CUVANT CU PUTERE MULTA

Nasterea Domnului......Praznicul caldurii si al inimii omenesti calde 

 
Ce este omul şi care este valoarea lui? Secolul al XX-lea a spus că omul nu este nimic, dar praznicul de azi, ca şi acum 2000 de ani, spune că omul este sfânt. Şi acest adevăr se aplică nu numai sufletului său, ci şi trupului său. Omul în întregul său, trup şi suflet împreună, este un templu nepreţuit şi etern. Sărbătoarea de azi ne spune aceasta, ziua în care Cel fără de trup a luat trup şi în care Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului. Exact aceasta este noutatea radicală a credinţei noastre. Faptul că sufletul este sfânt îl sugerează şi alte religii, dar că trupul este deopotrivă sfânt nu se mai spune nicăieri. În timpul primelor opt veacuri creştine, caracterizate prin lupte contra ereziilor, Biserica şi-a apărat neînfrântă acest adevăr: că omul întreg, trup şi suflet, este sfânt. Aceasta se aplică fiecărui om, indiferent de religie sau naţionalitate. Orice crimă, orice lezare a personalităţii şi libertăţii umane este un păcat, cu atât mai mult dacă este justificat ideologic sau naţional.

În contrast cu acest tablou întunecat al secolului al XX-lea, astăzi vedem înaintea ochilor o tânără Mamă ţinându-şi Pruncul abia născut la sân şi suntem mişcaţi, simţind una dintre cele mai mari virtuţi umane: o inimă caldă. Dragostea maternă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pătrunde întregul eveniment de azi şi răspândeşte un sentiment cald în inimile noastre. Naşterea Domnului este praznicul căldurii şi al inimii omeneşti calde. Dacă se pare că nu mai există astăzi loc în care o persoană să se poată ”încălzi”, este pentru că inima omenească a devenit rece. Au devenit aspri și nesimțitori până și la suferința atâtor frați și surori care în ultimii ani au rămas fără case, exilați din locurile lor de naștere, iar unii și fără cei iubiți ai lor. Că viața este grea nu este doar o excepție, ci regulă. Numai secolul XX a adus visul naiv că viața trebuie să fie ușoară și plăcută, vis care n-a mai existat în istorie. ”În sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea ta ”, îi spune Domnul lui Adam (Facere 3, 19) și aceasta este legea vieții omenești.

Dar nenorocirile și dificultățile, și neputințele sunt mai ușor de purtat când avem în noi și între noi căldura umană. Pentru că în Ziua celei de-a Doua Veniri a Lui, Domnul nu ne va întreba în ce fel de vremuri am trăit, ci cum ne-am raportat la aproapele nostru. A fost el ”iadul” nostru sau ”raiul” nostru? Noi înșine construim iadul sau raiul în inimile noastre în circumstanțele care ne sunt date, iar căldura inimii umane este în stare să preschimbe orice situație, chiar și să transforme o peșteră din Betleem în cel mai frumos palat și în locul Nașterii Împăratului tuturor Împăraților.

E greu să fii om. Să fii om care răspândește căldură umană este și mai greu, dar este o însărcinare care ni se potrivește și la care am fost chemați de Însuși Domnul: să fim oameni chiar în vremuri inumane. Să privim în jurul nostru. Vedeți câte familii sunt stăpânite de răceală, familii în care nu mai există dragoste și care se dezintegrează. Sunt din ce în ce mai multe astfel de familii. Vedeți câte legături de rudenie, de vecinătate, de prietenie s-au distrus, învăluite de răceală. Vom fi complet imobilizați de gheața discordiei, a dezbinării și invidiei, dacă nu-L vom aduce pe Hristos în inimile noastre și mai ales, în inimile copiilor noștri. El este singurul care poate să-i unească pe cei dezbinați și să-i reconcilieze pe cei înstrăinați, să ne încălzească inimile și să dea pace vieților noastre. Ce este, deci, de făcut acum, la începutul noului secol și mileniu? Ne punem nouă înșine această întebare. Le punem această întrebare fraților noștri din întreaga lume cărora le pasă de noi. Viitorul este ascuns și necunoscut. Sunt multe căi înaintea noastră, dar nu sunt toate căi drepte. Unele din ele duc la distrugere. Dar viitorul ce ni se așterne înainte nu este ceva ce trebuie pur și simplu acceptat, ci un drum pe care noi trebuie, mai întâi, să-l construim. Suntem responsabili pentru viitorul nostru nu mai puțin decât pentru trecut. Ni se revelează ca o posibilitate pe care trebuie s-o construim responsabil și conștient.

Și umbrind viitorul, este aceeași întrebare: Pentru sau împotriva lui Hristos? Dacă Domnul nu ne-a dezvăluit viitorul apropiat, El ne-a revelat însă adevărul ultim-că El va triumfa orice ar fi. El ne-a descoperit că binele este mult mai puternic decât răul și că orice victorie a răului este trecătoare și iluzorie. Grâul și neghina cresc alături, dar numai până la cules. Pentru sau împotriva lui Hristos-aceasta este întrebarea care va determina atât viitorul nostru, cât și al tuturor neamurilor. Adunându-ne azi aici împrejurul Pruncului Sfânt Hristos, prăznuind nașterea Sa, nădăjduim și Îl rugăm ca să Se nască din nou în inimile noastre, ale vecinilor noștri, ale poporului nostru și în inimile tuturor popoarelor, în țara noastră și în toate țările.

Pace de la Dumnezeu – Hristos Se naște! Slăviți-l!

 Pariarhul Pavle al Serbiei

DARURILE MAGILOR ȘI „DARURILE” NOASTRE

 

Scrisoare Pastorală la Naşterea Domnului

.

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Cărțile sfinte ne arată că la Nașterea Domnului, trei crai sau magi astrologi au venit din părțile Extremului Orient, pentru a aduce Pruncului Hristos daruri de aur, tămâie și smirnă: „aur lămurit, ca unui Împărat al veacurilor; tămâie, ca unui Dumnezeu al tuturor, dar și ca Unuia (ce avea să moară trupește pentru) trei zile; și smirnă, ca Unuia fără de moarte”[1].

Aceștia, însă, nu sunt singurii care s-au grăbit să-și arate recunoștința Domnului nostru, întrupat pentru mântuirea lumii, căci și „îngerii (I-au adus ca dar) cântarea, cerurile steaua, (…) păstorii minunea, pământul peștera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioară”[2].

Astfel, „născându-Se Domnul Iisus din Curata Fecioară, toate s-au luminat, că Dumnezeu în trup S-a arătat, Mântuitorul sufletelor noastre; păstorii cântând din fluiere, magii închinându-se și îngerii slăvind”[3]. Doar Irod s-a tulburat și, îngrozit la gândul că ar putea fi uzurpat de noul Împărat, a căutat să nimicească bucuria și darurile tuturor celor de mai sus.  

