.
SCRISOARE PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI
.
† S E B A S T I A N,
cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,
Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,
Tatăl nostru,
iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!
.
Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,
Preacuvioase Maici,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Domnul Iisus Hristos revine pe pământ în fiecare decembrie, parcă la fel de discret, dar provocator şi, mai ales, plin de nespusă iubire, ca în poemul marelui scriitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski [1], care a imaginat cu neegalat talent întâlnirea Sa cu marele inchizitor.Coborât cu aceeaşi smerenie cu care venise şi odinioară şi împărtăşind oamenilor aceleaşi binecuvântări şi minuni, Hristos găseşte la începutul secolului al XVI-lea un creştinism interesat şi străin; la fel de interesat de darurile Sale − în ceea ce-i priveşte pe cei mulţi −, dar străin de Duhul Său − în ceea ce-i priveşte pe conducători. Bucuros să-L revadă într-o primă fază, poporul este copleşit apoi imediat de frică la vederea celor ce stăpânesc acum lumea şi, iubindu-şi mai mult viaţa decât soarta, Îl lasă iarăşi singur în mâna dregătorului.
Discret, tăcut şi smerit în faţa celui care Îl arestează (iată, din nou!), Domnul arată aceeaşi siguranţă de Sine cu care ne-a obişnuit; aceeaşi autoritate, aceeaşi convingere că tot ce a fost de spus s-a spus deja şi că tot ce s-ar mai putea adăuga ar atenta la libertatea pe care marele inchizitor o demonizează atât de mult.
Pe cât de discret şi de tăcut, pe atât de provocator priveşte Hristos cum uzurpatorul Său se zbate în chinurile propriei viziuni asupra vieţii, o viziune care a falsificat grosolan Evanghelia şi Viaţa. În faţa tăcerii Sale, marele inchizitor perorează dezvinovăţindu-se până la epuizare, în timp ce Domnului I-a fost de ajuns să i Se arate doar… Siguranţa Lui îl ustură, iar tăcerea Sa îl doare, zădărnicindu-i pledoaria pe cât de ferventă, pe atât de perversă şi de inutilă.
Ceea ce îl copleşeşte, însă, pe cel ce s-a arătat atât de „tulburat” de incomoda apariţie a Domnului pe pământ a fost nemaisperata Lui iubire. Sărutul Său, ultimul lucru la care s-ar mai fi putut aştepta marele inchizitor după o atare „primire”, este mai tulburător decât sărutul lui Iuda.
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Imaginaţia scriitorului rus nu poate decât să ne trezească şi nouă fiori reci la gândul că Hristos ar putea fi primit şi privit şi astăzi tot ca în legenda marelui inchizitor: profitabil, dar, în acelaşi timp, incomod; discret, dar, cu toate acestea „tulburător”; străin, şi totuşi iubitor!
Domnul pare celor mai mulţi oameni şi în vremea noastră profitabil, pentru puterea Sa cu care, departe de a-i strivi, le dăruieşte Viaţă şi toate cele de folos; nu-i pedepseşte, ci îi miluieşte continuu; nu îi judecă degrabă, ci îi aşteaptă la pocăinţă. Generozitatea Lui convine. De aceea, în general, oamenilor le repugnă ateismul, din păcate doar în schimbul unei credinţe de conjunctură, la modă şi tot mai convenţională. Când, însă, El Se arată a pretinde mult mai mult de la noi, atunci devine de îndată incomod, ca marelui inchizitor, pe care Hristos l-a „tulburat” atât de tare cu simpla Sa prezenţă. Astfel, profitabil în general, Domnul poate încurca planurile unora şi tulbura efectiv viaţa altora, lucru ce face pe unii să ajungă să-L pună mai degrabă în paranteze, adică să-L considere neimportant, facultativ, inutil sau, şi mai rău, periculos pentru modernitate.
