NE VORBESC IERARHII NOSTRI.........

Despre purtarea si puterea Crucii-puterea Jertfei

„Mare este puterea Crucii Tale, Doamne. Că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume; şi a arătat din pescari apostoli şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre”

,,Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că modul în care noi vieţuim creştineşte trebuie să se facă în mod liber. "Oricine voieşte să vină după Mine" înseamnă că Mântuitorul Iisus Hristos nu forţează pe nimeni. Respectă libertatea fiecărui om de a-L urma pe Hristos sau de a nu-L urma. De a-I urma Lui în ceea ce priveşte viaţa sau de a-I rămâne indiferent. De a da sau nu a da un sens vieţii sale . Lepădarea de sine este o lucrare duhovnicească care presupune o luptă cu sine însuşi, cu propriul său egoism şi orgoliu. Lepădarea de sine nu este desfiinţare de sine, ci este o schimbare a modului de a fi şi de a trăi. Este trecerea de la egoism la comuniune. De la o existenţă centrată pe eul propriu la o existenţă ca legătură duhovnicească sau comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, întru iubire smerită. Lepădarea de sine înseamnă deschiderea omului spre comuniunea cu Dumnezeu. În general, omul preocupat excesiv de sine devine egoist şi pătimaş, posesiv, îşi pune nădejdea în propriile sale forţe şi urmează doar binele său egoist. Lepădarea de sine înseamnă deschiderea spre iubirea lui Dumnezeu şi intrarea în comuniune cu El. Când omul se iubeşte pe sine, iubeşte de fapt o existenţă trecătoare şi limitată. Când iubeşte pe Dumnezeu, atunci orizontul vieţii sale se deschide complet, pentru că iubeşte pe Dumnezeu Cel Netrecător şi Nelimitat. Lepădarea de sine înseamnă ieşirea din mormântul propriului orgoliu şi propriului egoism. De asemenea, lepădarea de sine presupune o existenţă jertfelnică, smerită, în care omul se dăruieşte lui Dumnezeu prin rugăciune şi semenilor săi prin fapte bune, săvârşite pentru ei sau în favoarea lor .Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că asumarea Crucii înseamnă recunoaşterea întru smerenie a fragilităţii şi a limitării noastre şi, în acelaşi timp, El ne arată că purtarea Crucii, ca etapă în urmarea lui Hristos, înseamnă să aducem suferinţa, neputinţa, neîmplinirea, limitarea sau fragilitatea vieţii noastre în faţa Lui, ca să nu purtăm Crucea singuri, ci să purtăm Crucea ajutaţi fiind de El. Această prezentare a crucii noastre, a vieţii noastre, în faţa lui Hristos înseamnă cererea ajutorului lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos asumă suferinţa Crucii noastre şi o umple cu prezenţa iubirii Sale milostive, pentru că El mai întâi a purtat Crucea suferinţei şi a făcut din ea scară către bucuria Învierii.Purtarea crucii este o lucrare duhovnicească prin care suferinţa, necazul şi limitarea nu ne duc la disperare, ci la o mai mare apropiere de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că necazul, suferinţa au ca scop apropierea omului de Dumnezeu. Conştiinţa că este limitat, trecător, că nu-şi poate pune nădejdea în propriile sale forţe, ci are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu Cel mult Milostiv şi Atotputernic".(P.F.Daniel,sursa:http://www.ziarullumina.ro)

,,Când rostim cuvântul „Cruce”, gândul ne poartă spre realitatea jertfei, a sacrificiului, a dăruirii de sine pentru altul, a smereniei personale pentru binele comun.La prima vedere, jertfa, sacrificiul, smerenia, într-un cuvânt „Crucea”, sunt realităţi care definesc înfrângerea, neputinţa sau slăbiciunea. Purtătorul de cruce este cel condamnat să-şi ducă resemnat greul vieţii din care adesea lipseşte orice nuanţă de biruinţă sau lumină. Omul sacrificat este cel învins într-o confruntare, cel care nu mai are nici o speranţă. Smeritul este cel deposedat de putere, cel călcat în picioare de stăpânitorii cei tari şi puternici.În contradicţie totală cu cele spuse, Biserica exclamă: „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne”! Mare este, prin urmare, jertfa; biruitor este sacrificiul, plină de putere este smerenia.

Unde este, atunci, adevărul ?

Realitatea înconjurătoare ne arată că mari sunt cei care jertfesc pe alţii pentru interesele lor, nu cei sacrificaţi. Biruitori şi plini de putere sunt cei aroganţi, nu cei smeriţi, stăpânitorii cei mari, nu umilii supuşi.Şi totuşi, Biserica lui Hristos, Adevărul prin excelenţă, afirmă răspicat: „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne. Că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume; şi a arătat din pescari apostoli şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre”.Căutător neliniştit al adevărului, în faţa acestei dileme, genial scrutător în tainele istoriei şi ale fiinţei umane, Dostoievski a concluzionat astfel: „Nu este nici o putere mai mare ca puterea smereniei. Nimeni nu-i poate sta împotrivă”.O privire obiectivă asupra istoriei umane certifică acest adevăr. Autentica tărie, adevărata putere nu le deţin armatele, politicienii, deţinătorii de fabuloase averi. Da, pe termen scurt, armata, politica sau banul decid soarta popoarelor. Experienţa istoriei arată că armatele nu sunt totuşi invincibile la nesfârşit, cârmuitorii popoarelor sunt înlocuiţi unii de alţii, adesea prin crime, iar bunurile materiale nu sunt veşnice.O naţiune nu este puternică prin armata, politicienii şi banii ei. Ţara care are un simţ puternic al familiei răzbate în istorie mult mai uşor decât o ţară militarizată excesiv, dar lipsită de mame cu mulţi copii.Credinţa în Dumnezeu oferă, de asemenea, fiinţei umane o putere, o voinţă de a birui greutăţile vieţii şi ale istoriei mai mult decât cea mai subtilă diplomaţie. Ţara cu multe mănăstiri este, pe termen lung, mai puternică decât cea presărată cu multe cazărmi militare.În faţa unor asemenea tendinţe, Biserica, prin glasul profetic al lui Hristos, cheamă omul contemporan să se îmbrace cu puterea Crucii. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23). Această purtare a Crucii, identificată cu puterea blândeţii, răbdării, delicateţei sufleteşti, smereniei, este considerată şi astăzi, ca şi în vremea Sfântului Apostol Pavel, ca fiind „nebunie” şi „sminteală” (1 Corinteni 1, 18 şi 23), adică de neînţeles pentru mulţi. Şi totuşi, ea este „puterea lui Dumnezeu” din care izvorăşte autentica putere a oamenilor, adevărata putere a naţiunilor, singura putere de neînvins a lumii".(I.P.S.Teofan, sursa:http://www.doxologia.ro)

,,Viata aceasta, daca voim sa fim crestini si, mai ales, daca voim sa dobandim Imparatia lui Dumnezeu, trebuie sa o abordam ca pe o cruce, ca pe o lupta si ca pe o jertfa. Pentru ca a nu-ti asuma viata ca pe o cruce si a nu o pune in slujba lui Hristos, poate sa duca implicit la autosituarea de-a stanga Lui, sau fara El, si fiecare dintre noi stim lupta si dorinta noastra de a ne pune la picioarele Sale viata cu lupta ei, cu jertfa ei si cu tot ceea ce intelegem fiecare dintre noi sa lucram, pentru a putea incepe inca de aici de pe pamant sa traim si sa experimentam viata in Hristos si implicit Imparatia lui Dumnezeu .Fericirea sau nefericirea noastra – vrem sau nu vrem – incepe inca de aici. Iar ceea ce se intampla in viata de dincolo nu este decat o continuare fireasca a luptei sau a refuzului nostru de a pune cuvintele si poruncile Mantuitorului Hristos in practica vietii noastre. De aceea, sa ne binecuvinteze Mantuitorul Hristos, Cel ce S-a jertfit pentru noi pe Cruce, cu aceasta intelepciune si intelegere a Crucii, ca sa ne asumam viata aceasta ca pe o lupta si o jertfa in slujba Lui, asa incat sa putem si noi sa gustam Imparatia Lui inca de aici de pe pamant, dar mai cu seama dincolo, in Imparatia Cerurilor, pentru vecii vecilor, Amin”.(P.S.Sebastian,sursa http://www.razbointrucuvant.ro)

FRATELE TRAIAN DORZ SUB PERSECUTIA COMUNISTA

Marturii........

,,În ultima vreme, cercetători ai comunismului românesc situează cazul Traian Dorz în fenomenul disidenţei apărut în anii '70. Evident că este o eroare mare, deoarece se ştie că Traian Dorz a fost un militant ortodox şi lider al "Oastei Domnului", care a căzut victimă organelor de represiune comuniste încă din 1948.

Apoi, tot Traian Dorz şi mişcarea "Oastea Domnului" sunt monopolizate de curente neoprotestante. Aceste mişcări neoprotestante, încă din anii '70, în condiţiile Războiului Rece, atunci când guvernele occidentale monitorizau cu multă atenţie atitudinile religioase şi disidente, îi publicau lui Dorz parte din lucrările sale religioase şi propagau sub sigla "Oastei Domnului". Această încercare de monopolizare a militantismului "Oastei Domnului", în fapt, este o denaturare a adevărului istoric. Traian Dorz este parte a trecutului Ortodoxiei în perioada comunistă, după cum chiar el afirma la 18 iulie 1976, în una din nenumăratele anchete de la Securitate:

""Oastea Domnului", fiind o mişcare duhovnicească, nu urmăreşte alt scop decât cel duhovnicesc - şi acesta este adevărul. După 1948, adică după ce a fost socotită ca ilegală, scopul ei a rămas acelaşi. În ţară ori în străinătate, unde există, ea nu are drept iniţiatori decât pe membrii ei de fapt. Nu există un centru coordonator. Nu există o conducere unitară. Există numai unii fraţi care prin tradiţie sunt priviţi oarecum mai aleşi ca ceilalţi, datorită unei activităţi mai îndelungate pe linia Oastei şi a faptului că au suferit în trecut mai mult pentru credinţa lor. Ei n-au alte statute decât învăţătura ortodoxă".

Pe de altă parte, în condiţiile impuse de regimul comunist, Dorz era conştient că nu mai putea organiza "Oastea Domnului" aşa cum fusese în perioada interbelică, încercând să obţină de la autorităţile statului acordul pentru o manifestare la cote reduse în spaţiul bisericesc ortodox:

"De fapt nici nu se mai urmăreşte reorganiza-rea "Oastei Domnului" în sensul de a se mai crea o asociaţie cu statute şi conducere de sine stătătoare. În cadrul Bisericii Ortodoxe, dacă ni s-ar îngădui un minimum de satisfacţie sufletească duminicile sau în sărbătorile religioase după-masă, sub supravegherea preotului local - am fi mulţumiţi. Toate adunările nu se fac din altă cauză decât din lipsa acestui minim pe plan local, în biserica respectivă".