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Darurile magilor sunt expresia credinței că Iisus avea să fie Împărat, Mântuitor și Dumnezeu adevărat. Împărat, însă, „al veacurilor”, adică al unei împărății care „nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36) și care nu se dobândește cu oști și războaie, nici nu poate fi uzurpată prin vicleșug. Mântuitor, Hristos avea să fie prin moartea Sa jertfelnică pentru noi și în locul nostru, pentru ca moartea să nu mai aibă atâta stăpânire asupra noastră. Iar Dumnezeu, S-a arătat prin aceea că a biruit moartea, care s-a dovedit neputincioasă în fața dumnezeirii Sale.

Cât privește darurile celorlalți − cântarea îngerilor, steaua cerurilor, minunea păstorilor, peștera pământului, ieslea pustiului și Maica neamului omenesc − acestea se constituie în tot atâtea mărturii ale bucuriei că „zidul cel despărțitor acum cade, sabia cea de foc se îndepărtează, heruvimul nu mai păzește pomul vieții, iar noi ne împărtășim din dulceața din rai, de la care ne-am îndepărtat prin neascultare”[4]; toate sunt ecoul cerului pe pământ sau răspunsul tuturor celor cerești și al celor pământești în fața minunii dumnezeiești.

Doar brațul secular al lui Irod, îngrozit la gândul unei concurențe evident inechitabile, „caută Pruncul ca să-L omoare” (Mt. 2, 13). El, deținătorul puterii vremelnice, se îngrozește la auzul venirii Celui cu adevărat puternic, pentru că totdeauna uzurpatorul se teme de uzurpare și impostorul de Stăpânul autentic.   

Dragii mei,

Privind la modul în care L-au primit contemporanii Săi pe Hristos și la ce fel de daruri I-au adus, cred că e nimerit să medităm acum cu toții la ce fel de daruri aducem și noi Stăpânului Hristos: daruri crăiești, ca unui Împărat, Mântuitor și Dumnezeu, daruri după putere, asemenea celorlalte personaje prezente în icoana Nașterii Domnului, sau daruri prefăcute, ca Irod, cel care cu vicleșug a plănuit să mimeze închinarea în fața Domnului (Mt. 2, 8)?…

Astăzi, la împlinirea a peste 2000 de ani de creștinism, suntem chemați să-I aducem lui Hristos darurile noastre de recunoștință, pentru darurile Sale: pentru darul vieții, pentru darul sănătății, pentru darul mântuirii și pentru toate celelalte daruri revărsate din belșug asupra noastră. Fiecare dintre noi trebuie să ne deschidem vistieriile inimii, pentru a face daruri lui Hristos, așa cum au făcut-o și magii și așa cum am făcut-o chiar și noi zilele acestea față de părinți, față de familie, prieteni și cei dragi ai noștri!…

Ce fel de daruri aducem noi lui Hristos?

Îi aducem noi credință autentică? Ori doar simplă prezență festivistă la slujba de Crăciun − de dragul folclorului, în virtutea obiceiului, din respect față de istorie, din considerație față de părinți și bunici − sau, și mai rău, Îi aducem o credință secularizată, prin prezență formală, abordare „filozofică” ori – ceea ce este de-a dreptul regretabil −, nepăsare sau chiar necredință?…

Îi aducem noi speranță puternică și vie în mântuirea noastră? Ori îi aducem ezitare, incertitudine, neîncredere, sau chiar pesimism și deznădejde?… Îi aducem dragoste curată și sinceră? Ori doar amatorism, mimetism, rutină bolnăvicioasă, sau, și mai rău, desconsiderare ori trădare?…

Să-I aducem, deci, lui Hristos în dar sufletul nostru, într-o lume preocupată tot mai mult doar de daruri materiale! Să-I aducem închinarea noastră curată, într-o vreme ce lumea tinde să se lase contaminată tot mai mult de închinări „străine” − deviante, halucinante, individualiste ori sincretiste! Să-I aducem închinarea noastră sinceră, iar nu − ca Irod − închinare formală, oportunistă, disimulată, demonstrativă sau, și mai rău, nesinceră ori vicleană.

Să ne închinăm viața noastră lui Dumnezeu − „pe noi înșine și unii pe alții” −, pentru că acesta este cel mai mare dar pe care I-l putem noi oferi și care ne poate aduce cu adevărat și bucurie, și împlinire, și binecuvântare și mântuire de la Hristos Domnul nostru, Care a venit în lume pentru noi și pentru a noastră mântuire, Amin!

Al vostru întru Domnul povățuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

---

Scrisoare Pastorală la Naşterea Domnului – 2012

HRISTOS ŞI IROZII DE IERI ŞI DE AZI

.† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Domnul Iisus Hristos S-a născut în lume în timpul domniei regelui Irod cel Mare (37 î.Hr. – 4 d.Hr.) care, de teamă că îi va fi pus în pericol tronul de către „Împăratul Cerurilor”, a poruncit arhicunoscutul măcel din Betleem, în intenţia de a-L ucide pe Pruncul Mesia (Mt. 2, 16-18). Pronia divină, însă, a ocrotit familia sfântă în acelaşi Egipt, în care scăpase oarecând şi pe dreptul Iosif de mânia fraţilor săi, până când Dumnezeu l-a preamărit, devenind căpetenie a neamului aceluia (Fc. cap. 37 şi 41).

Nici fiul lui Irod, Arhelau, devenit între timp etnarh al Iudeii, nu inspira prea multă încredere planului mântuitor şi nu putea arăta prea multă bunăvoinţă Celui născut spre mântuirea tuturor. Pentru aceasta, a mai fost nevoie de încă o perioadă de pribegie a Domnului, de astă dată chiar în ţara sfântă (Mt. 2, 22-23), până ce la domnie a venit Irod Antipa (4 î.Hr.- 39 d.Hr.) care, deşi un admirator al Înaintemer-gătorului Ioan iniţial, nu a ezitat totuşi să-i taie acestuia capul atunci când moralitatea divină s-a arătat intolerabilă faţă de imoralitatea sa (Mt. 14, 1-12).

Vizavi de Mântuitorul Hristos, Irod Antipa a preferat cea mai condamnabilă atitudine – şi anume lipsa oricărei atitudini, potrivit Scripturilor (Apoc. 3, 16) –, de indiferenţă şi slalom politic, arătând că lui îi era tot una dacă învăţătura Domnului este falsă ori mântuitoare, sau dacă El va mai fi lăsat să trăiască ori va fi omorât (Mt. 23, 7-15). În faţa acestei lipse de reacţie, s-a conturat tot mai pregnant confuzia lui Ponţiu Pilat, derutat de intrigile iudeilor, dar şi prea oportunist şi prea indiferent ca să poată intra cu demnitate în istorie.

În sfârşit, după moartea şi Învierea Domnului, în timpul domniei lui Irod Agripa (41 – 44), învăţătura cea sfântă a fost receptată mai întâi ca periculoasă şi păguboasă pentru poporul ales, lucru ce l-a determinat pe rege să o persecute, încercând astfel să zădărnicească orice misiune de răspândire a adevărului mântuitor (F.A. cap. 12).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Acesta a fost traseul învăţăturii Mântuitorului Hristos, de la naşterea, la Învierea şi propovăduirea Evangheliei Sale în toată ţara sfântă; de la suspiciunea lui Irod cel Mare că Domnul i-ar putea uzurpa tronul, la admiraţia – pe cât de efemeră pe atât de inutilă – a lui Irod Antipa, şi până la persecuţiile antihriste ale lui Irod Agripa, îngrijorat ca nu cumva să se „schimbe” lumea. Şi, dacă pe Irod cel Mare îl putem învinui de-a dreptul de egoism, iar pe Irod Antipa de admiraţie inutilă, ignoranţă şi indiferentism, pe ultimul dintre Irozi îl putem suspecta, fără a exagera cu nimic, de rea credinţă şi interes meschin, mai cu seamă că el fusese martor vieţii şi minunilor Domnului.

Ei bine, aceeaşi mi se pare că a fost evoluţia învăţăturii Domnului şi în istorie în general, pentru că, atitudinii ostile şi pline de suspiciune a persecutorilor romani, de la Nero şi până la Diocleţian, i-au urmat apoi admiraţia şi simpatia arătată creştinismului de o lume eliberată de păgânism şi aflată în căutarea a noi repere de viaţă, începând cu Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Când, însă, nu mult după aceea, valorile noii religii au interferat prea mult intereselor politice de tot felul, devenind incomode şi aşezându-se în calea ambiţiilor seculare ale unor conducători, atunci nu s-a ezitat sacrificarea principiilor creştine în faţa celorlalte principii ori a lipsei de principii. Astfel, odată creat precedentul, conducătorii vremelnici ai lumii au înţeles foarte repede că slalomul politic ar putea fi pervertit cu uşurinţă oricând în indiferenţă, sub masca neutralităţii sau, şi mai pervers, a principiului („nobil”, nu-i aşa?!) al echidistanţei, care a dus la secularism şi, implicit, la anticreştinism.

Aşa şi-au înţeles menirea „Irozii” mai noi care, sub pretextul unor derapaje ale Bisericii, de fapt mai degrabă a unor slujitori ai ei, şi inspiraţi de generatorul secularismului modern − Revoluţia Franceză din anul 1789 − au început ultima persecuţie a Creştinismului, persecuţie ce a îmbrăcat până acum mai multe forme: de la ignorarea sau chiar ridiculizarea de tip modern, la demonizarea de tip ateu, şi de la anihilarea de tip comunist şi „nivelarea” de tip democrat, la distrugerea de tip antihrist.

Dragii mei,

Trăim astăzi timpuri postmoderne, într-o lume plictisită parcă de atâta indiferentism şi teoretizare a Creştinismului şi care pare tot mai dornică de atacuri de tot felul la adresa lui. Asalturi care mai de care mai perverse asupra instituţiei Bisericii, prin denigrarea − pe drept sau nu − a tot mai vulnerabililor ei slujitori, prin lupta diabolică de scoatere a Religiei din şcoli în schimbul unei educaţii tot mai imorale a tinerilor, şi, în general, prin izolarea şi chiar demonizarea sistematică a Creştinismului, ţintesc parcă tot mai disperat alungarea Domnului de pe pământ; determinarea Lui de a nu mai veni; de a nu Se mai naşte şi anul acesta, ori în anii următori!…

Neobosit în iubire şi neostenit în răbdare însă, Domnul Se naşte şi anul acesta, ce dacă oamenii şi-au înteţit între timp „asediul” asupra învăţăturii Sale cu noi şi noi urzeli! Însetat de dragoste şi dornic de mântuirea tuturor oamenilor deopotrivă, Domnul pare a nu vedea direcţia greşită în care se îndreptă creaţia Sa! Pare a nu face tocmai o tragedie din faptul că, pentru foarte mulţi semeni de-ai noştri, El Se naşte astăzi în zadar, pentru că unii nici nu mai realizează prea bine importanţa Crăciunului, darămite să se mai şi pregătească aşa cum se cuvine pentru întâmpinarea lui.

Însă noi, luând exemplu din iubirea milostivă şi înţelepciunea necuprinsă a Domnului, şi încurajaţi de „optimismul” Său sfânt, să nutrim speranţa unor vremuri mai bune, în care semenii noştri să ajungă să redescopere Crăciunul, să reînveţe să se bucure de sfinţenia învăţăturii creştine, să preţuiască istoria unei credinţe atât de legată de geneza şi istoria neamului nostru şi să o îmbrăţişeze cu determinare şi entuziasm sfânt!

Să ne bucurăm de ceea ce a mai rămas curat în Crăciunul nostru şi să preţuim la justa valoare pe aceia dintre noi care s-au mai păstrat cu totul fideli tainei Naşterii Domnului, petrecând sărbătorile sfinte cu Hristos şi împărtăşindu-ne de binecuvântarea şi dragostea Sa cea nemărginită, Amin!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR 
(sursa:www.episcopiaslatinei.ro )

TINERII CREDINCIOSI - LUPTATORI PENTRU MANTUIRE

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat participanţilor la Adunarea de Tineret pe Ţară a Oastei Domnului, Bucureşti, 21 aprilie 2012:

Lumina lui Hristos luminează tuturor. Sensurile misiunii tineretului în Oastea Domnului – este tema din acest an, 2012, a Adunării de Tineret pe Ţară a Oastei Domnului. Această temă are o semnificaţie profundă în ceea ce priveşte credinţa, viaţa şi misiunea tinerilor în Biserică şi societate.

Întrucât Hristos este Lumina lumii (Ioan 8, 12), lumina Lui luminează tuturor oamenilor, dar în cei ce o primesc prin credinţă şi Botez (numit şi „Sfânta Luminare”) lumina Lui devine lumina vieţii lor.

Domnului Iisus Hristos ne adresăm în rugăciune, pe El Îl ascultăm în Evanghelie, pe El Îl primim în Sfintele Taine ale Bisericii, prin harul Lui căutăm şi pregustăm Împărăţia lui Dumnezeu, împlinind poruncile iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Iar pentru a împlini ceea ce Hristos ne cere, trebuie să fim neîncetat în comuniune sau legătură vie cu El.

1. Tinerii credincioşi – bucurie pentru familie şi pentru Biserică

Mântuitorul Iisus Hristos este izvor de viaţă, lumină şi speranţă pentru toţi oamenii, dar mai ales pentru tinerii credincioşi. De ce? Pentru că tinerii în general au o sensibilitate deosebită şi doresc mult să fie iubiţi şi să iubească, fără motivaţii de ordin material sau social.

Însă când Hristos este prezent în ei şi călăuzeşte vieţile lor prin lucrarea Duhului Sfânt, tinerii credincioşi simt că iubirea sinceră, smerită şi statornică este în primul rând rod al credinţei şi al rugăciunii.

Hristos-Domnul, Care a spus despre Sine: „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12), a spus şi ucenicilor Săi: „Voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5, 14). El i-a îndemnat, zicând: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

De aceea, credinţa, viaţa şi misiunea tinerilor creştini ortodocşi, care se bucură de lumina lui Hristos, trebuie să urmeze aceste îndemnuri sfinte şi mântuitoare ale Domnului Iisus Hristos.

Sensul ultim al misiunii tinerilor ucenici în Oastea Domnului este şi astăzi, ca şi în vremea Sfinţilor Apostoli: căutarea sfinţeniei, fără de care nimeni nu va putea vedea pe Dumnezeu (cf. Evrei 12, 14).

Iar căutarea sfinţeniei ca fiind cea mai puternică legătură a omului cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt trebuie să înceapă de la vârsta copilăriei şi a tinereţii, adică de la vârsta căutărilor. Numai un tânăr în căutare de viaţă veşnică sau de mântuire poate deveni cu adevărat un tânăr misionar, de mare folos pentru viaţa şi misiunea Bisericii lui Hristos! Tânărul bogat din Evanghelie, care era sufleteşte nemulţumit, deşi poseda multe averi materiale, l-a întrebat pe Iisus: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”. Evanghelia după Marcu (10, 17-27) ne spune că Iisus l-a privit cu dragoste sau cu multă preţuire. De ce? Pentru că acest tânăr punea întrebarea sensului sau scopului ultim al vieţii umane pământeşti, şi anume dobândirea vieţii cereşti, veşnice. Prin urmare, tânărul care caută valorile spirituale netrecătoare arată că tinereţea poate fi în lumea aceasta trecătoare simbol al căutării vieţii veşnice. În acest sens, citim în Noul Testament că îngerul care a binevestit Învierea lui Hristos femeilor mironosiţe avea chipul unui tânăr îmbrăcat în veşmânt alb (cf. Marcu 16, 5), iar Biserica lui Hristos din ceruri în totalitatea ei este prezentată ca o „mireasă frumos împodobită pentru mirele ei” (cf. Apocalipsa 21, 2).

Cele trei învieri din morţi pe care le-a săvârşit Hristos Domnul pe pământ au fost învieri ale unor tineri: fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair şi Lazăr din Betania, prietenul lui Iisus. Poate că Hristos Domnul i-a înviat tocmai pe aceştia întrucât a voit să arate că tinereţea este simbol al căutării vieţii veşnice. De fapt, cei mai mulţi dintre ucenicii care L-au urmat pe Hristos erau tineri. De asemenea, mulţi dintre ucenicii Sfântului Apostol Pavel erau tineri. Ei se numeau: Tihic, Trofim, Terţiu, Timotei şi Tit. Ultimii doi au devenit episcopi în Efes şi respectiv în Creta. Ucenicului său Timotei, Sfântul Apostol Pavel îi spunea: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor prin cuvânt, prin purtare, prin dragoste, prin duh, prin credinţă, prin curăţie” (I Timotei 4, 12).

2. Formarea spirituală a tinerilor pentru misiune

Adesea, tinerii sunt în căutarea unui ideal înalt, sublim, şi pentru că sunt nemulţumiţi de ce le oferă lumea sau societatea umană înrobită de multe patimi rele. Iisus însă ne învaţă că schimbarea în bine a lumii trebuie să înceapă din interiorul omului, prin pocăinţă şi prin iubire smerită.

Psalmistul arată tinerilor calea spre sfinţenie şi adevărata fericire, zicând: „Prin ce îşi va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale” (Psalmul 118, 9). Iar cuvintele Domnului se află în Sfânta Scriptură şi în învăţătura Bisericii, care este „stâlpul şi temelia adevărului” (I Timotei 3, 15).

Cei ce sunt părinţi şi prieteni duhovniceşti ai tinerilor au datoria sfântă de a arăta acestora calea tinereţii curate (Vezi Traian Dorz, „Cărarea tinereţii curate”, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004) şi modul creşterii lor în iubire smerită faţă de Dumnezeu şi de semeni. Pe tineri îi ajutăm cu adevărat îndemnându-i să cultive constant lumina Sfântului Botez, hrănindu-se spiritual din lumina Sfintelor Scripturi, din Scrierile şi Vieţile Sfinţilor, din sfaturile Duhovnicului, din pilda vieţii oamenilor mărturisitori ai credinţei în situaţii grele, din pilda oamenilor harnici şi darnici, cinstiţi şi drepţi, smeriţi şi curajoşi, care L-au primit în sufletul lor pe Hristos drept lumină, comoară şi cunună a vieţii lor.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, cel mai tânăr Apostol al lui Iisus, se adresează tinerilor cu aceste sfaturi: „Vă scriu vouă, tinerilor, pentru că sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean. Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume (…) pentru că tot ce este în lume (…) nu este de la Tatăl. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Ioan 2, 14-17).

După cum odinioară Hristos a chemat pe ucenicii Săi la apostolat, tot aşa Biserica lui Hristos îi cheamă pe tinerii ei la misiune sau la lucrare sfântă pentru mântuire. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Și tu ești o lumină – nu pentru ca să ai lumina pentru tine singur, ci pentru ca să poți întoarce pe cei rătăciți. Căci ce folos de lumină, dacă ea nu le poate sluji celor ce șed în întuneric? Și ce folos de un creștin, dacă el nu câștigă pe nimeni la fapta cea bună ?” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Sfânta şi Marea Marţi: Împotriva lenevirii de a veni la Biserică, în „Omilii la Postul Mare”, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 41).

„Orice suflet, care L-a aflat cu adevărat pe Domnul, se face un vestitor al Domnului. Așa a fost la începutul creștinismului, așa trebuie să fie și azi” (Preot Iosif Trifa, „Ce este Oastea Domnului”, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2003, ediția VII, p.138), spunea Părintele Iosif Trifa.

Tinerii se bucură de lumina lui Hristos când trăiesc citirea Sfintei Scripturi ca pe o întâlnire cu Hristos – Cuvântul vieţii. În felul acesta ei contribuie la edificarea spirituală a Bisericii în calitatea ei de Trup tainic sau mistic al lui Hristos, luminat de Duhul Sfânt. Iar tâlcuirea Sfintei Scripturi trebuie făcută în comuniune de gândire şi simţire cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii, ei fiind până astăzi cei mai siguri interpreţi ai Bibliei, deoarece ei au fost luminaţi de acelaşi Duh Sfânt Care a inspirat alcătuirea acesteia şi totodată au păstrat dreapta credinţă în faţa multor erezii.

Prin citirea Sfintei Scripturi, Cuvântul vieţii se înscrie în viaţa Bisericii şi în viaţa fiecărui creştin, înnoind şi sfinţind cugetul şi simţirea creştinilor. De aceea, toate cărţile de cult ale Bisericii Ortodoxe au fost alcătuite de oameni care erau cititori fervenţi ai Sfintei Scripturi şi care nu doar foloseau citate din Sfânta Scriptură, ci şi gândeau şi trăiau în duhul ei. Citirea Sfintei Scripturi precedată şi urmată de rugăciune trebuie folosită şi ca pregătire temeinică pentru Sfânta Spovedanie şi pentru primirea Sfintei Euharistii, întrucât Hristos – Cuvântul vieţii este prezent şi lucrător al mântuirii atât în cuvintele Sfintei Scripturi, cât şi în Sfânta Euharistie, după cum El Însuşi mărturiseşte, zicând: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5, 24) şi „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu întru el (…) şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 56, 54).

3. Misiunea tânărului creştin de azi este îndeosebi mărturia vieţii sale curate

Criza de ideal şi de orientare spirituală a vieţii umane, care străbate în mod dramatic societatea contemporană secularizată, reprezintă pentru Biserică o provocare pentru a se ocupa mai mult de problemele şi aspiraţiile tinerilor.

Astăzi, aspiraţia multor tineri după o iubire neînşelătoare şi netrecătoare este deturnată spre o falsă fericire, „fabricată” de consumul de alcool şi droguri, de libertinaj, de jocuri periculoase care sfârşesc în violenţă ş.a. Într-o societate capitalistă decadentă, mercantilă şi consumeristă, în care, întrucât se pierd valorile morale şi spirituale, se vând pe bani nu numai obiecte, ci şi persoane, adică suflete şi trupuri. În acest context, tânărul creştin luminat de Hristos, Lumina lumii, prin rugăciune, viaţă curată şi fapte bune, devine o făclie de Paşti şi un apostol al Învierii lui Hristos, Biruitorul păcatului, al iadului şi al morţii. Astfel, prin însăşi lumina vieţii lui curate, tânărul creştin evlavios cheamă pe cei din jurul său la învierea sufletului din moartea păcatelor, chiar dacă mulţi îl consideră că nu este „modern” sau în pas cu moda zilei.

Cu alte cuvinte, tânărul iubitor de rugăciune şi de sfinţenie este un tânăr creştin luptător (cf. Efeseni 6, 10-17), care apără duhovniceşte dreapta credinţă şi sfinţenia vieţii ca fiind porţile vieţii veşnice, cultivă iubirea faţă de Dumnezeu prin rugăciune şi iubirea de semeni prin fapte bune, cultivă iubirea curată în prietenie şi în familie. El urmează constant îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca o slujire a voastră cuvântătoare. Şi nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12, 1-2).

Fidelitatea în prietenie şi în familie, sprijinirea celor aflaţi în suferinţă, libertatea unită cu responsabilitatea ca maturizare spirituală a persoanei şi ajutorarea frăţească reprezintă repere majore pentru păstrarea, promovarea şi transmiterea valorilor permanente ale credinţei creştine tinerei generaţii de astăzi.

Oastea Domnului, ca mişcare de înnoire duhovnicească prin luptă împotriva păcatelor şi cultivarea sfinţeniei vieţii, se bucură azi mai ales de lumina lui Hristos din sufletele multor tineri ostaşi, care au întemeiat familii creştine evlavioase, stabile, cinstite, harnice, milostive şi pline de bucuria iubirii lui Hristos. Acestea ajută pe alţi tineri să înţeleagă că numai comuniunea cu Hristos şi cu Sfinţii Lui poate dărui fiecărui om forţa spirituală de a căuta, de a primi şi de a transmite mai departe, în lumea de azi, lumina sfinţitoare şi mântuitoare a lui Hristos, Cel Răstignit şi Înviat.

Să ne rugăm lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi tuturor Sfinţilor să lumineze şi să ocrotească pe toţi tinerii Bisericii noastre, pe părinţii lor şi pe toţi cei care îi ajută să cunoască lumina, pacea şi bucuria lui Hristos Cel Înviat. În mod deosebit, felicităm astăzi pe membrii Asociaţiei Oastea Domnului care participă la această Adunare de Tineret pe Ţară, aici în Bucureşti. Adunarea a început cu participarea la Sfânta Liturghie, săvârşită în biserica „Sfântul Spiridon - Nou” din Bucureşti, de către Preasfinţitul Părinte Dr. Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal.

Să ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos să ne ajute tuturor ca, împreună cu tinerii credincioşi iubitori de Hristos şi de Biserică, să binevestim în lumea de astăzi Evanghelia iubirii şi Învierii Sale, spre slava Preasfintei Treimi şi binele Bisericii.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
(SURSA: www.basilica.ro)

SCRISOARE PASTORALA LA INVIEREA DOMNULUI - 2012

,,INVIERE SI APOSTAZIE"

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului Nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Patimile Domnului din Săptămâna Mare au stârnit în sufletele contemporanilor lui Hristos sentimente dintre cele mai diverse, ce i-au condus la fapte extreme. Astfel, dacă fariseii şi cărturarii L-au hulit iar arhiereii poporului L-au învinuit că nu respectă Legea, regele Irod L-a ignorat, guvernatorul Pilat L-a condamnat, Iuda s-a spânzurat, iar Apostolul Petru s-a lepădat de Dânsul. Comportamentul acestora, precum se vede, a variat de la credinţa unora că protejează Legea Sfântă de un „Nelegiuit” (în cazul fariseilor şi al cărturarilor) şi convingerea că aduc „închinare lui Dumnezeu” (In 16, 2), până la nepăsare (în cazul lui Irod); şi de la slalom politic (Pilat) şi frică, până la deznădejde şi moarte (în ceea ce-l priveşte pe Iuda).

Ei bine, se pare că păcatul cel mai mic dintre toate aceste reacţii în faţa arestării Domnului a fost cel al ezitării lui Petru, de vreme ce doar acesta a supravieţuit morţii şi Învierii Sale. Căci, dacă toţi ceilalţi − fariseii, cărturarii, arhiereii, regele, romanii şi „vânzătorii” de tot felul − au rămas consecvenţi înşelării şi neputinţei lor, singur Petru reuşeşte să îşi învingă, până la urmă, frica. Îşi revine, se întăreşte cu har prin Învierea Domnului şi devine o adevărată „piatră a credinţei”, sprijin şi model pentru noi toţi, cei care adeseori ezităm, asemenea lui.

Dreptmăritori creştini,

Atitudinile personajelor din cadrul tabloului general al Patimilor Domnului ne impresionează şi astăzi prin actualitatea lor. Acuzaţii de inoportunitate sau de inutilitate şi consideraţii de genul − creştinismul este învechit, sau este rentabil doar din punct de vedere politic, ori este, pentru societatea contemporană, periculos − nu fac decât să reitereze şi azi atitudini ca cele prezente în comportamentul celor de mai sus. Astfel, dacă fariseilor şi cărturarilor de astăzi creştinismul le poate părea pe cât de ineficient pe atât de inofensiv, conducătorii popoarelor de acum caută fie să îl folosească fie să îl ridiculizeze, ori să îl demonizeze, potrivit intereselor lor. Doar „arhiereii” celorlalte credinţe pândesc din umbră să vadă când va fi, în sfârşit, pronunţată sentinţa condamnării lui la moarte, în timp ce urmaşii ucenicilor Domnului se radicalizează: cei ai lui Iuda pentru pieire, iar cei ai lui Petru pentru slujire. Aşa poate fi caracterizată lumea în care trăim cu toţii astăzi: una în care, între Iuda şi Petru încap şi fariseii făţarnici, şi cărturarii autosuficienţi, şi „slujitorii” perfizi, şi irozii indiferenţi, şi pilaţii interesaţi, şi vânzătorii, dar şi adevăraţii următori ai Apostolilor.

Aceste categorii denotă atitudini doar relativ diferite pentru că, pe toate, cu excepţia celei de pe urmă, cred că le putem numi cu un singur cuvânt − APOSTAZIE. Într-un fel sau altul, cu excepţia lui Petru − care, paradoxal, este singurul dintre cei enumeraţi mai sus acuzat de apostazie − cu toţii s-au lepădat, de fapt, de Domnul. Aceasta pentru că El, Hristos, nu trebuie nici mimat (ca făţarnicii, cu fariseism), nici „aproximat” (cum fac intelectualii teoreticieni, dar nepracticanţi ai credinţei), nici contra-interpretat (ca sectanţii), nici ignorat ori folosit (cum fac conducătorii), nici vândut de noile iude, ci doar slujit ca Petru, chiar dacă, uneori, cu omenească ezitare.

Priviţi Scripturile şi vedeţi cum Hristos nu S-a vrut nici lăudat de contemporani pentru puterile Sale, nici admirat pentru cuvântul Său înţelept, nici aclamat drept rege într-o societate aflată în căutare de fel de fel de mesia pământeşti, şi nici slujit din formalism ori cu viclenie. S-a dorit iubit şi urmat cu jertfelnicie (Mc. 8, 34-35). Aşa se explică faptul că, dintre toţi cei evocaţi mai sus, doar Petru Îi va promite iubire veşnică (In 21, 15-17) şi doar el se va jertfi pentru Domnul (In 21, 18). De aceea, singura atitudine demnă de urmat este cea a Apostolului, chiar dacă, ezitantă pentru o clipă.

De fapt, Hristos a înviat pentru ca să îi convingă pe toţi cei încurcaţi în atitudini care mai de care mai potrivnice că doar El merită cu adevărat. Că, adică, nici formalismul, nici intelectualismul, nici indiferentismul, nici politicianismul şi nici oportunismul nu duc la mântuire. Singură frica lui Petru, scuzabilă de altfel, a putut fi convertită în iubire. Pocăinţa lui cu lacrimi, de după aceea, i-a alungat slăbiciunea şi l-a transformat în corifeu al Apostolilor, pe când toate celelalte abordări ale Domnului au rămas în afara comuniunii cu El.

Dragii mei,

Noi ce atitudine avem faţă de Domnul Hristos? De exploratori, sau de următori ai învăţăturii Sale? De critici, ori de iubitori ai cuvintelor Sale sfinte? De spectatori, de concurenţi, de mimi, de prigonitori, de vânzători, sau de adevăraţi slujitori în literă şi în Duh ai Evangheliei Sale? Să luăm aminte că, dintre toţi, Domnul l-a lăudat doar pe Petru (Mt. 16, 18), şi aceasta ca să înţelegem noi că toate celelalte abordări sunt, mai mult sau mai puţin, apostazie. Abia acelea sunt apostazie, adică lepădare de El, refuz de a-L sluji şi a trăi potrivit poruncilor Lui. „Cine păzeşte poruncile Mele, acela este care Mă iubeşte” a spus Domnul (In 14, 21). Nu „oricine Îmi zice Doamne, Doamne” (Mt. 7, 21), nici cel ce doar vorbeşte despre Dumnezeu, ci acela care trăieşte CU Dumnezeu, în Duhul Lui şi pentru El.

Apostolul Petru, suprimându-şi frica, a devenit căpetenie. Ce s-a ales de suspiciunile şi bâjbâielile celorlalţi?… Ce se va alege, deci, de ezitarea, neîncrederea, formalismul ori respingerea noastră, dacă toate acestea nu se vor converti prin pocăinţă în slujire, ca la Petru? Cum ne vom putea bucura de Învierea Domnului dacă, în locul credinţei „de piatră”, ne vom lăsa ispitiţi de diferitele abordări ale celor care au apostaziat cu adevărat?

Să fim convinşi că orice formă de apostazie nu face decât să ne depărteze de darul Învierii. Or, Hristos ne doreşte prieteni (In 15, 15), parte cu cei pe care istoria i-a reţinut ca exemple de slujire sfântă, iar nu de suspectare, ignorare ori vânzare a învăţăturii Sale. Să lepădăm, dar, de la noi, atitudinile neputincioase, suspicioase ori răutăcioase şi să-I urmăm Domnului ca Petru, transformându-ne îndoiala în lacrimi, frica în demnitate creştină, iar ezitarea în credinţă puternică!

Să sărbătorim Sfintele Paşti cu Hristos, bucurându-ne de darul Învierii Lui, care este şi învierea noastră. Să-I urmăm şi să trăim potrivit poruncilor Sale, pentru că El este gata să ne învieze şi pe noi „în ziua cea de apoi” (In 6, 39), dacă vom crede cu tărie în El!

Hristos a înviat!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

(sursa:http://www.episcopiaslatinei.ro/)

PASTORALA LA NASTEREA DOMNULUI (2011)

HRISTOS ŞI „MARELE INCHIZITOR”

.

SCRISOARE PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI

.

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

.

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Domnul Iisus Hristos revine pe pământ în fiecare decembrie, parcă la fel de discret, dar provocator şi, mai ales, plin de nespusă iubire, ca în poemul marelui scriitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski [1], care a imaginat cu neegalat talent întâlnirea Sa cu marele inchizitor.Coborât cu aceeaşi smerenie cu care venise şi odinioară şi împărtăşind oamenilor aceleaşi binecuvântări şi minuni, Hristos găseşte la începutul secolului al XVI-lea un creştinism interesat şi străin; la fel de interesat de darurile Sale − în ceea ce-i priveşte pe cei mulţi −, dar străin de Duhul Său − în ceea ce-i priveşte pe conducători. Bucuros să-L revadă într-o primă fază, poporul este copleşit apoi imediat de frică la vederea celor ce stăpânesc acum lumea şi, iubindu-şi mai mult viaţa decât soarta, Îl lasă iarăşi singur în mâna dregătorului.