Discreţia Domnului, într-o lume ca a noastră, pare mai degrabă desuetă unora, slăbiciune şi chiar lipsă de inspiraţie. Eroare a numit-o marele inchizitor; de-a dreptul prostie ar numi-o oamenii veacului acestuia, care au pervertit curajul în tupeu, virtutea în nepricepere, şi respectul în slugărnicie. „Corectându-I” Evanghelia − după cum se afirmă în poem −, cei aflaţi acum la cârma lumii nu se sfiesc să se considere mai inspiraţi decât El, mai înţelepţi şi chiar mai preocupaţi de soarta celor mulţi, deplângându-le cu prefăcută compătimire libertatea, pe care s-au grăbit, însă, atât de mult să le-o răpească pentru a şi-o aservi. Astfel, noua înrobire este frumos ambalată ca un cadou şi oferită în schimbul unei recunoştinţe impuse de forţa braţului secular.
Domnul Hristos este lăsat, în felul acesta, singur cu Evanghelia Sa − alta decât cea care se propovăduieşte astăzi − pentru că altele sunt valorile şi alta este miza acum. Şi, în faţa acestei prăpăstii căscate între El şi noua lume, Domnul nu mai este bun decât de ars pe rug, nu doar ca un ins inutil, ci ca un duşman periculos chiar.
În faţa acestei noi rupturi create între cer şi pământ, însă, Hristos are un singur răspuns − acela al iubirii − singura care poate ucide moartea şi poate cuceri până şi monştrii, căci sărutul Domnului paralizează gândirea demonică a marelui inchizitor şi-l face, măcar şi pentru o singură clipă, binevoitor. Aceasta este şi speranţa într-o lume care se comportă tot mai mult ca un inchizitor, pe cât de mare pe atât de mic sufleteşte. Dragostea care, potrivit Apostolului Pavel „nu cade niciodată” (1 Cor. 13, 8), este singura care mai poate birui reaua credinţă şi reaua voinţă şi singura care poate „arde” ca pe rug nelegiuirea şi monstruozitatea unei lumi gata să-L ia din nou captiv pe Dumnezeu (pentru a câta oară?)…
Dragii mei,
Hristos Se naşte şi anul acesta, chiar dacă mai sărac şi mai chinuit, parcă, decât oricând, pentru cei mai mulţi dintre noi! Într-o lume din ce în ce mai incomodă, mai tulbure şi mai străină Lui, El păşeşte la fel de discret, de profitabil şi de iubitor printre noi, ce dacă riscă să fie arestat din nou pentru incompatibilitate şi inadaptabilitate (tot El!)… Deşi tot mai puţin aşteptat, El tot mai vine! Din ce în ce mai puţin slujit, El Se întrupează totuşi, ca să ne arate că, pe cât lumea este mai puţin dispusă să creadă în El, cu atât Lui Îi este mai dor de ea… Sărutul Lui este la fel de fierbinte. Dragostea Sa din ce în ce mai mistuitoare! Căci, cine l-ar mai fi sărutat pe marele inchizitor după ce a răstălmăcit Evanghelia?! Şi totuşi, răspunsul Său rămâne în veac unic şi acelaşi − IUBIREA!…
Să-L rugăm, aşadar, pe Mântuitorul Hristos Domnul, Cel care ne iubeşte nespus mai mult decât Îl putem noi respinge, să ne facă vrednici de bunătatea şi generozitatea Sa, bucurându-ne în aceste zile sfinte de darurile şi de iubirea Sa nemărginită. Să sărute şi de data aceasta lumea noastră cu sărutul iubirii Sale, convertindu-o şi constrângându-o astfel la adevărata slujire, la dragoste şi preţuire nemărginită faţă de jertfa Sa, şi oprindu-o în felul acesta de pe panta trădării şi înstrăinării de El şi de Evanghelia Lui cea sfântă şi nemuritoare, Amin!
Al vostru întru Domnul povăţuitor,
† SEBASTIAN
EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR
[1] Vezi capitolul intitulat „Marele Inchizitor”, în romanul Fraţii Karamazov.
(Sursa:http://www.episcopiaslatinei.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu