieşti mai mult decât este neapărat, veşnic vei da seamă despre comorile ce ţi s-au încredinţat. Căci tu ai primit mai mult decât alţii, nu pentru ca să întrebuinţezi numai pentru tine, ci pentru ca să dai şi pentru binele altora”.
(Sf. Ioan Gură de Aur)

Cât de mare să fie milostenia?

La asta răspunde tot Sf. Ioan Gură de Aur aşa: „Dă pe cât poţi da. De ai un ban, cumpără cu el cerul,nu pentru că cerul este chiar aşa de ieftin, ci pentru că Dumnezeu este aşa de milostiv şi iubitor.

Dacă tu nu ai măcar un ban, atunci dă un pahar de apă rece, căci scris este: «Cel ce va adăpa pe unul dintre aceşti mai mici numai cu un pahar cu apă rece nu-şi va pierde plata sa» (Mt 10, 42).

Pentru milostenie nu s-a pus nici un hotar. Cel sărac poate face, de multe ori, mai mult pentru milostenie decât cel bogat, pentru că bogatul, adeseori, este beat şi bolnav ca de friguri de mulţimea banilor săi şi totdeauna voieşte a înmulţi ce are. Dar cel sărac este slobod de această boală… Şi, apoi, milostenia nu se judecă după măsura puterii, ci după măsura voinţei celei bune.
Doi bani a pus văduva cea săracă în lada bisericii şi Hristos a lăudat mai mult aducerea văduvei decât aurul şi argintul ce le aruncaseră bogaţii.

Milostenia deschide uşa raiului, şi această uşă o putem deschide nu numai cu cheie de aur, ci şi cu una de fier, ba şi cu una de lemn…”

Preot Iosif Trifa

(– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 23-A DUPA RUSALII

Indracitul din latura Gadarenilor
Ev. Luca VIII, 26-39

Plină de adânc înţeles este evanghelia acestei duminici. Ea se petrece întocmai şi în zilele noastre. Oameni chinuiţi de duhurile cele necurate, ca acel din evanghelie, sunt şi astăzi destui. Numai cât noi n-avem ochi sufleteşti să-i vedem şi n-avem minte duhovnicească să înţelegem acest lucru. Oamenii de azi cred că duh necurat au numai bolnavii cei care ameţesc, scrâşnesc din dinţi şi fac spumă la gură. Însă de duh necurat e „cuprins” şi e „legat” şi cel care are patimi şi năravuri urâte: beţivul, desfrânatul, lacomul, mâniosul etc. Eu, în fiecare sâmbătă noaptea, aud răcnete fioroase trecând pe sub fereastra casei mele. Sunt răcnetele celor care au chefuit pe la crâşme. Oare nu sunt şi aceştia nişte îndrăciţi legaţi în lanţurile lui satan ca şi acela din evanghelie? Ba da. Cu ajutorul patimilor, satan se face stăpân pe voinţa omului şi îl face robul lui. O, cum ştie Satana să-l lege pe om cu ajutorul patimilor! Patima e mai întâi o aţă subţire pe care o poţi rupe uşor. Cel dintâi pahar este numai o aţă slabă. Dar, pe urmă, aţa se tot îngroaşă. Se face şpangă, mai greu de rupt, şi, pe urmă, s-a făcut lanţ grozav cu care satan îl leagă pe om. E plină lumea de azi cu astfel de lanţuri ce nu zornăie. Din aceste lanţuri numai Mântuitorul ne poate scăpa. Numai când te apropii de Iisus, diavolii patimilor încep a se cutremura sau „a se munci”, cum zice Evanghelia. O, ce lucru grozav e să trăieşti o viaţă legată în lanţurile de robie ale diavolului!
Toţi cei chinuiţi de patimi, toţi cei legaţi în lanţurile patimilor, apropiaţi-vă de Domnul, ca să luaţi tămăduire şi scăpare din robia diavolului!
Evanghelia ne spune că diavolii au cerut voie să intre în porci. Oare, de ce? Pentru că diavolii ştiau că nu-i mare deosebire între cel îndrăcit şi porci. „Dă-ne, Doamne, voie să intrăm în porci!…” Diavolul îşi caută şi azi sălaş în suflete ticăloşite şi îndobitocite sau, mai bine zis, cu ajutorul patimilor, diavolul îl îndobitoceşte pe om, ca apoi, să se poată aşeza în el ca într-o casă plăcută. Văzut-aţi, spre pildă, cum îl îndobitoceşte pe om satan cu patima beţiei. Şi înfăţişarea din afară a omului beţiv se îndobitoceşte. Aşijderea se îndobitoceşte şi desfrânatul, zgârcitul, lacomul, mâniosul etc.
Draga cititorule! Locul de plăcere şi de şedere al diavolului este murdăria, dobitocia şi ticăloşia cea sufletească şi trupească. Când un om începe a se ticăloşi cu sufletul – începe a se murdări – diavolul îndată se apropie, strigând cu bucurie: „Iacă, mi se deschide iar un loc plăcut de şedere… Aici e de mine!…” Diavolului îi place şi azi de „porci” şi cere şi azi să intre în „porci”, în cei îndobitociţi de patimile cele rele. De un suflet care se ţine curat, de un suflet ce-şi spală mereu veşmântul în sângele Mântuitorului (Apoc. 7, 14), de acela satan nu se poate apropia. Un astfel de suflet ai şi tu?
Plină de învăţătură este apoi şi purtarea gadarenilor. Înainte de a trece la aceasta, se ridică mai întâi întrebarea: de ce a înecat Iisus o turmă întreagă de porci? De ce paguba aceasta, când putea să-i trimită pe diavoli direct în apa mării? Mântuitorul voia, prin aceasta, să arate valoarea sufletului. Un suflet mântuit preţuieşte mai mult decât toată lumea, zicea Iisus. Dar nu aşa s-au gândit şi gadarenii. Ei s-au întristat foarte când au înţeles că li s-au prăpădit porcii. Izbăvirea celor două suflete din lanţurile diavolului pentru ei nu însemna nimic. Această izbăvire era pentru ei o „nenorocire”, o „întâmplare oarbă”; şi pe Cel Care le-a adus această nenorocire, pe Iisus, L-au poftit să iasă numaidecât din hotarele lor. O, nebunilor gadareni! Slabă judecată aţi avut! Domnul a pus înaintea voastră un suflet mântuit şi turma porcilor, şi voi aţi ales porcii!
Dar să nu-i mustrăm pe gadareni, căci aşa suntem şi noi. Orice creştin este pus să aleagă între porci şi suflet… între dobitoceştile patimi şi mântuirea sufletului… Orice creştin este pus să aleagă, din două, una: ori jertfeşte dobitoceştile patimi, ca să rămână cu Domnul, ori Îl pofteşte pe Domnul să iasă din hotarele vieţii sale, ca să poată rămâne cu dobitoceştile patimi… Şi vai, creştinii de azi aleg, ca şi gadarenii, porcii, dobitoceştile patimi, de dragul cărora Îl poftesc pe Domnul să iasă din hotarele vieţii lor.
Evanghelia cu gadarenii se petrece şi azi. Lumea de azi e o „Gadara” uriaşă. Hotarele vieţii creştinilor de azi sunt pline de dobitoceştile patimi. De porci să nu te atingi, căci îndată se supără oamenii şi te poftesc să-i laşi în pace. De când eram preot tânăr la sat, mi-aduc aminte că începusem a predica să lase oamenii datina de a face jocuri şi petreceri duminica şi în sărbători. Dar tot satul s-a sculat în capul meu cu vorbele: „Da’ ce, popa vrea să ne strice nouă datinile noastre?… Da’, el vrea să ne scoată din sat obiceiurile noastre din bătrâni?” Adică oamenii protestau ca nu cumva să li se înece turma dobitoceştilor patimi şi a năravurilot urâte.
Gadarenii erau cuprinşi de duhul grijilor şi averilor acestei lumi, de aceea nu L-au înţeles pe Iisus; ei vedeau rosturile vieţii numai în turmele de porci şi în alergările lor, de aceea L-au poftit pe Iisus să-i lase în pace cu predicile Lui. O, câţi dintre creştinii de azi nu sunt to aşa! Duhul cel rău al patimilor, al grijilor şi alergărilor acestei vieţi îi face pe oameni să n-aibă răgaz pentru Mântuitorul şi pentru cele sufleteşti.
Porcii în care intraseră diavolii s-au înecat în valurile mării. Spre valurile pieirii veşnice aleargă şi azi toţi cei pe care satan i-a legat în lanţurile petimilor şi cărora le-a îndobitocit sufletul. Din această pieire numai singur Mântuitorul îl poate scăpa pe om. Să ne apropiem de El, să-L primim cu adevărat pe El, şi satan îşi va pierde îndată orice putere asupra noastră şi va fugi ruşinat.

Preot Iosif Trifa

( – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 21 DUPA RUSALII

,,Iesit-a semanatorul sa semene samanta"......(Lc.8,5-16)

Evanghelia cu pilda semănătorului e una dintre cele mai frumoase şi mai cunoscute Evanghelii. O ştie fiecare creştin. Un semănător a ieşit să semene. Trei părţi din sămânţa lui au căzut în pământ rău şi numai o parte în pământ bun. Tâlcuirea acestei Evanghelii a spus-o Însuşi Mântuitorul. Să mergem dar pe urmele tâlcuirii Domnului.

„Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu“ – a zis Iisus. Minunată şi potrivită asemănare, căci într-un grăunte de sămânţă este o putere uriaşă: puterea de rodire.
Toate maşinăriile şi iscodirile veacurilor, strânse la un loc, n-ar putea fabrica un singur grăunte de grâu cu putere de încolţire şi rodire. Aceeaşi minunată putere o are şi Cuvântul lui Dumnezeu. El are puterea să rodească şi să crească roade minunate într-o inimă de om. Despre puterea acestui Cuvânt zice Biblia: „Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător“… (Evrei 4, 12). „Precum se pogoară ploaia din cer şi adapă pământul şi-l face de rodeşte, aşa va fi Cuvântul Meu, zice Domnul“ (Isaia 55, 10-11). Dar pentru ca această sămânţă a Cuvântului lui Dumnezeu să poată rodi, are lipsă de semănător şi de ogor. Semănătorul cel mare al acestei seminţe a fost Iisus Mântuitorul, iar azi sunt bisericile, preoţii, vestitorii Evangheliei şi toţi care-şi iau asupra lor frumoasa chemare de a semăna în lume sămânţa dumnezeieştilor învăţături. Această sămânţă se află pusă într-un hambar mare şi deschis: în Biblie, în Sfânta Scriptură. Biblia este un hambar minunat din care îşi iau sămânţă toţi semănătorii şi vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu. Iar omul cititor poate el însuşi să-şi ia sămânţa din acest hambar, pentru ogorul inimii sale. Cuvânt nu va avea nimeni de zis în Ziua Judecăţii că i-a lipsit sămânţa dumnezeiescului Cuvânt.
Pentru ca această sămânţă să poată rodi, are lipsă mai departe de ogorul, de pământul inimii oamenilor. Pilda evangheliei ne spune că acest pământ e mai mult rău decât bun. Trei feluri de astfel de pământ rău aminteşte Evanghelia.

Cel dintâi e pământul „de lângă cale, unde sămânţa aruncată s-a călcat şi păsările cerului au mâncat-o“. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni „care aud cuvântul, dar vine diavolul şi-l ia din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască“. Aceştia sunt oamenii în care pământul inimii s-a uscat şi s-a învârtoşat cu totul de vânturile fărădelegilor. Inima acestora e ca o cale bătută: nu prinde deloc în ea sămânţa. Când o arunci, sare înapoi. Spune i de Dumnezeu celui cufundat în fărădelegi, că te râde; cheamă-l la Mântuitorul, că te suduie. Diavolul fură îndată din mintea şi inima acestor oameni orice învăţătură şi chemare de mântuire. Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care nu poate mânca nimic; îi este greu de orice fel de mâncare. Acesta e semnul că i se apropie moartea, e pierdut… Un aşa pierdut e şi cel care nu poate suferi deloc Cuvântul lui Dumnezeu.

Un alt pământ rău – spune pilda evangheliei – e acela care era plin cu piatră; sămânţa a răsărit, dar s-a uscat, pentru că „n-avea umezeală“. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care „cu bucurie primesc Cuvântul, dar n-au rădăcină şi, la vreme de ispită, se leapădă“. Doar cei mai mulţi dintre creştinii de azi sunt în chipul acestui pământ. Le place Cuvântul lui Dumnezeu, îl ascultă cu bucurie, dar acest Cuvânt nu poate prinde rădăcină, pentru că pământul inimii lor este plin de pietrele patimilor şi ale năravurilor rele.
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte că, după o predică frumoasă despre patimile rele, poporul dintr-un sat a strigat: „Trăiască-te Dumnezeu, domnule părinte, că bine le mai potriveşti!… Gândeşti că le scoţi din viaţa noastră“… Eu însă aşa le am răspuns: „Pe mine, dragii mei, nu mă bucură această plăcere; eu m-aş bucura dacă ar cădea Cuvântul lui Dumnezeu în pământul cel bun şi ar aduce roade de îndreptare a vieţii… Câţi dintre dumneavoastră aţi fi gata să vă hotărâţi aici, în faţa Sfântului Altar, că veţi lăsa beţiile, duşmăniile, sudalmele, desfrânările şi alte patimi rele şi grele?“… La această întrebare, deodată tăcu toată biserica. Pilda cu sămânţa căzută în pământ pietros se plinea sub ochii noştri. Sămânţa dăduse în bolovanii patimilor şi nu putea înainta mai departe. Primiseră cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, dar Cuvântul nu putea prinde rădăcină din pricina pietrelor.

Le place oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, ascultă cu drag predica, dar fac tot aceleaşi urâciuni şi ispitele îi biruie la tot pasul, pentru că pământul inimii lor n-are destulă umezeală. Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care are poftă de mâncare. Semn bun, semn de tămăduire este această poftă, numai că bolnavul… nu poate înghiţi mâncarea. Sănătatea bolnavului nu câştigă nimic cu această poftă; tot aşa nu câştigă nici creştinul care cu bucurie ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, dar acest Cuvânt nu poate străbate până la schimbarea vieţii lui păcătoase.

Despre al treilea fel de pământ rău zice Evanghelia că era plin de spini şi, „crescând spinii, au înecat sămânţa“. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni „care ascultă Cuvântul, dar, cu grijile şi cu bogăţiile şi cu dulceţurile vieţii acesteia umblând, se îneacă şi nu săvârşesc roadă“. Minunată tâlcuire! Cred că e de prisos să mai adaug ceva la ea. Voi spune numai atât că e plină lumea şi de astfel de oameni.

Să băgăm de seamă că „spinii“ din Evanghelie ne ameninţă pe fiecare. Rădăcini de spini – de patimi şi ispite – avem fiecare în pământul inimii noastre. Chiar dacă n-au răsărit, ei stau gata în orice clipă să răsară. Chiar dacă nu sunt mari, ei stau gata să crească şi pot creşte foarte repede. În pământul inimii noastre creşte grâu sau spini, aşa după cum trăim o viaţă pentru cele sufleteşti sau pentru cele lumeşti. Mulţi se înşală crezând că grâul poate creşte alături de spini. Încap şi aici vorbele Mântuitorului: „Nu puteţi sluji la doi domni“… Grâul nu poate creşte în spini. Sau chiar dacă ar creşte până la un loc pe urmă spinii patimilor şi ai alergărilor lumeşti înăbuşă grâul.

Să luăm aminte că spinii „grijilor şi ai dulceţilor acestei vieţi“ sunt ispititori! Încetul cu încetul, îţi fură lumina, vederea sănătoasă, căldura sufletească, până când, deodată, te afli înecat şi prins în ghearele lor. Oamenii din clasa asta sunt în chipul bolnavului care are poftă de mâncare şi poate mânca, dar stomacul nu-i mistuie, nu-i macină mâncarea şi, aşa, mâncarea ce o mănâncă nu se preface în sânge şi sănătate. Sănătatea lui nu câştigă nimic cu această mâncare. Tot aşa, nu câştigă nimic nici cei care primesc Cuvântul lui Dumnezeu, dar acest Cuvânt nu se preface în sănătate sufletească.