Discret, tăcut şi smerit în faţa celui care Îl arestează (iată, din nou!), Domnul arată aceeaşi siguranţă de Sine cu care ne-a obişnuit; aceeaşi autoritate, aceeaşi convingere că tot ce a fost de spus s-a spus deja şi că tot ce s-ar mai putea adăuga ar atenta la libertatea pe care marele inchizitor o demonizează atât de mult.

Pe cât de discret şi de tăcut, pe atât de provocator priveşte Hristos cum uzurpatorul Său se zbate în chinurile propriei viziuni asupra vieţii, o viziune care a falsificat grosolan Evanghelia şi Viaţa. În faţa tăcerii Sale, marele inchizitor perorează dezvinovăţindu-se până la epuizare, în timp ce Domnului I-a fost de ajuns să i Se arate doar… Siguranţa Lui îl ustură, iar tăcerea Sa îl doare, zădărnicindu-i pledoaria pe cât de ferventă, pe atât de perversă şi de inutilă.

Ceea ce îl copleşeşte, însă, pe cel ce s-a arătat atât de „tulburat” de incomoda apariţie a Domnului pe pământ a fost nemaisperata Lui iubire. Sărutul Său, ultimul lucru la care s-ar mai fi putut aştepta marele inchizitor după o atare „primire”, este mai tulburător decât sărutul lui Iuda.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Imaginaţia scriitorului rus nu poate decât să ne trezească şi nouă fiori reci la gândul că Hristos ar putea fi primit şi privit şi astăzi tot ca în legenda marelui inchizitor: profitabil, dar, în acelaşi timp, incomod; discret, dar, cu toate acestea „tulburător”; străin, şi totuşi iubitor!

Domnul pare celor mai mulţi oameni şi în vremea noastră profitabil, pentru puterea Sa cu care, departe de a-i strivi, le dăruieşte Viaţă şi toate cele de folos; nu-i pedepseşte, ci îi miluieşte continuu; nu îi judecă degrabă, ci îi aşteaptă la pocăinţă. Generozitatea Lui convine. De aceea, în general, oamenilor le repugnă ateismul, din păcate doar în schimbul unei credinţe de conjunctură, la modă şi tot mai convenţională. Când, însă, El Se arată a pretinde mult mai mult de la noi, atunci devine de îndată incomod, ca marelui inchizitor, pe care Hristos l-a „tulburat” atât de tare cu simpla Sa prezenţă. Astfel, profitabil în general, Domnul poate încurca planurile unora şi tulbura efectiv viaţa altora, lucru ce face pe unii să ajungă să-L pună mai degrabă în paranteze, adică să-L considere neimportant, facultativ, inutil sau, şi mai rău, periculos pentru modernitate.

Discreţia Domnului, într-o lume ca a noastră, pare mai degrabă desuetă unora, slăbiciune şi chiar lipsă de inspiraţie. Eroare a numit-o marele inchizitor; de-a dreptul prostie ar numi-o oamenii veacului acestuia, care au pervertit curajul în tupeu, virtutea în nepricepere, şi respectul în slugărnicie. „Corectându-I” Evanghelia − după cum se afirmă în poem −, cei aflaţi acum la cârma lumii nu se sfiesc să se considere mai inspiraţi decât El, mai înţelepţi şi chiar mai preocupaţi de soarta celor mulţi, deplângându-le cu prefăcută compătimire libertatea, pe care s-au grăbit, însă, atât de mult să le-o răpească pentru a şi-o aservi. Astfel, noua înrobire este frumos ambalată ca un cadou şi oferită în schimbul unei recunoştinţe impuse de forţa braţului secular.

Domnul Hristos este lăsat, în felul acesta, singur cu Evanghelia Sa − alta decât cea care se propovăduieşte astăzi − pentru că altele sunt valorile şi alta este miza acum. Şi, în faţa acestei prăpăstii căscate între El şi noua lume, Domnul nu mai este bun decât de ars pe rug, nu doar ca un ins inutil, ci ca un duşman periculos chiar.

În faţa acestei noi rupturi create între cer şi pământ, însă, Hristos are un singur răspuns − acela al iubirii − singura care poate ucide moartea şi poate cuceri până şi monştrii, căci sărutul Domnului paralizează gândirea demonică a marelui inchizitor şi-l face, măcar şi pentru o singură clipă, binevoitor. Aceasta este şi speranţa într-o lume care se comportă tot mai mult ca un inchizitor, pe cât de mare pe atât de mic sufleteşte. Dragostea care, potrivit Apostolului Pavel „nu cade niciodată” (1 Cor. 13, 8), este singura care mai poate birui reaua credinţă şi reaua voinţă şi singura care poate „arde” ca pe rug nelegiuirea şi monstruozitatea unei lumi gata să-L ia din nou captiv pe Dumnezeu (pentru a câta oară?)…

Dragii mei,

Hristos Se naşte şi anul acesta, chiar dacă mai sărac şi mai chinuit, parcă, decât oricând, pentru cei mai mulţi dintre noi! Într-o lume din ce în ce mai incomodă, mai tulbure şi mai străină Lui, El păşeşte la fel de discret, de profitabil şi de iubitor printre noi, ce dacă riscă să fie arestat din nou pentru incompatibilitate şi inadaptabilitate (tot El!)… Deşi tot mai puţin aşteptat, El tot mai vine! Din ce în ce mai puţin slujit, El Se întrupează totuşi, ca să ne arate că, pe cât lumea este mai puţin dispusă să creadă în El, cu atât Lui Îi este mai dor de ea… Sărutul Lui este la fel de fierbinte. Dragostea Sa din ce în ce mai mistuitoare! Căci, cine l-ar mai fi sărutat pe marele inchizitor după ce a răstălmăcit Evanghelia?! Şi totuşi, răspunsul Său rămâne în veac unic şi acelaşi − IUBIREA!…

Să-L rugăm, aşadar, pe Mântuitorul Hristos Domnul, Cel care ne iubeşte nespus mai mult decât Îl putem noi respinge, să ne facă vrednici de bunătatea şi generozitatea Sa, bucurându-ne în aceste zile sfinte de darurile şi de iubirea Sa nemărginită. Să sărute şi de data aceasta lumea noastră cu sărutul iubirii Sale, convertindu-o şi constrângându-o astfel la adevărata slujire, la dragoste şi preţuire nemărginită faţă de jertfa Sa, şi oprindu-o în felul acesta de pe panta trădării şi înstrăinării de El şi de Evanghelia Lui cea sfântă şi nemuritoare, Amin!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

---

[1] Vezi capitolul intitulat „Marele Inchizitor”, în romanul Fraţii Karamazov.

