Societatea ne influenţează stilul de viaţă, iar a fi creştin este o
provocare pentru cel ce doreşte să-şi clădească viaţa în jurul lui
Hristos. Fiecare gest, răsuflare a fiinţei trebuie să poarte pecetea
harului şi fiecare secundă să se măsoare liturgic. Totuşi, secularul se
strecoară în cele mai mici gesturi ale existenţei noastre codidiene şi
de foarte multe ori ne deformează orizontul duhovnicesc, fapt ce are
repercusiuni asupra metodelor de a folosi timpul liber.Munca, rutina, stresul, nevoia de odihnă sunt elemente de care omul contemporan se loveşte în societate şi cărora a încercat să le găsească o contrabalansare prin „inventarea” vacanţei/concediului. Dacă în secolul XIX-lea vacanţa era un obicei rezervat doar aristocraţiei şi burgheziei, ea a devenit astăzi o necesitate, pentru refacerea fizică şi psihologică a omului din toate categoriile sociale. Ea este recunoscută ca un drept al omului de către autorităţile statului şi este acordat angajaţilor, studenţilor şi elevilor. Vacanţa devine, astfel, cel mai aşteptat moment din an, fiind văzută în general ca o evadare, ca o eliberare din spaţiul şi timpul (serviciu, şcoală etc.) în care ne consumăm existenţa.
Dar cum trebuie să fructifice un creştin acest timp? Pentru un om îmbrăcat în Hristos prin Sfânta Taină a Botezului, timpul (de fapt viaţa întreagă), „poartă cu sine posibilitatea veşniciei”, după cum remarca Părintele Dumitru Stăniloae. Vacanţa creştinului este un moment propice pentru meditaţie, rugăciune, pentru a acorda o atenţie mai mare familiei, încercând să nu o transforme într-un mediu hrănitor patimilor, ca lenea sau îmbuibarea trupului.
Maşinăria comercială este pusă în mişcare pentru umplerea/facerea timpului vacant, a vidului de activitate (lat. vacare înseamnă „a fi vid”) ce îşi intensifică ofertele pentru a satisface nevoia „de altceva” şi „altundeva” a contemporanului. Pentru creştin, timpul este „locul” prefacerii, transfigurării umanului, unde trăim sau murim duhovniceşte.
Chiar dacă vacanţa nu e lipsită de o terapeutică a trupului prin odihnă, creştinul nu abandonează odihna sufletului, odihnă ce nu se va traduce prin încetarea activităţii duhovniceşti, adică absenţa rugăciunii, a meditaţiei, a faptelor bune, ci printr-o intensificare a acestora, ca o prelungire a Tainei zilei a 8-a, a Duminicii, a Învierii, un dar peste dar. Altfel spus, ea nu trebuie să se metamorfozeze într-un mediu hrănitor viciilor, vidând şi mai profund existenţa seculară, ci ea trebuie să fie momentul maxim de fructificare a timpului.
Pentru un creştin vacanţa/concediul poate fi un răgaz propice de a acorda un altfel de timp, o altfel de grijă şi prezenţă familiei. Practic, în sânul familiei creştine există o mulţime de metode de a fructifica timpul, de a-l face să rodească, de a-l transforma în veşnicie. Simplul fapt că un părinte dedică atenţie copilului său vorbindu-i despre frumuseţea raiului, despre măreţia exerciţiului faptei bune, despre bucuria Învierii Domnului, de a-l duce la biserică, poate mişca munţii sufletului din loc, formând caractere nobile din generaţiile viitoare.
Pe de altă parte, chiar dacă nu scăpăm „valului” publicitar şi alegem să ne ducem copiii la mare sau la munte, nu trebuie niciodată să uităm că Dumnezeu şi prin frumuseţile lumii acesteia ne vorbeşte despre raţionalitatea şi finalitatea ei, despre dragostea Lui pentru ea, iar simpla mărturisire şi uimire sinceră a noastră în faţa măreţiei creaţiei divine va rămâne întipărită în inima şi mintea copiilor.
Aşadar, cu paşi mici dar siguri vom putea folosi la maxim timpul lipsit pentru moment de presiunea muncii şi grija zilei de mâine, dându-i taina şi bucuria rugăciunii, lucrându-l asemenea talantului dăruit. Astfel, timpul, interval dintre Alfa şi Omega, va rodi, culegând veşnicie pentru noi şi familiile noastre.
Ioan Nedelcu
( sursa: www.religo.ro )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu