IN TRECEREA GRABITA PRIN LUME,CATRE VECI........

....Fa-ti timp !.....
 ...si pentru cei adormiti
 (Sambata, 3 noiembrie, Biserica Ortodoxa a randuit sa se faca pomenirea mortilor. Pomenirea din aceasta zi, este cunoscuta si sub denumirea de ,,Mosii de toamna". Tinand seama ca nu stim unde se afla cei morti, ne rugam atat pentru cei din iad, cat si pentru cei din Rai.)

  
( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

În trecerea grăbită prin lume, către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând,
Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să le alini, trecând.

Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adânciri în vis,
Fă-ţi timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lâng-un izvor,
Fă-ţi timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.

Fă-ţi timp s-aştepţi din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ţi timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi,
Fă-ţi timp să stai cu mama şi tatăl tău bătrâni,
Fă-ţi timp de-o vorbă bună şi-o coajă pentru câini.

Fă-ţi timp să stai aproape de cei iubiţi, voios,
Fă-ţi timp să fii şi-al casei în slujba lui Hristos,
Fă-ţi timp să guşti frumuseţea din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, căci eşti de taine şi lumi înconjurat.

Fă-ţi timp de rugăciune, de post şi meditări,
Fă-ţi timp de cercetarea de fraţi şi de-adunări,
Fă-ţi timp şi-adună-ţi zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ţi timp, căci viaţa trece şi când nu faci nimic.

Fă-ţi timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai,
Fă-ţi timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să-i dai vieţii şi morţii tale preţ.

Fă-ţi timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieţii, n-o mai strângi. 

Traian Dorz

din ,,Dreparul Invataturii sanatoase"...

 În adunările Oastei Domnului s-au statornicit patru feluri de petreceri frăţeşti familiale. Dar, cunoscând de la început duhul Oastei şi felul ei de a fi, desigur, este de la sine înţeles că nici una din aceste petreceri nu are în ea nimic din felul vesel al petrecerilor lumeşti. Istoria Oastei Domnului, ca şi istoria Bisericii vii şi adevărate, se aseamănă profund cu istoria vieţii pământeşti a Însuşi Domnului Oastei – Mântuitorul nostru Iisus cel Răstignit. Nici istoria vieţii Domnului Iisus, nici a Bisericii Sale n-au fost vesele şi uşoare, ci aspre şi grele. Bucuriile Domnului au fost în lacrimi şi în rugăciune, nu în veselie şi în zgomote. Tot aşa sunt şi petrecerile şi bucuriile noastre din lumea aceasta. Noi am făcut din toate prilejurile noastre de petrecere temeiuri binecuvântate de laudă şi mulţumire aduse Tatălui nostru Ceresc, de vestire a Jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi de rugăciuni pline de puterea Duhului Sfânt.
Înmormântări şi parastase

Ca nişte adevăraţi creştini care cunoaştem nădejdea Evangheliei în învierea şi fericirea veşnică a celor adormiţi în Domnul, noi, ostaşii Domnului, întâmpinăm moartea trupească şi petrecerea spre veşnicie a celor iubiţi ai noştri cu dulcea mângâiere că despărţirea noastră de morţii noştri este foarte trecătoare şi că revederea noastră va fi fericită în curând, când trâmbiţa Învierii ne va trezi pe toţi. Şi venirea Domnului nostru Iisus ne va reuni iarăşi, pe totdeauna în viaţa cea fără de moarte şi fericirea cea fără de sfârşit, după cum ne face cunoscut Apostolul Neamurilor la I Tesaloniceni 4, 13: “Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde”.
De aceea, noi vom face totul ca, chiar de la plecarea în veşnicie a sufletului iubit, continuând cu serile de priveghere lângă sicriu şi până la mormânt, toate zilele de jale să fie evlavioase şi solemne. Nu numai că nu vom îngădui obiceiuri urâte, lumeşti şi păgâneşti, ci vom căuta ca tot timpul să fie ocupat cu rugăciune, cu citirea Psaltirii, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu cântări duhovniceşti şi cu tot ce poate fi plăcut Domnului şi folositor sufletelor celor ce sunt de faţă, potrivit cu acest moment.
Să se simtă totul străbătut de cutremurul sufletesc al tainei care se petrece cu moartea şi cu sufletul, îndemnându-i pe cei prezenţi la a se pregăti fiecare pentru întâlnirea cu propria sa moarte – întâlnire pe care nimeni nu şi-o ştie când şi unde şi cum poate surveni. Trebuie făcut totul pentru ca sufletul care pleacă la Domnul să fie însoţit şi petrecut într-un chip vrednic şi plăcut înaintea Domnului.
Dacă este obiceiul locului să se dea mâncare, să se dea – dar fără nici un fel de băutură alcoolică. Cine va putea înţelege acest lucru va găsi că este mai bine aşa. Iar cine nu vrea să înţeleagă, nici să nu înţeleagă. Noi nu trebuie niciodată să facem plăcerea păcatului, spre bucuria lui Satana, cu preţul vătămării lui Dumnezeu, oricât ne-ar costa aceasta şi oricine ar fi să se supere pe noi pentru aceasta.
Nu putem face nimic mai cu folos pentru sufletul celui plecat şi mai pe placul Domnului ca a dărui cât mai mult celor lipsiţi. Nu trebuie să-i săturăm pe cei sătui, nici să-i umplem pe cei plini, ci să-i săturăm pe cei flămânzi şi să-i îmbrăcăm pe cei goi, după cuvintele Domnului puse anume la începutul acestor descrieri pentru a ne fi nouă o poruncă şi o îndrumare despre felul cum trebuie să fie mesele şi petrecerile noastre… şi într-o astfel de împrejurare. Încărcate nu cu mâncare pieritoare (care putrezeşte împreună cu stomacul în care merge), ci cu mâncare nepieritoare, care hrăneşte sufletul şi-l întăreşte pentru luptă şi biruinţă spre cununa vieţii veşnice, dacă suntem cu adevărat oameni duhovniceşti.
Săraci şi goi vom avea oricând şi oricare îi vom căuta. Mergeţi la azilele de bătrâni, la orfelinate, la spitalele de bolnavi mintali – şi veţi vedea câţi “fraţi mai micuţi” ai Domnului vă aşteaptă acolo. Şi veţi vedea cum trebuie împlinită Evanghelia şi care este adevărata pomană.
Cine va vrea să înţeleagă şi să facă aşa cum spunem noi aici, va afla adevărata bucurie şi răsplătire, ascultând voia lui Dumnezeu. Iar cine nu vrea să înţeleagă – să nu înţeleagă! (I Cor. 14, 37-38).

  Ce suntem ?

Ce suntem noi, Doamne? – umbră şi părere,
un suspin de-o clipă, iar apoi tăcere.
Ce curând ne creşte şi ne ia pământul!
Izvorâm cu apa şi plecăm cu vântul…
Ce lăsăm noi, Doamne, la plecarea noastră
din taina cea neagră spre taina albastră?
Vrednică-i de mila şi zările Tale
doar urma luminii pe-a dragostei cale.
Ce luăm noi, Doamne, din visul opririi?
- doar sfânta cenuşă jertfită iubirii,
cereasca mireasmă ce-am ars rugăciunii
şi roua de aur din ochii minunii.
Ce ţinem noi, Doamne, al nostru-n vecie?
- doar ce dăm acuma la alţii şi Ţie,
doar dulcea tăcere sfinţită-n suspine,
doar ceasul de taină trăit lângă Tine.

 SLAVIT SA FIE DOMNUL!