(Sursa:http://www.episcopiaslatinei.ro)

IISUS SAU BARABA?

Cuvânt pastoral la Paşti – 2011

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sfânta Scriptură ne spune că mai înainte de a-L condamna pe Domnul la moarte, guvernatorul Ponţiu Pilat a dat poporului prilejul să aleagă, atunci când l-a întrebat: „Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, care Se zice Hristos? Însă arhiereii şi bătrânii au convins mulţimile ca să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă. Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răstignit” (Mt. 27, 17, 20 şi 26).

Cine era Baraba şi cum de au preferat iudeii să-l ceară pe el, iar nu pe Iisus Nazarineanul? Evanghelistul Marcu ne spune că: „Baraba fusese închis împreună cu nişte răzvrătiţi, pentru că în răscoală săvârşiseră ucidere” (Mc. 15, 7), iar Sfântul Evanghelist Ioan menţionează că acesta „era tâlhar” (In. 18, 40). Aşadar, ori „Regele iudeilor” (In. 18, 39) ori o căpetenie de tâlhari, pentru Pilat era tot una, dacă nu cumva dregătorul a încercat să-L scape pe Domnul de moarte.

Ce importanţă mai avea însă, de vreme ce inimile cărturarilor şi ale fariseilor încremeniseră de mult în „litera Legii” (Rom. 2, 27), iar „după Legea lor, Hristos trebuia să moară” (In. 19, 7). De aceea, ei „au convins mulţimea ca să ceară să le elibereze mai degrabă pe Baraba, (…) iar pe Iisus, biciuindu-L, să-L dea ca să fie răstignit” (Mc. 15, 11 şi 15).

Dreptslăvitori creştini,

Nu vi se pare ciudat că, puse să aleagă, mulţimile au preferat în locul lui Dumnezeu un ucigaş şi un tâlhar? Că, văzând intenţia binevoitoare a lui Pilat, căpeteniile poporului au trecut de-a dreptul la ameninţări până şi la adresa sa? − „Dacă-L vei elibera pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului” (In. 19, 12). Şi apoi, luaţi aminte ce s-a ales de opţiunea iudeilor!… Căci, deşi de Baraba nu a mai auzit nimeni niciodată după aceea, în schimb Hristos, „piatra cea din capul unghiului” (Ef. 2, 20) − deşi omorât, şi încă prin moarte de ruşine − A ÎNVIAT şi a ajuns în centrul istoriei.

Ei bine, această alegere a iudeilor a urmărit mereu şi mai urmăreşte şi astăzi pe om. Pus să opteze între bine şi rău, acesta a continuat să rateze de multe ori şansa alegerii celei bune, fără a învăţa nimic de la istorie. Căci, deşi Baraba s-a dovedit o alegere neinspirată, s-au găsit destui dispuşi ca, peste veacuri, să îl prefere tot pe el. Şi astfel, luând adesea locul lui Hristos, acesta a reuşit să se strecoare de multe ori afară din închisoare, lăsând în urmă impresia unui Hristos biruit, chiar dacă istoria L-a dovedit pe El a fi Adevăratul Biruitor asupra vieţii şi asupra morţii.

Dacă „Pilat” se arată binevoitor, de ce este mai de ales, totuşi, „Baraba”? Dacă Dumnezeu, Biserica şi chiar viaţa noastră ne sugerează să-L alegem pe Domnul, de ce să mai repetăm şi noi greşeala mulţimilor de altădată? Nu!… Să nu ne lăsăm intimidaţi de cei ce trec până şi la ameninţări viclene!… Nu am învăţat nimic de la viaţă? Până când vom confunda binele cu răul? Dacă Hristos a înviat, zădărnicind astfel alegerea lui Baraba, noi de ce mai orbecăim în întuneric, prefăcându-ne că nu ştim ce trebuie şi pe Cine merită să alegem?…

Dragii mei,

Această alegere, între Domnul şi tâlhar, este şi provocarea noastră de astăzi. Noi ce alegem?… Alegem viaţa, prin Hristos Cel Înviat şi Care „nu mai moare” (Rom. 6, 9), ori alegem pieirea, prin Baraba? Alegem binele sau alegem răul? Căci libertatea de a opta, departe de a fi ispită, este dovada celui mai ales respect şi a preţuirii lui Dumnezeu faţă de om, fapt care impune, însă, din partea noastră o responsabilitate pe măsură. Domnul Şi-a dat viaţa pentru noi! Noi suntem gata să ne dăm viaţa pentru El, ori alergăm bezmetici după Baraba? Hristos a înviat pentru noi, dăruindu-ne şi nouă să trăim în veci, noi oare vom alege să „pierim” odată cu tâlhar?

„Pilatul” zilelor noastre încă pare binevoitor, chiar dacă societatea nu încetează a ne deruta, ca pe mulţimile de altădată. Noi, însă, ce alegem?… Dumnezeu, cunoscând mai dinainte ezitarea noastră, ne-a prevenit că alegerea nu va fi uşoară: „viaţă şi moarte ţi-am pus înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi!” (Deut. 30, 19) Şi, realitatea ne arată că, în pofida prevenirii Domnului, contrar „lecţiilor” pe care ni le-a dat istoria şi în ciuda experienţei pe care am acumulat-o de 2000 de ani, mulţi dintre noi îl mai aleg şi astăzi pe Baraba. Unii conştient, alţii din ignoranţă! Unii ştiu că greşesc, dar o pun pe seama neputinţei ori a „molipsirii” mult prea facile a răului, căruia e mai uşor să-i cedezi decât să-l înfrunţi, în timp ce alţii nici nu realizează că au ajuns să spună binelui „rău” şi răului „bine”. Este răul cel mai mare al societăţii în care trăim, când răul şi binele ne sunt „servite” în mod amestecat şi confundat, creându-ne aceeaşi derută pe care le-au provocat-o iudeilor mai marii poporului altădată.

Noi, însă, ÎNVĂŢĂTOR avem, Care ne-a învăţat cu prisosinţă cum putem deosebi binele de rău. MODEL avem, Care ne-a arătat cum trebuie ales între viaţă şi moarte, şi AJUTOR avem, gata a ne călăuzi spre BIRUINŢĂ, după cum El Însuşi a biruit. Învierea Sa s-a arătat biruinţă, iar proslăvirea Sa nădejde pentru noi toţi că „moartea nu mai stăpâneşte” (Rom. 6, 9) peste cel ce Îl alege pe El. Că, dacă Baraba a dispărut, dimpreună cu toţi cei care l-au preferat pe el, cei care Îl aleg pe Hristos vor rămâne în veci, pentru a împărăţi împreună cu Dânsul.

Lui fie slava, cinstea şi închinarea noastră, în vecii vecilor, Amin.

Hristos a înviat!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

(sursa:www.episcopiaslatinei.ro)