(Adrian Nicolae Petcu -sursa: Ziarul Lumina)

VREMEA POSTULUI - VREME DE POCAINTA

,,...Sa se cerceteze omul pe sine...!(1 Cor.11,28)

,,Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns în Kiev. Cea dintâi şi cea mai însemnată dorinţă a fost să postesc, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Am tras lângă Lavră, ca să-mi fie mai lesne a ajunge la biserică. M-a primit un bătrân bun, cazac de neam. Trăia singur şi m-am bucurat de multă linişte şi tăcere în locuinţa lui. M-am pregătit pentru spovedanie, gândindu-mă să-mi mărturisesc păcatele cât se poate de amănunţit. Ca urmare, am început să-mi amintesc toate păcatele mele, săvârşite încă din cea mai fragedă tinereţe. Ca să nu le uit, m-am apucat să le categorisesc şi să le scriu pe o coală mare de hârtie. Am aflat că în pustietatea Kitaev, la şapte verste distanţă de Kiev, se nevoieşte un duhovnic foarte înţelept şi cu dreaptă socoteală. Se mai povestea că oricine se spovedeşte la el dobândeşte un duh umilit şi se întoarce folosit, plin de o mare pace sufletească. M-am bucurat mult şi, fără multă zăbavă, m-am dus la el. După ce am primit câteva sfaturi şi după ce am stat puţin de vorbă, i-am dat foaia ca s-o cerceteze. Citind-o, duhovnicul mi-a zis:
- Iubite prieten, ai scris aici multe lucruri de prisos. Iată ce trebuie să ştii:
1) La spovedanie nu trebuie să repeţi acele păcate de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pe care nu le-ai mai săvârşit. Altminteri, asta ar însemna o neîncredere în puterea tainei ce se săvârşeşte la spovedanie.
2) Nu trebuie să-ţi aminteşti de alte persoane cu care-ai venit în atingere în clipa când ai făptuit păcatele, ci să te osândeşti numai pe tine. Sfinţii Părinţi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci numai să le recunoască în general, pentru ca nu cumva, luându-le pe fiecare în parte, să dea prilej de sminteală atât sufletului său, cât şi duhovnicului
3) Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te căieşti de păcatele tale, fiindcă nu ştii cum trebuie să te pocăieşti, adică îţi săvârşeşti pocăinţa în chip rece şi indiferent.
4) Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai însemnat ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate. N-ai recunoscut şi n-ai notat că tu nu iubeşti pe Dumnezeu, că urăşti pe aproapele, că nu crezi în cele ce spune cuvântul Domnului şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. În aceste patru păcate se cuprinde toată prăpastia de răutăţi şi toată stricăciunea noastră sufletească. De fapt, ele sunt rădăcinile din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în diferite păcate.Când am auzit aceste cuvinte, am rămas uimit.
- Cuvioase părinte, i-am spus eu, cum s-ar putea oare să nu-L iubim pe Dumnezeu, Făcătoru lşi Purtătorul nostru de grijă?! În ce mai putem crede, dacă nu în cuvântul Domnului, căci în El se află tot adevărul şi toată sfinţenia ?! Cât despre aproapele, eu nu-i doresc decât binele. Şi pentru ce l-aş putea urî? N-am cu ce mă trufi, căci, pe lângă păcatele mele fără de număr, nu am nimic vrednic de laudă.Şi cum aş mai putea umbla după plăceri şi pofte eu, care sunt atât de sărac şi bolnăvicios?! Desigur, dacă aş fi fost învăţat sau bogat, atunci, fără îndoială, m-aş fi simţit vinovat de toate câte mi le-aţi spus.
- Iartă-mă, iubite, dar ai înţeles atât de puţin din câte ţi-am explicat! Cum să te lămuresc mai bine?! Uite, îţi dau o scriere după care eu însumi mă spovedesc. Citeşte-o şi vei vedea limpede că tot ceea ce ţi-am spus este adevărat. Duhovnicul mi-a dat hârtia, iar eu am început s-o citesc: Spovedania omului lăuntric sau Calea care duce la smerenie întorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţurile şi faptele mele:
1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii, orice gand despre Dumnezeu mi-ar aduce in suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la cele pământeşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăvie işi sunt gata să mă îndeletnicesc,cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii, în ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă.Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci şi patru de ore, deabia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeuşi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele!... În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, nevrănd, spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui - căci El însuşi spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele", iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc-, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu... Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este faptul că el nu îndeplineşte poruncile Lui."
2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de-a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc. Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.
3. Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost cu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nicio îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârşite pe pământ, atunci m-aş fi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă. Un simplu gând spre nemurire m-arfi înspăi-mântat şi mi-aş fi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot cape capătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi după moarte?Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aş fi ocupat mereu de ea, m-aş fi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-ar fi umplut de bucurie, iar eu m-aş fi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre.Şi, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprinde o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.
4. Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc înlăuntrul meu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc.Şi, chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări. Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urător de aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta? Starea duhurilor întunericului e mai bună decât a mea, căci dracii, chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie, cel puţin, însă, cred şi se cutremură. Dar eu? Poate exista oare o soartă mai grea decât cea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită pe care o trăiesc eu însumi?!Isprăvind de citit această spovedanie, m-am îngrozit, gândind în sinea mea: „Doamne, ce păcate grozave se ascund în mine, păcate pe care nici nu le bănuiam până acum!" Dorinţa de a-mi curaţi sufletul de ele m-a împins să cer îndrumări de la acest mare părinte duhovnic, ca să ştiu în ce chip aş putea găsi cele mai potrivite mijloace de îndreptare, acum, când am cunoscut cauzele tuturor răutăţilor. El mi-a răspuns:
- Cauza lipsei de dragoste faţă de Dumnezeu este necredinţa; cauza necredinţei este lipsa de convingere, iar cauza lipsei de convingere o constituie lipsa de râvnă în căutarea adevăratelor cunoştinţe luminoase, neglijenţa în lucrarea luminării duhovniceşti.Şi, ca să spun mai pe scurt: fără credinţă e cu neputinţă să iubim; fără convingere e cu neputinţă să credem. Dar ca să putem căpăta convingere, este nevoie să găsim mai întâi cunoştinţele cele mai depline şi cuprinzătoare.Este neapărată nevoie să trezim în suflet, prin mijlocirea meditaţiilor, prin învăţarea cuvântului dumnezeiesc şi prin observaţiile câştigate din experienţă, setea şi dorinţa sau, după cum se exprimă unii, „uimirea", care dă naştere unui dor nepotolit de a cunoaşte lucrurile mai îndeaproape, mai desăvârşit, mai adânc.
„Dragostea, zice un scriitor duhovnicesc, se dezvoltă de obicei prin cunoştinţă şi, în măsura în care cunoştinţele sunt adâncite şi lărgite, în aceeaşi măsură va creşte dragostea, iar sufletul se va muia mai uşor şi se va pregăti mai lesne pentru iubirea lui Dumnezeu, contemplând cu luare-aminte nespusa frumuseţe şi desăvârşire a fiinţei lui Dumnezeu, precum şi nemărginita Lui dragoste pentru oameni."Acum vezi că pricina păcatelor pe care ţi le-am dezvăluit este lenea de a ne gândi la lucruri duhovniceşti, lenea care ne stinge dorinţa şi nevoia de cele duhovniceşti? Dacă vrei să afli şi mijloacele prin care se dezrădăcinează acest rău, atunci sileşte-te să te luminezi pe toate căile în cele duhovniceşti, caută să astupi izvorul tuturor păcatelor printr-o stăruitoare îndeletnicire cu cuvântul Domnului, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cu meditaţiile, cu sfatul duhovnicesc şi cu feluritele convorbiri întreţinute cu oameni înţelepţi despre persoana Mântuitorului. Ah, iubite frate, de-ai şti câte nenorociri ni se întâmplă tocmai pentru că ne lenevim să ne luminăm sufletul prin cuvântul adevărului, pentru că nu învăţăm Legea Domnului zi şi noapte şi fiindcă nu ne rugăm cu stăruinţă şi cu râvnă pentru ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune. Iar din această cauză omul nostru lăuntric flămânzeşte, se răceşte şi se slăbănogeşte, lipsindu-i puterea să păşească pe calea mântuirii şi a dreptăţii cu trezvie. De aceea, iubitul meu, ca să ne putem folosi de aceste mijloace, trebuie să ne hotărâm, în măsura puterilor noastre, să ne umplem cât mai des mintea cu felurite cugetări despre lucrurile cereşti şi atunci dragostea ce se revarsă de sus peste inima noastră se va aprinde şi va spori în sufletele noastre. Totodată, iarăşi, pe cât ne stă în putinţă, să ne rugăm cât mai des, căci rugăciunea este mijlocul cel mai însemnat şi cel mai puternic pentru înnoirea şi propăşirea noastră. Ne vom ruga şi vom cere ajutorul Celui de Sus aşa cum învaţă Sfânta Scriptură:

„Doamne, învredniceşte-mă acum să te iubesc pe Tine aşa cum odinioară am iubit păcatul!"

( din cartea ,,Pelerinul rus"sursa:ortodoxiatinerilor.ro )

CREDINTA DREPTSLAVITOARE

Din Ortodoxie poate fi ceva bun?

,,In graiul omenesc nu exista cuvant atat de incapator ca sa poate spune dintr-o data tot ce este Ortodoxia. Unii au spus ca Ortodoxia este cerul coborat pe pamant; si este adevarat, pentru ca substanta Ortodoxiei este Dumnezeu care s-a facut om, ca pe oameni sa-i indumnezeiasca. Pentru crestinii care o iau in serios, Ortodoxia se prezinta in primul rand, si aceasta, in mod netagaduit, ca asezamantul duhovnicesc in care se dezbate drama cea mai vie si mai adanca a vietii noastre de oameni; si anume, drama intalnirii, si vietuirii noastre de oameni vii, cu Dumnezeu cel viu si drama intalnirii si a vietuirii Dumnezeului Celui Viu cu noi.Ortodoxia este Mantuitorul Hristos, El insusi, viu si prezent in mijlocul nostru. In inima Ortodoxiei, ca si pe altarele ei, e prezent de-a pururi Mantuitorul viu si lucrator necontenit asupra noastra, desi e nevazut. N-a zis El insusi: "Iata Eu sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacurilor" (Matei 28,20). Ortodoxia o descoperim in viata noastra de crestini, in primul rand, ca o chemare a lui Dumnezeu la pocainta.

O veche istorioara crestina ne spune ca, atunci cand erau la Roma Sfintii Apostoli Petru si Pavel au putut sa stea de vorba o clipa chiar cu prefectul Romei."Noi romanii, spunea prefectul, am adus in lume ordinea, am adus civilizatia, pacea, am adus justitia, voi crestinii ce bun ne mai puteti aduce pe care noi sa nu-l avem? Cu simplitate dar si cu convingere, cei doi Apostoli au raspuns atunci intr-un glas: Noi aducem Iubirea". Un cetatean al vremii noastre cu si mai mult cuvant decat prefectul Romei de odinioara, ar avea dreptul sa ne intampine cu aceeasi intrebare pe noi crestinii de astazi si toata Ortodoxia noastra. Noi cetatenii lumii moderne am creat o civilizatie noua, noi am descoperit stiinta, tehnica noastra face minuni, am pus stapanire pe energia electrica, atomica si nucleara, am creat cele mai perfecte avioane si suntem pe punctul de a transforma natura. Ce bun ne mai puteti aduce voi, cu Crestinismul si Ortodoxia voastra? La aceasta intrebare Ortodoxia de astazi ar da acelasi raspuns ca si Apostolii de odinioara. Noi tot Iubirea o aducem, fiindca iata, fara Iubire si fara Pace lumea e amenintata sa-si piarda toate celelalte bunuri ale ei.

Intalnim uneori printre noi oameni care atunci cand vine vorba de Ortodoxie ,isi marturisesc tot zbuciumul lor sufletesc printr-o intrebare care seamana foarte mult cu intrebarea pe care Natanail i-o punea prietenului sau Filip: Din Ortodoxie poate fi ceva bun?

Iata de ce ori de cate ori se pune problema Ortodoxiei, raspunsul nostru va ramane de-a pururi identic cu raspunsul pe care l-a dat odata marele Pavel cand si-a pus problema despartirii crestinilor de Hristos, fiindca Ortodoxia pentru noi nu-i altceva decat Hristosul vietii noastre de fiecare zi."Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos, se intreaba Pavel : necazul, stramtorarea, prigonirea, foamea, primejdia, sau sabia ? Dar toate acestea le biruim cu puterea Celui ce ne iubeste. Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici incepatoriile, nici puterile, nici cele de fata, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancimea, nici alta faptura oarecare nu poate sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu cea in Hristos Iisus" si de Sfanta Lui Ortodoxie, in veci".

Arhimandrit Benedict Ghius(1904-1990)

(sursa:http://www.crestinortodox.ro/)

SA NE RUGAM......

Iisuse Preadulcele meu Mantuitor,

Păcătuit-am, Doamne, păcătuit-am! Şi peste păcatele mele stă sabia Judecăţii Tale. Stă cumpăna Judecăţii Tale. Şi eu n-am ce pune în această cumpănă. Nici un răspuns n-am pentru păcatele mele. Şi nici o apărare, decât cuvintele robului Tău David: „fărădelegea mea o cunosc", păcatul meu îl cunosc.
Păcătuit-am, şi păcatul stă acum „de-a pururi înaintea mea".
Păcătuit-am, şi păcatul m-a scos din casa dragostei Tale.
Păcătuit-am, şi păcatul m-a lăsat singur şi pribeag.
Păcătuit-am, şi am ajuns un Cain, fugărit mereu de grozăvia şi urgia pedepsei.
Păcătuit-am, şi sufletul meu a pierdut ceva. Viaţa mea a pierdut ceva... Viaţa mea a pierdut pe Cineva...
Sărmane suflet pribeag, unde vei găsi ceea ce ai pierdut? O, nu mai rătăci plângând! Caută-L pe Cel pierdut acolo unde L-ai lăsat. Caută-L acolo unde L-ai părăsit.
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Cu lacrimi de foc mă aplec la Crucea Ta. Lumea şi păcatul m-au smuls de aici. Şi, vai, cât de grozavă a fost calea păcatului! Mă întorc cu lacrimile fiului pierdut. Împacă-mă iarăşi cu Tatăl Ceresc. Împacă-mă iarăşi cu Tine şi mă primeşte iarăşi în legământul dragostei Tale! Pentru păcatele mele, pedepseşte-mă şi pe mine, ca odinioară pe robul Tău David, dar nu mă părăsi! Acesta e suspinul meu de fiecare clipă: pedepseşte-mă, Doamne, dar nu mă părăsi!
„Sabia" nu s-a depărtat din casa robului Tău David; pedeapsa l-a urmărit, dar dragostea Ta nu l-a părăsit. Pe cel ce s-a încrezut în Tine nu l-ai îndepărtat. Nu l-ai lăsat „să râdă vrăjmaşul de el", strigând: „Prindeţi-l, căci Dumnezeu l-a părăsit pe dânsul". Nu l-ai scos din casa dragostei Tale. Nu l-ai părăsit ca pe un vas netrebnic. N-ai rupt legământul Tău cu el.
O Doamne, sabia mustrării Tale să mă taie şi pe mine până la sfârşit! Sângele lacrimilor mele să curgă mereu. Medicamentele „amare" să nu se gate din viaţa mea. Pentru păcatele mele, loveşte-mă fără cruţare. Lasă-l pe „Şimei" să arunce mai departe cu pietre după mine. Lasă-mă să trec singur - părăsit de toţi -pârâul Chedron, dar nu mă părăsi Tu, Doamne, lumina şi viaţa mea.
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor, mă prăbuşesc cu toate păcatele mele la picioarele Crucii Tale! Şi cu lacrimi fierbinţi mă rog. Şi cu lacrimi de foc mă rog: învredniceşte-mă să gust din dulceaţa făgăduinţei Tale! „ Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie Îmi ascunsesem o clipă faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău. Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, Care are milă de tine" (Is 54, 7-10).
O Doamne, învredniceşte-mă să trăiesc în această preadulce făgăduinţă! Învredniceşte-mă să mă sting în această preadulce făgăduinţă, ca să trăiesc cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Parintele Iosif Trifa (din meditaţia la Evanghelia Duminicii a 5-a din Postul Mare)

NE VORBESTE STARETUL MELCHISEDEC DE LA PUTNA

Despre Rugaciunea de pocainta a Sfantului Efrem Sirul

Păşim în Postul Mare, dar depinde cum o facem. Putem să păşim indiferenţi, putem să păşim mai răi, putem să fim neiertători, putem să fim delăsători: aproape să nu ştim că suntem în Post. Putem să petrecem mai departe în nesimţire, păcat care este îngrozitor în ziua de astăzi, şi care stăpâneşte tot mai mult societatea, omenirea. Când spun „nesimţire”, mă refer la nesimţirea faţă de aproapele: când nu mai simţi durerea, când nu mai simţi apăsarea, când nu mai simţi nici bucuria aproapelui şi eşti departe de absolut tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Te închizi în egoismul tău, te închizi în chilia ta, în carapacea ta, ca un melc care se ascunde acolo, în căsuţa lui, şi nu‑l mai interesează ce se întâmplă în jur. Dacă facem în felul acesta, suntem departe de Dumnezeu şi atunci postul nu ne prea este de folos...

Postul ne este de folos atunci când îl împlinim aşa cum ne învaţă Sfântul Efrem Sirul. Nu întâmplător s‑a pus rugăciunea Sfântului Efrem în perioada Postului Mare. În ea cerem să ne izbăvim mai întâi de patru duhuri: „Doamne si Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi‑l da mie”. Dacă cercetăm, vedem că toate duhurile de care aminteşte rugăciunea Sfântului Efrem Sirul lucrează împotriva noastră, împotriva legăturii noastre interioare cu Dumnezeu şi împotriva legăturii cu aproapele. Căci un om trândav, un om leneş, nepăsător, este străin de aproapele său şi, înstrăinându‑se, uşor, uşor, şi cade în păcatul de care am vorbit: păcatul nesimţirii. Când este stăpânit de păcatul trândăviei, păcat condamnat de sfinţii părinţi, omul nu mai simte harul, nu mai simte prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu.Grija de multe – să nu ne punem încrederea în ceea ce ne înconjoară, ci să ne punem încrederea în Dumnezeu. Dacă vom zice: „eu voi rezolva, eu voi face, eu voi drege”, tocmai atunci nu vom reuşi să facem absolut nimic. Dumnezeu este Cel care lucrează, Cel care rânduieşte, Cel care ne arată că „fără Mine nu puteţi face nimic”. Şi aşa este, nu putem să facem nimic fără El. Deşi omul are libertate deplină, dacă pune accentul pe ea şi vrea numaidecât ca el să facă ceva – „fac ce vreau eu!” –, în acel moment se desparte de har şi de acea lucrare adânc duhovnicească a harului Duhului Sfânt, care trebuie să se împlinească întru El.Iubirea de stăpânire, slava deşartă, închipuirea de sine – alte duhuri care ne rup pe noi din legătura cu Dumnezeu şi din legătura cu aproapele. Al patrulea duh este cel al grăirii în deşert. Şi cât de repede suntem porniţi în a‑l grăi de rău pe aproapele! Dacă ne întâlnim doi, imediat suntem tentaţi să vorbim de al treilea. Cred că acest păcat s‑a înmulţit pe faţa pământului mai mult decât oricând. Căci oamenii vorbesc de rău, vorbesc împotriva lui Dumnezeu, împotriva aproapelui, şi uită să grăiască despre Dumnezeu.Cercetaţi‑vă dumneavoastră, credincioşii, dar aş vrea să‑i provoc şi pe părinţii şi fraţii din mănăstire să se cerceteze şi ei şi să‑şi pună fiecare problema în modul cel mai serios: atunci când se întâlnesc unul cu altul, atunci când merge la chilia celuilalt, ce le este pe buze? Grăirea în deşert sau vorbirea despre Dumnezeu? Să dea Domnul ca măcar 10% dintre noi să grăim cele duhovniceşti; tare bine ar fi. Dar mi‑e teamă că nici 10% dintre noi, atunci când ne întâlnim, nu grăim cele după Dumnezeu, cele duhovniceşti, ci suntem atraşi la glume, la râs şi la celelalte vorbe deşarte, care nu fac nimic altceva decât să ne răpească pacea lăuntrică şi vorbirea cu Dumnezeu.Apoi, în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, îi cerem Preabunului nostru Dumnezeu alte patru duhuri. Primul – duhul curăţiei. Cine n‑are nevoie de curăţie? Şi cât de uşor alunecă mintea noastră... Cât de greu este de stăpânit mintea! Ea alunecă lesne la lucrurile cele necurate şi nu se păzeşte întreagă, curată şi sfântă. De aceea, Sfântul Efrem Sirul a spus mai întâi să cerem de la Dumnezeu duhul curăţiei. A zis Mântuitorul Iisus Hristos: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” Nu poţi să ajungi la vederea duhului lui Dumnezeu, la cu­noaşterea lui Dumnezeu, cu o inimă îmbâc­sită de gânduri, de fărădelegi, şi de alte răutăţi pe care le agonisim: gânduri potrivnice, uneltiri, invidie, răutate şi toate celelalte.Al doilea duh – gândul smerit. Ştiţi ce înseamnă a avea gând smerit? A nu te vedea pe tine niciodată mai bun, a nu te vedea pe tine niciodată mai vrednic de ceva, a nu osândi niciodată pe cel de lângă tine, a nu‑l dispreţui, ci a te vedea pe tine mai prejos. Cum frumos aminteşte părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol acel cuvânt din Pateric: „dacă nu te vei vedea pe tine mai prejos decât toată făptura, nu te vei mântui”. Adică să te vezi mai prejos şi decât un vierme, că acela‑i nevinovat şi nu ştie, dar noi ştim, şi nu facem. Noi avem raţiune, dată de Dumnezeu, avem chipul lui Dumnezeu întru noi, şi nu facem ceea ce trebuie. Imediat ne gurguţăm că, dacă avem o haină mai deosebită, atunci, gata, suntem cineva. Ne‑am mai făcut ceva pe lângă casă, am făcut câteva metanii, am citit o catismă la Psaltire, am ajuns mai de dimineaţă la biserică, am fost primul astăzi, am citit miezonoptica, sau mai ştiu eu ce... Desigur, toate sunt bune, este bine să le faci, dar să nu te mândreşti cu ele. Să nu te laşi biruit de gândul slavei deşarte, ci să ai gândul smerit: netrebnic sunt, „eu sunt vierme şi nu om”, după cum spune psalmistul. În ziua de astăzi avem nevoie de smerenie, de gândul smerit, aproape ca de aer.De smerenie nu putem vorbi fără să avem dragoste şi fără să avem răbdare. Toate trei merg împreună: dacă ai smerenie, ai şi răbdare, ai şi dragoste.Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul se încheie: „Aşa, Doamne, Împărate, dă‑mi să‑mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.” Cum încheiem rugăciunea „Tatăl Nostru”? „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, şi apoi zicem: „şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean”. Se aseamănă mult aceste două rugăciuni.Este de mare folos să învăţăm această rugăciune, şi, ori de câte ori ne vine în minte vreun gând rău, să o spunem, împreună cu stihurile care o însoţesc: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Dumnezeule, curăţeşte‑mă pe mine, păcătosul”. Al treilea stih parcă te umileşte mai mult: „Cel ce m‑ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte‑mă!”. Aici facem apel şi la bunătatea Lui: Doamne, dacă m‑ai zidit, acum, te rog, miluieşte‑mă! Iar în al patrulea ne coborâm cumva în interio­rul nostru şi zicem: „Fără de număr am greşit, Doamne, iartă‑mă!”La acestea să cugetăm, pe acestea să le şi împlinim. După o veche tradiţie, la începutul Postului Mare, părinţii din mănăstirea Sfântul Sava de la Ierusalim îşi cereau iertare unul de la altul, îşi puneau câte ceva în desagă şi treceau râul Iordanului. Fiecare mergea în pustie şi se nevoia în prima săptămână într‑o tăcere deosebită. De aceea şi în mânăstiri, în zilele de luni, marţi, până miercuri către seară nu se gustă nimic, ci numai celor care nu pot, celor bolnavi, li se îngăduie să ia câte ceva după apusul soarelui. Şi, aşa cum altădată părinţii noştri petreceau în tăcere şi în rugăciune, aşa trebuie să petrecem şi noi: în smerenie şi cuminţenie adâncă.

