ISPITELE OAMENILOR MODERNI

 Sfantul Siluan Athonitul ne invata ,cum sa pastram pacea sufleteasca  in mijlocul smintelilor zilelor noastre......!!!

,, Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul".

,, Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum să o dobândească. Paisie cel Mare s-a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-1 izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat şi I i-a zis: „Paisie, de voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pre nimenea să urăşti şi să osândeşti, şi nu te vei mânia”. Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu pace în suflet; dară cel ce iubeşte a face voia sa, niciodată va afla pacea. Sufletul ce s-a dăruit voii lui Dumnezeu uşor poartă toată durerea şi toată boala, căci şi în boală el se roagă şi vede pre Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea; Tu ştii cât sunt eu de păcătos şi de neputincios, ajută mie să rabd şi să mulţumesc bunătăţii Tale”. Şi Domnul uşurează boala, şi sufletul simte ajutorul lui Dumnezeu, şi este vesel înaintea lui Dumnezeu şi mulţumitor.
Dacă te ajunge vreo nesosinţă, tu să gândeşti: „Domnul îmi vede inima, şi dacă îi este bineplăcut, bine îmi va fi şi mie, şi celorlalţi”, şi aşa sufletul tău pururea va fi în pace. Dar dacă cineva va cârti: „Asta nu-i aşa, aia nu-i bine”, niciodată nu va fi pace în suflet, măcar de ar şi posti şi mult s-ar ruga.
Apostolii erau întreg dăruiţi voii lui Dumnezeu; aşa se păstrează pacea. Tot aşa şi toţi marii oameni sfinţi au răbdat toate scârbele, încredinţându-se voii lui Dumnezeu.
Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.
Trebuie neclintit să ne amintim că vrăjmaşii înşişi au căzut din mândrie, şi că pe noi tot mereu încearcă să ne mâne pe aceeaşi cale, şi pe mulţi i-au înşelat. Dară Domnul au zis: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”.
„O, Milostiv Doamne, dăruieşte nouă pacea Ta, precum ai dat pacea Sfinţilor Apostoli: «Pacea Mea dau vouă».
Doamne, dă şi nouă a ne îndulci de pacea Ta. Sfinţii Apostoli au primit pacea Ta, şi asupra întregii lumi o au revărsat, şi mântuind norodul, nu-şi pierdeau pacea, şi întru dânşii ea nu se împuţina”.
Slavă Domnului şi milosârdiei Sale, căci El mult ne iubeşte şi ne dă pacea Sa şi harul Sfântului Duh.
Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre?
Judecând după Scriptură şi după moravurile oamenilor de astăzi, noi trăim vremile de pe urmă, şi totuşi trebuie păstrată pacea sufletească, fără de care nu ne putem mântui, precum zicea marele rugător al pământului rusesc, Cuviosul Serafim. Câtă vreme trăia Cuviosul Serafim, pentru rugăciunile sale Domnul păzea Rusia; iar după dânsul s-a înălţat un alt stâlp ce ajungea de la pământ până la cer - Părintele Ioan din Kronstadt. Ne vom opri asupra lui: el este de-al vremilor noastre, şi l-am văzut rugându-se, pe când pe ceilalţi nu i-am văzut.
Ne amintim cum după Liturghie, când i-au adus calul şi trăsura şi el se aşeza în ea, norodul 1-a împresurat, cerându-i binecuvântarea; şi într-o astfel de învălmăşeală sufletul îi era neîntrerupt în Dumnezeu, şi într-o astfel de gloată el nu se risipea şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Cum ajungea el la aceasta? - iată întrebarea noastră.
Ajungea la aceasta şi nu se risipea pentru că iubea norodul şi nu înceta a se ruga pentru el Domnului:
„Doamne, dăruieşte pacea Ta lumii Tale”.
„Doamne, dăruieşte robilor Tăi Duhul Tău cel Sfânt, ca El să le încălzească inimile cu dragostea Ta, şi să-i povăţuiască întru tot adevărul şi binele”.
„Doamne, voiesc ca pacea Ta să fie întru tot norodul Tău, pre carele Tu ai iubit până în sfârşit, şi ai dat pre Fiul Tău cel Unul-Născut, spre a mântui lumea”.
„Doamne, dăruieşte lor harul Tău, ca în pace şi în iubire să Te cunoască şi să Te iubească, şi să zică asemenea Apostolilor pre Tabor: Bine este nouă, Doamne, a fi cu Tine”.
Astfel, neîncetat rugându-se pentru norod, el îşi păstra pacea sufletească; noi însă o pierdem, pentru că nu avem în noi dragoste către norod. Sfinţii Apostoli, şi toţi Sfinţii, doreau norodului mântuirea, şi petrecând în mijlocul oamenilor, înflăcărat se rugau pentru ei. Duhul Sfânt le dădea puterea a iubi norodul; şi noi, de nu ne vom iubi fratele, nu vom putea avea pacea.

Să cugete fieştecare la acestea
(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducerea Ierom, Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 335-337)

(sursa :www.doxologia.ro)

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Dragostea

 
Dragostea care nu doare
n-are roadă numai floare
n-are lacrimi, ci-nselare
n-are viață - numai pare.

Dragostea care nu plânge
nu se-aprinde, ci se stinge,
nu se-nalță, ci coboară,
nu învie, ci omoară!

Dragostea ce nu-i fierbinte
nu te crede, ci te minte,
nu e-n soare, ci e-n ceață,
nu-ncălzeste, ci îngheață.

Dragostea ce nu-i curată
nu trezeste, ci îmbată,
nu rămâne, ci trădează,
nu-nălbeste, ci-ntinează.

Numai Dragostea Divină
nu te arde, ci te-alină,
nu te lasă, ci te ține
orice trece si-orice vine.

Numai dragostea frumoasă
legământul nu si-l lasă
și cununa nu-si desparte
nici în viață, nici în moarte!
  
Traian Dorz

ISPITELE OAMENILOR MODERNI

 Comoditatea ,lenea si trandavia

Cine îşi mai imaginează viaţa fără telecomandă? Fără cuptorul cu microunde, fără cafetieră sau să mai trebuiască să meargă pe jos o jumătate de oră pentru a ajunge la un magazin să îşi cumpere pâine?

Suntem atât de "ocupaţi", încât strâmbăm din nas atunci când trebuie să mergem la magazinul din apropiere pentru a cumpăra pâine, când trebuie să ducem gunoiul sau chiar atunci când vine vorba de încălzit mâncarea din frigider. Oricât de agitaţi şi de ocupaţi am fi, nu putem să nu remarcăm că omul zilei de astăzi este unul mai mult decât comod.

Cât de tare nu strâmbăm din nas atunci când se termină bateriile la telecomandă şi suntem nevoiţi să schimbăm posturile televizorului din butoane?

Câţi nu mâncăm tot felul de semipreparate în fotoliul din faţa televizorului pentru a nu ne mai obosi să mergem până în bucătărie şi, în plus, "economisind" timp şi să ne uităm la un film american "bun", la un meci de fotbal ori la o telenovelă abia apărută.

Seara suntem prea obosiţi pentru a ne mai ruga aşa cum ar trebui, pentru că "am avut o zi grea" şi nu mai putem rezista o jumătate de oră în genunchi în faţa icoanelor, aşa că pentru mulţi rugăciunea "Tatăl nostru" rămâne singura rostită pe fugă, însoţită de vreo câteva metanii în timpul cărora pomenim pe cei dragi şi pe cei adormiţi, după care ne aruncăm rapid în pat, pentru că urmează o nouă zi "grea".

Comoditatea este una dintre bolile cel mai des întâlnite la omul modern, deoarece toată evoluţia tehnicii, menită să ne facă viaţa mai uşoară, nu a făcut altceva decât să ne transforme în nişte leneşi, dependenţi de toate aceste maşinării. Nişte sclavi ai lor, care nu îşi mai pot imagina viaţa fără toate aceste ajutoare.

Mergem cu maşina la serviciu, înfruntând blocajele din trafic, când am putea merge cu mijloacele de transport în comun şi am ajunge mult mai repede. Însă suntem prea comozi ca să mergem câteva sute de metri pe jos şi să aşteptăm în staţie autobuzul, tramvaiul ori să mergem "tocmai la metrou".

Şi aproape de fiecare dată zicala "leneşul mai mult aleargă" se adevereşte, deoarece stăm blocaţi în trafic timp preţios, în care am fi putut ajunge cu siguranţă la serviciu cu metroul sau cu un alt mijloc de transport în comun, timp în care am fi citit liniştiţi şi câteva pagini dintr-o carte.

Comoditatea se vede inclusiv la copii, care pe de o parte sunt învăţaţi aşa de părinţii "grijulii" care aduc ceaiul şi mâncarea la pat, le aduc hainele şi îi ajută să se îmbrace şi le fac toate mofturile, dar şi copiii înşişi devin astfel din cauza tehnicii ultramoderne ce a pătruns în casele tuturor. Copiii nu mai joacă fotbal sau alte jocuri care presupun mişcare, ci se joacă în casă în faţa calculatoarelor ori a televizoarelor cu monitoare uriaşe din sufragerie. Aşa pot juca orice joc fără să depună efort sau fără să se murdărească şi, în plus, pot ţine alături şi snackurile, chipsurile sau alte "mâncăruri" moderne.

Comoditatea văzută de medici

Din punct de vedere medical, comoditatea sau lenea este văzută în primul rând ca o deficienţă de dorinţă şi voinţă, însă nu este văzută neapărat o problemă decât după un anumit timp. Medicii consideră că nu este nimic rău în a-ţi fi lene din când în când. Este o reacţie de autoconservare, ţine de instinctul de supravieţuire, fiind o modalitate prin care organismul se protejează în momentele de slăbiciune împotriva efortului psihic sau fizic. Problema însă este atunci când devine repetitivă, când persistă sau, cum spun medicii, când devine "cronică". Atunci apare o lipsă de motivaţie pentru absolut orice, scade randamentul şi apar problemele în interiorul familiei.

În ceea ce priveşte cauzele acesteia, ele sunt multiple, cum ar fi oboseala fizică ori psihică, stresul, căldura, alimentaţia necorespunzătoare sau activităţile monotone şi plictisitoare.

În ceea ce priveşte soluţiile, din punct de vedere medical, specialiştii recomandă o ceaşcă de cafea ori de ceai verde, un energizant sau mişcarea fizică. O oră de alergat, înot sau de gimnastică dă buna-dispoziţie necesară pentru o zi întreagă.

Trândăvirea este o patimă şi trebuie alungată

Toate aceste obiecte create pentru a ne uşura viaţa nu fac altceva decât să ne îndepărteze şi mai mult de Dumnezeu. Devenim mai bogaţi material, deţinem lucruri care ne ajută fizic, însă devenim în acelaşi timp mai săraci din punct de vedere spiritual. Toate aceste înlesniri ne predispun spre trândăvire, tocmai prin confortul pe care îl oferă.

Din punct de vedere spiritual, lenea sau trândăvia este acuzată de toţi Părinţii Bisericii.

Exemplele încep în Sfânta Scriptură, unde Mântuitorul dă mai multe pilde, precum cea a talanţilor, în care sluga vicleană şi leneşă ce nu şi-a înmulţit talantul este alungată. La fel, smochinul neroditor este blestemat să se usuce, ajungând în focul cel nestins.

Apoi, Sfinţii Părinţi au acordat spaţii ample în lucrările sau în cuvintele lor de învăţătură acestei patimi.

Sfântul Efrem Sirul consideră trândăvia pe primele locuri între păcate, celebră fiind rugăciunea sfântului, ce marchează slujbele Postului Mare: "Doamne şi Stăpânul vieţii mele, Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie! [...]", se arată în începutul acestei rugăciuni. Aceasta deoarece trândăvia naşte gânduri rele, iar gândurile rele duc la fapte rele.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune referitor la trândăvie, la lene că "este în firea sufletului să fie fără încetare în mişcare - el neputând suferi repaosul. Dumnezeu a creat fiinţa omenească pentru muncă; a lucra îi este firea, a sta e împotriva firii lui. Să nu judecăm după cei bolnavi, ci să ne gândim la încercările noastre. Nimic nu este mai distructiv ca sedentarismul, ca trândăvia. Pentru aceasta Dumnezeu ne-a orânduit legea muncii". De asemenea, explică şi de ce comoditatea degenerată în trândăvie nu ne este de folos şi care este legătura dintre lenea trupească şi cea sufletească. Tămăduirea acestei patimi sau evitarea ei se poate face în primul rând prin activitate intelectuală, astfel încât mintea noastră să nu aibă vreme să se gândească la lucruri rele, dar şi prin activitate fizică, pentru ca trupul să nu se întoarcă împotriva noastră cu alte patimi.

"Nimic nu este mai distructiv ca sedentarismul, ca trândăvia.

Pentru aceasta Dumnezeu ne-a orânduit legea muncii."

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Silviu Dascalu ( sursa:http://www.ziarullumina.ro/)
 
  Parintii nostri ne invata........

,,In Pateric se spune ca Sfantul Antonie cel Mare , fiind in pustie , a ajuns odata intr-un fel de moleseala , intr-un fel de plictiseala si a zis : ” Doamne , ce sa fac sa ma mantuiesc, ca nu ma lasa gandurile ?”Si atunci a venit un inger in infatisearea de calugar si a stat langa Sfantul Antonie cel Mare si si-a ridicat mainile la rugaciune , apoi s-a asezat si a impletit o funie , dupa aceia iar s-a asezat la rugaciune , si iar a impletit o funie. ” Fa asa si te vei mantui ” .
,,Avva Ilie spunea ca “un batran a ramas intr-o capiste si au venit dracii, zicandu-i lui : du-te din locul nostru ! Iar batranul a zis : voi nu aveti loc. Si au inceput dracii sa-i risipeasca cu totul smicelele lui de finic. Iar batranul sta adunandu-le pe ele. Mai pe urma dracul apucandu-l de mana, il tragea afara.Dar ajungand batranul la usa, cu cealalta mana tinea usa strigand : Iisuse, ajuta-mi ! Si indata a fugit dracul. Si batranul a inceput a plange. Iar Domnul a zis lui : de ce plangi ? Si a raspuns batranul : fiindca dracii indraznesc sa apuce pe om si sa-l necajeasca.Si i-a zis lui : tu te-ai lenevit; caci cand M-ai cautat, ai vazut cum M-am aratat tie !Acestea le zic, caci este trebuinta de multa osteneala si de nu se va osteni cineva, nu poate sa aiba pe Dumnezeu cu sine, caci El pentru noi S-a rastignit"(din ,, Pateric")

”Trândăvia se manifestă atât trupește, cât și duhovniceste. Trândăvia trupească se manifestă prin a irosi această vreme de aur fără a face nimic, în plăceri deșarte, în băutură, jucând table ori cărți, ori în nesăvârșirea unei munci folositoare; iar trândăvia duhovniceasă constă în faptul de a pierde vremea noastră de pocăință cu săvârșirea diferitelor păcate. Dacă lenea trupească ne îndepărtează de unirea cu lucrurile bogăției materiale, lenea duhovnicească conduce de-a dreptul către îmbogățirea în vicii”
 (Arhimandrit Serafim Alexiev, ”Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”)

,,Daca intrebuintam orice sarguinta si iscusinta ca sa scapam de moartea trupeasca, cu atat mai vartos suntem datori sa ne straduim ca sa scapam de moartea sufleteasca, pentru ca cel ce voieste sa se mantuiasca nici o piedica nu are, fara numai negrija si lenea".
 (SfantulAntonie cel Mare)

"Inima iubitoare de placeri, in vremea iesirii i se face sufletului inchisoare si lant; iar cea iubitoare de osteneli ii este poarta deschisa. "
(Sfantul Marcu Ascetul)

,,Fericiti cei ale caror osteneli s-au facut intru cunostinta, caci i-au odihnit de orice povara si ei au biruit reaua lucrare a dracilor, mai ales pa a celor ai lasitatii, care impiedica pe om de la orice lucru bun. Ei cauta sa aduca o lene in mintea care voieste sa staruie in Dumnezeu, incercand sa o departeze de la aceasta cale. Socotesc ca daca este in noi iubirea, rabdare si infranarea, nu vor putea dracii sa faca nici un lucru cu noi, mai ales de va cunoaste mintea ca lenea este cea care le distruge pe toate. Si-o vei dispretui pe ea, daca vei fi parasit toata materia vazuta. Uraste toate cele din lume si toata odihna trupeasca fiindca acestea te fac dusman al lui Dumnezeu, caci precum omul care are un dusman lupta cu el, asa trebuie sa luptam si cu trupul nostru ca sa nu se odihneasca."
 (Filocalia. XI)

 "Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis."

(Radu.Gyr)

A FI OM PRINTRE NEOAMENI....!!!

 Sa fii om !
 ,,Un nume de cinste trebuie purtat cu cinste. Un nume te obligă să fii om ales." 
(P.S.Iustinian Chira)


 ,,Al nostru este a ne stradui sa fim cu adevarat Oameni, pregatiti sa ra­manem oile lui Hristos si printre lupi. Dumnezeu ne trimite lupii ca sa-i iubim si pe ei, pentru ca si ei, vazand viata si credinta noastra, sa-­si doreasca sa ajunga oi ale lui Hristos. Dar, in orice caz, cel mai im­portant e ca noi sa nu ajungem lupi. Acest gand ne va tine si trupes­te, si sufleteste. Iar daca va trebui sa pierim, sa pierim ca Oameni. Ca neoameni sa nu primim nici sa traim, nici sa murim." 
(Patriarhul Pavle al Serbiei)


,,Notiunea romaneasca a omeniei e tot asa de greu de definit ca si notiunea dorului.
A fi „om de omenie” inseamna a fi om adevarat, a fi realizat adevaratele calitati de om.
Omenia inseamna frana in calea tuturor pornirilor care coboara pe cineva de la treapta de om.

Omenia e granita intre om si animalul inconstient sau fiara.
Inseamna a nu fi „porc de caine”, adica obraznic ca un porc sau rau ca un caine, sau amandoua; inseamna a nu fi „lepra” de care oamenii trebuie sa se fereasca, pentru ca aduce o molima in viata lor. „Un caine de om” indica pe cineva care nu mai e om sau care nu mai are din om decat capacitatea de a manifesta cu mai multa abilitate cruzimea cainelui.

„Om de omenie” nu-i o insusire posibil de practicat in izolare, ci e o relatie cu ceilalti, e relatia normala a omului cu semenii sai.

Omul nu e om decat in relatia normala cu semenii sai.

Omenia e contrarul individualismului, al nepasarii de ceilalti, e contrarul chiar al unui individualism prin care nu s-ar fi urmarit interese egoiste, ci simpla nepasare fata de ceilalti sau afirmarea de putere gratuita in stil nietzschean.

„Ma omenesc” fata de cineva inseamna ca ii acord atentiune si cinstire aceluia, ma feresc sa-1 tratez intr-un mod grosolan, asa cum ar merita, poate.

Aceasta nu inseamna ca omenia trebuie sa fie lipsita de putere. Dimpotriva, celui ce vrea sa tina in frau egoismul sau chiar individualismul dornic de acte care uimesc, dar nu folosesc nimanui, i se cere o mare putere.
Dar o si mai mare putere i se cere celui ce adauga la aceasta frana a egoismului sau a individualismului nepasator sau dornic de acte uimitoare, dar nefolositoare, efortul de a-si trai viata cu un folos pentru altii, in slujba altora.
Au fost si la noi unii care au depreciat notiunea romaneasca de omenie, pornind de la dispretuirea nictzscheiana a omului. Ei au vazut in omenie un fel de multumire cu existenta cenusie, umilita, un fel de cersire de mila si de iertare pentru faptul de a exista si de a incomoda in oarecare fel pe cineva. Sensul acesta minor al omeniei ei l-au dedus din expresii ca „un biet om de omenie”, „oameni suntem”.
Nu s-a remarcat insa ca atribuindu-se in mod gresit un caracter general expresiei „un biet om de omenie”, s-a admis implicit ca a fi om de omenie inseamna a accepta situatia de „biet” om, deci cel ce vrea sa scape de aceasta situatie trebuie sa foloseasca metodele necinstite si exploatatoare ale neomeniei, prin care ceilalti au scapat de situatia de „bieti” oameni.

Dispretuindu-se „omenia” acestui biet om, nu s-a bagat de seama ca se adresa acestuia invitatia de a renunta la omenie, de a se folosi de aceleasi metode necinstite si talharesti ale celorlalti pentru a realiza un om superior, chipurile, omului de omenie.

Se pune deci intrebarea: in afara de alternativa „biet om de omenie” sau om necinstit nu mai exista, in conceptia poporului nostru, nici o alta posibilitate? Nu poate exista un om de omenie care sa nu fie un „biet” om in raport cu ceilalti?
Poporul nostru n-a generalizat expresia „biet om de omenie”. Aceasta a folosit-o uneori numai pentru a stigmatiza un mediu care are ca rezultat ca un om de omenie trebuie sa se afle in situatia unui „biet” om. Faptul ca poporul nostru n-a generalizat insa aceasta expresie dovedeste ca in realitate exista oameni de omenie fara a fi bieti oameni, ca deci nu trebuie renuntat la omenie pentru a scapa de situatia unui „biet” om. Chiar in folosirea ei negeneralizata expresia „un biet om de omenie” cuprinde nu atat o nota de dispret pentru un om de omenie, cat o incriminare a unei nedrepte oranduiri sociale, care face posibil ca un om de omenie sa fie un „biet om”.
Depinde apoi de cine foloseste expresia alegerea unuia dintre cele doua sensuri posibile ale ei. Un om cinstit o foloseste indignandu-se pentru situatia de „biet om”, in care e tinuta omenia cuiva; un imoral o foloseste cu o nota de dispret pentru acest „neajutorat” „biet om de omenie”.
„Omenia” nelegata de starea de „biet om” a fost posibila mai ales in trecutul mai indepartat, cand in general majoritatea oamenilor din sat, daca nu toti, erau cinstiti. In timpul mai nou, inmultindu-se smecherii si inselatorii, cel ce refuza metodele acestea poate deveni usor un „biet om”.
Dar aceasta ne arata si calea de iesire din aceasta situatie: sa luptam pentru a ridica din nou din punct de vedere moral nivelul general al societatii.
Era de egalizare sociala pe care o traim a redus distanta sociala si materiala dintre oameni, adica dintre oamenii care apar ca „bieti oameni” fata de altii, care nu sunt in aceasta situatie. Prin aceasta astazi e mai usor ca omenia sa nu mai tina pe cineva in situatia inferioara de „biet om”, in comparatie cu altii, care sunt deasupra acestei stari prin neomenia lor.
In general, „a fi om de omenie” inseamna a si lupta pentru omenie, a lupta prin rusinarea si mustrarea celui care practica acte de neomenie; e o lupta care pentru a ramane lupta a omului de omenie trebuie sa fie bazata totdeauna pe exemplul personal.
Caci omenia nu implica numaidecat o blandete pasiva, ci o blandete care, folosind si asprimea, isi arata la sfarsit iertarea pentru cel care a fost ajutat sa se elibereze din neomenie.
Omenia e un respect, o sfiala de om, o rusine de om de a fi necinstit cu el si cu toti, dar nu de cei ce si-au intinat frumusetea umanitatii cu o murdarie morala. Pe acestia i-a dispretuit poporul nostru si i-a doborat fie prin lupta directa, ca in cazul lui Fat-Frumos, fie, cand nu s-a putut prin lupta deschisa, prin pacaleala care 1-a privat pe individul lipsit de omenie de avantajele lui dobandite prin neomenie si 1-a facut de rasul lumii.
Omenia ca respect de om se acopera in parte cu dreptatea, iar neomenia, cu nedreptatea. Dar cu o nedreptate care nu e identica totdeauna cu respectul legii date, caci si legea poate fi nedreapta, poate favoriza situatii avantajoase pentru unii si dezavantajoase pentru altii.
Prin omenie un om se comporta fata de alt om ca fata de un egal al sau in umanitate, ca fata de un participant la umanitatea sa proprie. Dincolo de legi, raportul de omenie e un raport de la om la om, ca intre partasii aceleiasi umanitati nu intr-un mod strict separat, ci oarecum comun.
De aceea, omul de omenie considera suferinta si jignirea semenului sau ca o suferinta si ca o jignire proprie, pentru ca atinge o umanitate care este si a lui.
Prin omenie, cel ce respecta pe altul respecta o umanitate pe care o poarta si el.
„A se omeni” fata de altul, pe care prin aceasta „il omeneste”, inseamna a-si descoperi si a respecta propria umanitate, descoperind-o si respectand-o pe a altuia, sau a se ridica la nivelul propriei umanitati, ridicand-o pe a altuia.
Manifestand omenia mea, dovedesc ca am descoperit pe celalalt in umanitatea lui; descoperind umanitatea altuia nu se poate sa nu ma ridic la umanitatea din mine. Printr-un singur act descopar umanitatea din amandoi. Este o singura umanitate in amandoi, desi e purtata de doua subiecte.
Prin omenie ne-am descoperit comuniunea in umanitate, in felul acesta nu poate deveni cineva om decat in masura in care descopera pe ceilalti oameni ca oameni si-i trateaza ca oameni. Sunt om in solidaritate cu ceilalti, incercand sa cobor pe altul de la treapta de om, ma cobor pe mine; ridicandu-1 pe altul in constiinta si comportarea mea la starea de om, m-am ridicat pe mine. Realitatea „om” este astfel o realitate corelativa. Posibilitatea mea ca om e legata de grija de altii.
Daca dupa momentul unui act de neomenie a reactionat in mine umanitatea pe care o port, datorita unei suferinte provocate altuia, ma rusinez fata de umanitatea mea, rusinandu-ma fata de umanitatea lui, pentru ca in esenta umanitatea lui e umanitatea mea.
Mi-e rusine ca n-am fost om, pentru ca netratandu-1 pe celalalt ca om, degradandu-1 pe el ca om, m-am degradat pe mine.
Mi-e rusine de un act prin care am jignit deodata umanitatea lui si umanitatea mea. Daca as exista numai eu, nu mi-ar fi rusine de degradarea umanitatii mele.
Umanitatea e data in mai multe persoane, pentru ca in felul acesta sa pot simti rusine si fata de mine jignind pe altul; pot simti rusine pentru jignirea umanitatii mele, intrucat am jignit-o in persoana altuia.
Omenia este, astfel, o sensibilitate la umanitatea comuna, care nu se lasa usor si total inabusita, care reactioneaza, in primul rand, din mine.
Umanitatea mea persista chiar daca ma silesc sa o inabus. Persista si reactioneaza la actele mele de inabusire a ci prin comportarea mea neomenoasa fata de altul.
Omenia este sensibilizarea umanitatii din mine si descoperirea unitatii dintre ca si umanitatea celuilalt. Umanitatea fiind comuna diferitelor subiecte umane, isi afirma si isi activeaza unitatea prin sensibilitatea manifestata in relatia dintre subiectele care sunt purtatorii aceleiasi umanitati.
De aceea, „dreptatea” pe care o implica omenia este nu numai o stare de egalitate exterioara intre doua subiecte despartite, ci si o relatie sau o comunicare afectiva intre purtatorii comuni si deci egali ai aceleiasi umanitati.
Poporul roman manifesta, prin sensibilitatea particulara la ceea ce se cheama omenie, o sensibilitate deosebita la comuniunea in umanitate.
Umanitatea, in el si-a pastrat intr-un mod deosebit de accentuat sensibilitatea comunicanta, sensibilitatea ca mijloc de activare a unitatii sau a comunitatii umanitatii in subiectele diferite in care este ipostaziata.
Poporul roman, punand omenia ca sensibilitate a umanitatii la unitatea ei in varful valorilor imanente, a avut in ea nu numai izvorul tuturor valorilor, ci si garantia unitatii, si prin aceasta a pus un dig puternic in calea individualismului occidental, manifestat fie in reducerea comunitatii umane la treapta unei societati subordonate autoritatii externe a unei conduceri infailibile, fie prin acceptarea haosului de opinii, de ideologii si de tendinte contradictorii, cu incercarea de a pastra o oarecare unitate in planul politic, prin aritmetica democratiei.
Omenia reprezinta pentru poporul roman trezvia deosebita la umanitate si la comuniunea in umanitate; reprezinta activarea acestei comuniuni in umanitate; reprezinta constiinta umanitatii si a comunitatii in ea ca valoare suprema imanenta si criteriul oricarei valori. Dar aceasta inseamna ca in umanitate si in comunitatea in ea este stravezie si.eficace adancimea ultimei taine a existentei.
In sfiala de om, in respectul de om, in rusinea de a nu fi om, exprimate prin omenie, romanul resimte sfiala de taina sfanta a omului. Murdarirea morala, batjocorirea, tararea in noroiul moral a semenilor, atragerea lor la acte inconstiente si cinice inseamna golirea omului de tot ce e sfant in el. Omul acela e capabil de orice. Caci pentru el nu mai exista nimic demn de respect.