Abia în al patrulea rând vine pământul cel bun, adică acei oameni care, „cu inimă bună şi curată, auzind Cuvântul, îl ţin şi fac roadă întru răbdare“.

Pământul inimii oamenilor e şi azi tot aşa ca şi cel din pilda Evangheliei, dacă încă nu şi mai rău.

Dar nu-i de vină sămânţa, ci e de vină pământul inimilor. S-au înţelenit ogoarele inimilor şi s-au umplut de spinii şi pietrele păcatelor.

O, iubiţii mei cititori, dacă printr-o minune ni s-ar da nouă să vedem inimile oamenilor de astăzi în chipul pământului-ogor, apoi ne-am speria de ce ne-ar fi dat să vedem. Înaintea noastră am vedea ogoare pustii, părăsite, nelucrate, încărcate cu pietrele păcatelor şi pline de spinii şi scaii patimilor, ai alergărilor şi ai plăcerilor vremii de acum. Care să fie pricina acestui lucru? Nu-i de vină sămânţa, ci-i de vină pământul inimilor. Mai mult ca oricând, au înţelenit ogoarele sufleteşti şi s-au umplut de spinii şi pietrele păcatelor.

Trebuie desţelenite ogoarele inimii. „Al lui Dumnezeu pământ de arat suntem noi“ – zice Apostolul Pavel (I Cor. 3, 9). „Araţi pământul cel înţelenit al inimii voastre şi nu semănaţi în spini. Desţeleniţi-vă un ogor nou“ (Ier. 4, 3; Osea 10, 12). „Udaţi mereu pământul cel pustiu şi fără de apă“ al inimii voastre cu lacrimi de căinţă, de părere de rău pentru păcate şi cu rugăciuni ca să se înmoaie şi să se trezească în el un dor, o sete, o aşteptare după Cuvântul lui Dumnezeu.
Creştinilor! Mare este puterea aceluia care astfel primeşte sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu în inima sa. „Precum se coboară ploaia din cer şi nu se întoarce până când adapă pământul şi îl face de rodeşte, aşa va fi Cuvântul Meu, zice Domnul“… (Isaia 55, 10-11). „Au nu sunt Cuvintele Mele ca focul ce arde şi ca ciocanul ce sfarmă piatra?“ (Ier. 23, 29). Această putere o are Cuvântul lui Dumnezeu în inima ce-l aşteaptă şi însetează după el.

Şi tu, cititorule, trebuie să simţi Cuvântul lui Dumnezeu ca pe focul ce te aprinde spre dragostea Lui şi-ţi aprinde spinii şi scaii păcatelor din ogorul sufletului tău. Ca pe o foame şi o sete zilnică trebuie să simţi Cuvântul lui Dumnezeu şi ca pe „ciocanul ce sparge pietrele“ păcatelor din pământul inimii tale. Sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să rodească în pământul inimii tale, căci altcum „pământul care a băut ploaia de sus şi a primit sămânţa de sus – dar în loc de roadă a făcut spini şi pălămidă – se blestemă (Evrei 6, 8).
Plugarule! Sămânţa ce o arunci tu în pământ „rodeşte mai întâi pai verde, apoi spic şi după aceea grâu deplin în spic“ (Marcu 4, 28). Aşa şi sămânţa Cuvântului dumnezeiesc trebuie să rodească fapta bună până la sfârşit, altcum, dacă se opreşte numai la paiul vorbelor sau la florile rugăciunilor, încă nimic nu ai făcut pentru mântuirea ta sufletească.

Cum rodeşte un grăunte de grâu

„Mai întâi rodeşte pai verde, apoi spic şi după aceea grâu deplin în spic“ (Marcu 4, 28) şi pe urmă vine secera. Aşa trebuie să crească şi să rodească şi Cuvântul lui Dumnezeu. După cum rădăcina grăuntelui se înfige în pământ, tot aşa şi noi să ne adâncim viaţa în Domnul Iisus. După cum spicul primeşte ploaia, căldura şi lumina cerului de sus, tot aşa şi noi să primim darurile Duhului Sfânt fără de care nu putem creşte în adevărata viaţă. Cum spicul rodeşte pentru alţii, aşa să fie şi viaţa noastră. Când spicul e plin şi copt, vine secerişul. Aşa e şi viaţa noastră. „Iar când se coace rodul, îndată trimite secera, că a sosit secerişul“ (Marcu 4, 29). Ferice de cel ce „merge la groapă ca grâul cel copt care la vremea lui s-a secerat“ (Iov 5, 26).

Ieşit-a şi diavolul să-şi semene sămânţa lui în ţarina lumii…

Citiţi la Matei, capitolul 13, versetele 24-36, unde a spus Iisus pilda cu „vrăjmaşul“ care a semănat noaptea neghină în grâu, pe când dormeau semănătorii. Să luăm aminte că şi azi sunt doi semănători şi două feluri de seminţe. Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa cea bună, iar minciunile, clevetirile, batjocurile, vorbele urâte, zavistiile, sudalmele etc., sunt tot atâtea seminţe şi neghine din hambarul diavolului. Şi lucru dureros este că neghina diavolului mai iute prinde rădăcină şi creşte ca sămânţa lui Dumnezeu. Semeni o minciună seara, dimineaţa o găseşti înflorită şi înspicată în zece spice. Semeni o vorbă rea între doi oameni, o vezi cu ochii cum creşte şi dă roadă.

O, ce bine merge semănătura diavolului, mai ales în aceste vremuri! Doară niciodată diavolul n-a avut o semănătură cu un seceriş atât de bogat ca acum. S-a umplut ţarina lumii, s-au umplut ogoarele sufleteşti de neghina diavolului. Ura dintre popor şi popor, dintre om şi om, lăcomia, zavistiile, concubinajele, beţiile, sudalmele, desfrânările şi alte păcate ce cresc şi înfloresc azi, toate arată că neghina lui satan rodeşte astăzi din belşug.
Domnul are ajutători la semănatul grâului, dar şi diavolul îşi are ajutătorii lui. Sunt în această lume unii oameni care parcă nimic altceva nu fac decât poartă într-un sac neghina lui satan şi o seamănă printre oameni. Aceştia sunt cei care poartă, din casă în casă şi de la om la om, minciuni, clevetiri, bârfeli, zavistii şi cu ele coc seceriş bogat pe seama diavolului. Inima acestor oameni e o grădină în care diavolul cultivă neghină şi pentru alţii. Nu cumva eşti şi tu, cititorule, un semănător de neghină? Sămânţa cea bună rodeşte mai încet, neghina, mai uşor şi mai repede.
Mie, de multe ori, mi se umplu ochii de lacrimi când mă gândesc că atâta seceriş este pentru lucrul Domnului şi oamenii îşi macină vremea şi sufletul în pizme şi defăimări în vreme ce atâtea lucruri bune ar putea face pentru Evanghelia Domnului, pentru popor, pentru ţară şi neam.
Dragă cititorule! Nu uita că ţarina inimii tale este făcută pentru sămânţa cea bună, pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Apără-ţi ţarina inimii de neghina diavolului. Satan îşi seamănă neghina în vreme ce oamenii dorm. Aşa e şi azi. Diavolul se apropie cu neghina lui când omul doarme cufundat în somnul păcatelor şi al nepăsării de suflet. De aceea învăţa Iisus neîncetat pe oameni, zicându-le: „Privegheaţi neîncetat şi vă rugaţi!“.

Dragă cititorule! Poate şi tu dormi în păcate şi ţarina inimii tale s-a umplut de neghină. Scoală-te, frate dragă, scoală-te repede, pliveşte-ţi ogorul inimii şi ajută-le şi altora să şi-l cureţe. Stai treaz şi priveghează ca nu cumva moartea şi Ziua Judecăţii să te afle o neghină de ars în foc!

Parintele Iosif Trifa– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.