Să folosim timpul Postului Mare, să nu‑l irosim, ci să‑l petrecem vorbind mai mult cu Dumnezeu. Însă mai întâi să ne smerim, să‑l iertăm pe aproapele din toată inima, şi apoi să ne rugăm cu umilinţă. Dacă vom face aşa, rugăciunea noastră va fi bine primită înaintea Preabunului nostru Mântuitor. Amin.

(din revista,,Lumea Monahilor ",nr.33,martie 2010)

.....SA VA INDELETNICITI CU POSTUL SI CU RUGACIUNEA

Din Dreptarul Invataturii Sanatoase, citire.........

despre post,,Nu ştiţi voi postul care Îmi place? zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor…" (Isaia 58, 4-7).

"..... acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post" (Matei 17, 21)."…să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea…, ca să nu vă ispitească Satana din pricina neînfrânării voastre" (I Cor. 7, 5)."

"Postul este binecuvântarea familiilor, tatăl sănătăţii, călăuza tinereţii, podoaba bătrânilor, bunul tovarăş al călătorilor, oaspetele cel sigur şi bun al soţilor." Sf. Vasile cel Mare

"Postul cel adevărat nu stă atât în lepădarea de mâncăruri, cât în lepădarea de păcate" Sf. Ioan Gură de Aur

"Lipsa de post şi înfrânare înrăieşte pe om, leneveşte trupul şi apleacă sufletul să alunece spre pieire." Sf. Clement Alexandrinul

"Postul dă aripi rugăciunii să se înalţe uşor la cer." Sf. Vasile cel Mare

"Postul vestejeşte pofta trupului." Sf. Maxim Mărturisitorul

"Postul n-aduce nici un folos dacă nu este unit cu pocăinţa, rugăciunea, citirea Sfintei Scripturi, binefacerea şi vegherea.
Ce folos să postim de mâncare dacă nu alungăm din suflet relele obişnuiri?" Sf. Ioan Gură de Aur

Paritele Iosif Trifa spunea :,,Pentru noi, ostaşii Domnului, postul şi rugăciunea sunt cele două arme cu care Marele Biruitor, Domnul nostru Iisus Hristos, l-a biruit pe Satana. Şi tot cu acestea îl vom putea birui şi noi. Temelia postului trebuie să fie iertarea şi iubirea de oameni. Postul fără binefaceri este ca o nucă fără miez, ca un fagure fără miere. Toate posturile, toate jertfele şi rugăciunile nu ajung nimic dacă urăşti pe de-aproapele tău. Şi dacă trăieşti în păcate ascunse. Prin post şi rugăciune a fost scos Satana din fiul lunatic - tot aşa şi noi, numai dacă vom fi oameni rugători şi postitori, vom putea scoate puterea păcatului din noi şi din alţii. Adevăratul post şi adevărata înfrânare este să-ţi poţi răstigni omul tău cel vechi pe Crucea Golgotei şi să poţi trăi o viaţă de neîncetată ascultare la picioarele Crucii lui Iisus cel Răstignit. Eu aşa înţeleg postul, ca pe o punere la foame, ca pe o slăbire a animalului din noi. Căci cum vom birui lumea şi patimile, dacă îi dăm tot ce vrea câinelui din noi (firea noastră cea veche şi lumească)? Trebuie să postim nu numai de mâncări, ci de tot ce-i place firii noastre pământeşti. Aşa înţeleg eu: un post permanent, căci animalul din noi pândeşte permanent. Altfel nu avem nici un folos."

despre rugaciune,,Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate" (Matei 6, 7-13). "Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi" (Matei 21, 22)."Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită" (Matei 26, 41)."Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre" (Marcu 11, 25)."…Ucenicii lui Ioan postesc adesea şi fac rugăciuni" (Luca 5, 33).

"Rugaţi-vă neîncetat" (I Tes. 5, 17)."…mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacov 5, 16).,,Iar sfârşitul tuturor lucrurilor s-a apropiat; fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni" (I Petru 4, 7).

"Rugăciunea este trebuitoare sufletului cum este respiraţia trebuitoare trupului." Sf. Ioan Gură de Aur

"Rugăciunea este unirea omului cu Dumnezeu, întărirea păcii, mama lacrimilor, punte peste ispite, scăpare din întristări, sfărmarea luptelor, lucrarea îngerilor, veselia viitoare, izvorul virtuţii, cauza darurilor, propăşirea tainică, dovada nădejdii, lumina minţii, tăierea deznădejdii, comoara celor ce iubesc tăcerea, slăbirea furiei, oglinda propăşirii, descoperirea inimii, arătarea viitorului, hrana sufletului, pecetea slavei." Sf. Ioan Scărarul

"Cel care ţine minte răul nu se poate ruga curat." Sf. Marcu Ascetul

"Sufletul alipit de Dumnezeu vorbeşte neîncetat cu El." Avva Filimon

"Fără rugăciune, viaţa noastră sufletească flămânzeşte, însetoşează şi moare." Sf. Ioan Gură de Aur

"Cel ce ştie să se roage bine va şti şi să trăiască bine pentru Dumnezeu." Fericitul Augustin

"Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu..."
"Cel ce iubeşte pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu Dânsul cum ar sta cu un tată, alungând orice duh pătimaş". Evagrie Monahul

"Rugăciunea particulară este cea făcută de fiecare credincios singur, sau împreună cu ai săi, sau cu alţi credincioşi, în orice loc, în orice timp şi citită sau spusă pe de rost, după alcătuirea gata făcută, dintr-o carte de rugăciuni sau chiar scoasă din taina inimii sale".( Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă)

Parintele Iosif Trifa spunea :,,Rugăciunea este puterea sufletului nostru în lupta pentru mântuire.Nu mulţimea vorbelor face rugăciunea bună, ci duhul, puterea şi căldura din ea.Rugăciunea nu poate petrece laolaltă cu păcatul. Că ori rugăciunea va omorî păcatul, ori păcatul va omorî rugăciunea.Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem coborî foc în rugăciunile noastre.Numai cu ajutorul Duhului Sfânt noi învăţăm a ne ruga.Rugăciunea cea adevărată trebuie să aibă două izvoare: pe Domnul Iisus şi Jertfa Lui şi pe Duhul Sfânt cu Focul cel ceresc.Rugăciunea cea cu putere este numai aceea care vorbeşte prin Jertfa Crucii de pe Golgota, prin acest minunat "telefon" ce ni l-a lăsat nouă Dumnezeu ca să vorbim cu El.Să ne rugăm în Numele lui Iisus cel Răstignit... să cerem totul prin sângele Lui... să-L rugăm pe El, Care S-a răstignit pentru noi şi păcatele noastre, să prezinte rugăciunile noastre în faţa Tatălui Ceresc.Când te rogi, trebuie să stai în faţa lui Dumnezeu cu toată fiinţa ta, cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău".

Doamne Iisuse, Tu, Cel care prin post şi rugăciune l-ai biruit pe diavolul în pustie, Te rugăm, dăruieşte-ne şi nouă, ostaşilor Tăi, în pustia acestei lumi, puterea de a primi prin post, rugăciune şi înfrânare biruinţă asupra vrăjmaşului diavol, ca să plece ruşinat şi de la noi. Amin.

,,Slavit sa fie Domnul!" si ,,Post usor si cu mult folos duhovnicesc!"

(Din,,Dreptarul Învăţăturii Sănătoase” de Traian Dorz)

Despre postul deplin (Predică la Duminica Lăsatului sec de branză a PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor) cititi:aici.

Ganduri la inceput de Post (I.P.S.Teofan,Mitropolitul Moldovei si Bucovinei) cititi:aici.