Expresia „oameni suntem” poate insemna, de fapt, o ingaduinta reciproca, condamnabila a unor greseli vrute sau nevrute, cand e folosita inainte de savarsirea acelor greseli. Dar cand este folosita dupa savarsirea lor, poate insemna si o intelegere care se abtine de la o implacabila condamnare a celui ce a gresit, chiar daca cel ce acorda aceasta intelegere n-a gresit in acelasi fel.
In acest caz, expresia manifesta constiinta neputintei omului de a se mentine intr-o absoluta impecabilitate. Se manifesta si in aceasta o sensibilitate a comunitatii in umanitate cu celalalt.
Dar expresia „oameni suntem” are si o forma inversa: „doar suntem oameni”, adica ai incredere in mine, caci sunt om, caci suntem oameni si de aceea „vorba-i vorba”. „Om” in aceasta expresie inseamna fiinta cea mai vrednica de incredere.
Deci calitatea de om il obliga pe cineva. Altfel, cade din calitatea de om.
Cuvantul omului trebuie sa fie mijlocul de autoangajare neclintita.
Oamenii sunt fiinte legate intre ele prinlr-o comunitate si intr-un respect reciproc nu numai prin simtire, ci si prin vointa.
Numai respectand pe celalalt ca om sunt si eu om.
„Om” este o notiune corelativa: sunt om intrucat esti si tu om pentru mine, suntem oameni impreuna. Aceasta e o calitate data, dar si o inalta obligatie reciproca, cea mai inalta obligatie reciproca pentru a mentine sau actualiza calitatea celei mai inalte fiinte imanente, pe care o reprezentam fiecare si cu care avem de a face.
Calitatea aceasta nu se mentine si nu se actualizeaza prinlr-o comportare molesita, ci printr-un efort continuu, care reprezinta cel mai incordat eroism moral; n-ai fost „om” cand n-ai sarit in apararea semenului tau, cu mari riscuri pentru interesele tale sau chiar cu primejduirea vietii tale.
Este evident ca a fi „om” include o larga gama de stari si de comportari, de la intelegerea afectuoasa a greutatilor si chiar a greselilor semenului, pana la cea mai lucida intuire si severa implinire a indatoririlor morale fata de acela.
„A fi om la locul lui” exprima .mai mult aceasta severitate fata de sine insusi in implinirea indatoririlor fata de semenul propriu sau fata de colectivitatea din care face parte. Aceasta persista in calitatea de om, nu cade din ea.
Rezulta ca nu e un lucru usor a fi „om”.
Acelasi inteles, cu accentuarea unei note de curaj, e cuprins in expresia „cutare a fost om odata”, adica a pus in relief accentuat umanitatea lui, cum nu se prea intampla la tot pasul.
In raport cu aceste ultime expresii, s-ar parea ca „omenia” pune mai mult in relief nota sentimentala a umanitatii, respectul si blandetea fata de altul, cu ferirea de a face rau, de a nedreptati pe altul, cata vreme „neomenia” ar exprima in ea insasi „cruzimea”, desconsiderarea, calcarea in picioare a celorlalti.
Dar avand in vedere ca pentru respectul, intelegerea, menajarea afectuoasa a altuia e necesara o infranare a egoismului propriu, omenia include si o nota de eroism moral.
Totusi, se poate conchide ca ceea ce se accentueaza in mod deosebit prin „omenie” e nota afectiva, pe cand in expresiile „om la locul lui”, „a fi om odata”, se accentueaza mai mult constiinta severa a propriei datorii fata de altii. Insa ultimele expresii implica si intelesul celei dintai, precum si viceversa.
Se poate spune deci ca prin valoarea imanenta suprema pe care poporul roman o acorda „omeniei” si „omului”, el manifesta umanismul sau profund si prezent in toate starile sale sufletesti si in toate atitudinile sale, am zice in toata fiinta sa.
E un umanism prin care cunoaste si recunoaste intelectual si afectiv valoarea omului ca cea mai inalta valoare imanenta si se angajeaza cu sever eroism moral in respectarea si promovarea ei. E capacitatea intuitiei lucide si afective a acestei valori, ceea ce-i mai mult un program intelectual si moral."
 (Pr.prof.Dumitru Staniloaie)

(din: REFLECTII DESPRE SPIRITUALITATEA POPORULUI ROMAN sursa:http://www.voscreasna.com/)