Luna inceputului de an civil este luna in care praznuim pe cei mai multi Parinti, traitori intr-o ishie sfanta asezati parca in calendarul nostru ca modele vrednice de urmat.Este bine si întelept să ne hrănim din vietile Sfintilor Părinti , pentru a cunoaste atât modul în care functionează patimile, cât si mijlocul prin care ne putem elibera de ele.În teologia creştină, starea de veghe conştientă, lucidă, matură, înţeleaptă, este numită tresvie, sau paza minţii, sau veghe neîntreruptă, sau atenţie.Această stare superioară de veghe este obligatoriu necesară acelui om ce aspiră să ajungă la îndreptare, îmbunătăţire, desăvîrşire.După cum zic Sfinţii Părinţi, dacă omul dinlăuntru petrece în tresvie, este în stare să păzească şi pe cel din afară.Fără isihie, trezvie si sobrietate , nu se poate face nici un progres în viata duhovnicească, spun Sfintii Părinti, referindu-se atât la nivelul personal, cât si la cel obstesc; e nevoie, cel putin, ca inteligenta omului să aibă cunostintă de această cale împărătească, pe care Hristos ne-a daruit-o pentru proslăvirea si contemplarea Preasfintei Treimi. Este foarte de dorit ca în epoca noastră să se încurajeze această cale, care este sfânta isihie a inimii. Slujbele noastre ortodoxe de toată ziua, psalmii si rugăciunile, au aceasta menire. Lumea este deseori orbită de patimi, care pricinuiesc atâtea răni în sufletele lipsite de cale, de pace si de lumină statornică.Isihia este o condiţie a vieţii duhovniceşti. Adevăratul crestin, “deschide Duhului Sfânt”, se desăvârşeşte în isihie.
Bătrânul Iosif Isihastul de la Muntele Athos zicea: “Atunci când omul îşi curăţeşte simţirile şi îşi păstrează mintea în isihie, inima i se purifică şi primeşte harul şi iluminarea cunoştinţei. El devine întreg lumină; întreg duh; întreg transparent. El va face să curgă râuri de teologie, dacă se va apuca să scrie, şi nu va putea sesiza fluxul rapid care curge difuz şi împrăştie pacea în tot trupul său anulând patimile. Inima se înflăcărează de dragoste dumnezeiască şi strigă: Opreşte, Iisuse al meu, valurile harului că mă topesc ca ceara! Mintea este răpită în contemplaţie, omul este îndumnezeit şi devine unit cu Dumnezeu, şi – ca fierul cuprins de foc – nu se mai recunoaşte”.
Avva Neofit Pustnicul a proorocit ca vor fi cu miile cei ce vor urma calea cea de taina a isihiei. Grele vor fi schimbarile lumii, dar tot asa de minunate vor fi si renasterile spirituale ale multora. Va cobora din munte si din pesteri lucrarea cea de taina a isihiei pana in inima oraselor si multi tineri, aparent nestiutori, se vor trezi cu tarie la o viata de Duh asemanatoare celei din vechime. Minunata va fi aceasta inviere tocmai acolo unde moartea se crede stapana! Duhul Cel Prea Sfant isi va arata puterea mai presus de toate. Lucrarea cea de taina a isihiei va inflori in pustiul multor inimi ce vor deveni apoi ceruri intrupate [...] Lucrarea cea de taina a isihiei va fi taina viitorului lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribila confruntare dintre lumina si intuneric, dintre duhul vietii si al mortii. Dar puterea luminii va fi atat de mare incat va depasi toate legile firesti. ”
(Testament Avvei Arsenie, in Gheorghe Ghelasie – Isihasm. Dialog in Absolut, Ed. Axis Mundi, Bucuresti)
,,Orice creştin trebuie, după datoria chemării sale, să se îngrijească prin orice mijloc şi întotdeauna, să se unească cu Dumnezeu, de care şi pentru care a fost zidit, căci sufletul făcut de Dumnezeu, nimic altceva nu se cuvine să aibă în miezul cugetului său, adică în ţelul său cel din urmă, decât pe Dumnezeu Însuşi, de la care şi-a primit el viaţa şi firea şi pentru care de-a pururi trebuie să trăiască, fiindcă tot ce se vede pe pământ, tot ce este îndrăgit şi dorit de oameni: bogăţia, slava, soţia, copiii – într-un cuvânt, toate cele frumoase, dulci şi iubite în lumea aceasta, nu sunt proprii duhului, ci numai trupului şi, fiind arătări vremelnice, repede vor trece ca o umbră. Pe câtă vreme duhul, ca unul ce după a sa fire este veşnic, îşi poate găsi o pace veşnică numai într-unul Veşnic Dumnezeu, de unde a purces şi unde iarăşi trebuie să se întoarcă. Căci precum trupul; venind din pământ, în pământ iarăşi se întoarce, tot aşa şi duhul, venind de la Dumnezeu, la Dumnezeu se întoarce şi întru El petrece, fiindcă tocmai de aceea a şi fost creat de Dumnezeu, ca de-a pururi să petreacă în Dumnezeu. şi noi de aceea, în această vremelnică viaţă, cu sârguinţă trebuie să căutăm unirea cu Dumnezeu, ca să ne învrednicim să fim cu El şi acum şi în viaţa viitoare, în veci.
Isihastul este, prin excelenta, cel care asculta. Cel ce se deschide prezentei Celuilalt: "Opriti-va si cunoasteti ca Eu sunt Dumnezeu" (Ps. 45, 10). Dupa Sfantul Ioan Scararul. "isihastul este cel ce striga cu tarie: «Gata este inima mea, Dumnezeule!» (Ps. 56, 10; ).
Isihast este cel care zice: «Eu dorm, dar inima mea vegheaza» (Cant. 5, 2). Retragandu-se in sine, isihastul patrunde in camara de taina a inimii si stand in fata lui Dumnezeu asculta cuvantul fara de cuvinte al Creatorului sau.
"Cand te rogi - sfatuieste un scriitor ortodox finlandez - tu, tu insuti, trebuie sa taci (...) lasa rugaciunea sa vorbeasca". Sau, mai exact, lasati-L numai pe Dumnezeu sa vorbeasca. "Omul ar trebui sa ramana mereu tacut si sa-L lase pe Dumnezeu sa vorbeasca". Iata ce incearca sa implineasca isihastul.
Isihastul poate, mult mai mult decat omul patimas sau materialist, sa aprecieze valoarea fiecarui lucru, pentru ca vede totul in Dumnezeu si pe Dumnezeu in toate.
Isihastul implineste un act de despartire. Retragandu-se exterior in singuratate, launtric alunga orice gand. Si totusi, efectul acestei despartiri il uneste mai strans cu oamenii, il face profund mai sensibil la nevoile celorlalti, cu o constiinta mai vie a posibilitatilor lor.
Sfantul Isaac Sirul spune ca e mai bine sa dobandesti curatia inimii decat sa convertesti neamuri intregi. Nu pentru ca apostolatul ar fi de dispretuit, ci vrea doar sa spuna ca atata timp cat un om nu atinge un anumit grad de tacere launtrica, este putin probabil ca va reusi sa converteasca pe cineva. Este ceea ce exprima, intr-o maniera mai putin paradoxala, ucenicul Sfantului Antonie cel Mare, avva Ammona: "Fiindca se nevoiau mai intai mult cu linistirea, aveau puterea lui Dumnezeu salasluindu-se in ei. Atunci, Dumnezeu ii trimitea printre oameni."
(Episcop Kallistos Ware sursa:crestinortodox.ro)
SLAVIT SA FIE DOMNUL!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu