MARTURII

Un articol......bun !

,,Despre Oastea Domnului s-a vorbit şi s-a scris mult. Unii o văd ca pe o mişcare de renaştere spirituală în cadrul Ortodoxiei româneşti, alţii o cataloghează drept grupare sectară, ilicită sau chiar de-a dreptul parabisericească, periculoasă pentru sănătatea Ortodoxiei româneşti.
Gheorghe Precupescu, unul dintre cei care a a avut de suferit pentru că s-a declarat membru al "Oştii Domnului", explică, pentru EVZ, ce a însemnat, de fapt, această mişcare. Primii creştini se numeau "miles christi", "ostaşi ai lui Hristos"
În 1920 a fost înscăunat ca Mitropolit al Ardealului tânărul profesor de teologie de la Facultatea din Sibiu, Dr. Nicolae Bălan.
Noul ierarh îşi căuta colaboratori la fel de entuziaşti şi dăruiţi pentru începerea unei ofensive spirituale în Biserica Neamului, spre a o face capabilă să răspundă pozitiv nevoilor prezentului.
Unul din cei chemaţi la această luptă era şi Părintele Iosif Trifa. Astfel, în august 1921, după zece ani de păstorire în Vidra de Sus, în Ţara Moţilor, preotul Iosif Trifa e numit cu data de 1 septembrie duhovnic al Facultăţii de Teologie din Sibiu, apoi, din 1 ianuarie 1922, odată cu înfiinţarea foii Lumina Satelor, redactor al acesteia, rămânând în fruntea ei până în anul 1934.
Totuşi, preotul Iosif Trifa simţea că nu e suficientă doar o iniţiativă cultural-religioasă, în spiritul Şcolii Ardelene. Plugul Bisericii trebuia să tragă o brazdă mai adâncă. Noaptea Revelionului anului 1923 îl găseşte frământânduse şi cerând ajutor Mântuitorului pentru a începe o lucrare misionară, care să declare război Iadului.
Astfel, în numărul 1 al Luminii Satelor lansează acea Chemare către toţi cititorii care voiau să se înroleze în lucrarea duhovnicească a Oastei Domnului.
Această chemare este actul de naştere al Oastei Domnului. Într-o primă etapă, pe termen "scurt“, scopul imediat al Mişcării era combaterea alcoolismului, a tabagismului şi sudalmei, precum şi a altor abateri de la morala creştină şi de la normele de convieţuire creştină şi socială.
Părintele Iosif Trifa dorea o ortodoxie militantă, bazată pe trăirea învăţăturilor Evangheliei şi a Sfintelor Taine, singura cale prin care putem avea o Biserică vie şi luptătoare, capabilă să dea o replică promptă tuturor provocărilor prezentului.
În Moţiunea din 12 septembrie 1937, Sfinţia Sa face o clară precizare a poziţiei Oastei Domnului faţă de Biserică, arătând rosturile noţionale şi spirituale ale acesteia: "Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut şi trăieşte sub aripa Ei. Nu este ceva mai mult decât ortodoxia, ci este o familie restrânsă, o comuniune, o frăţietate evanghelică, cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii. Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii."
Preoţii şi "secta"
Mulţi clerici au avut, uneori, o părere destul de dură, de vehemenţă, cu privire la Oastea Domnului.
Gheorghe Precupescu spune că această atitudine a fost provocată de faptul că preoţii considerau mişcarea ca fiind un pas spre o sectă: "În ortodoxia românească n-au existat până acum astfel de mişcări religioase, de aceea noutatea Oastei Domnului i-a şocat pe unii clerici ortodocşi. Ei vedeau în Oaste o punte de trecere spre secte. Pilda părinţilor mei şi a multor săteni au avut o reală influenţă asupra formării mele duhovniceşti. La vârsta de 12 ani, deşi eram doar un copil, am luat hotărârea de a mă înrola în această mişcare. Anii de şcoală, copilăria şi tinereţea mea şi tot ceea ce sunt acum, la bătrâneţe, au înflorit la umbra Crucii lui Hristos".
"Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii. Nu este ceva mai mult decât ortodoxia, ci o familie restrânsă, o comuniune."
(preot IOSIF TRIFA)
"La vârsta de 12 ani am luat hotărârea de a mă înrola în această mişcare. Tot ceea ce sunt acum a înflorit la umbra Crucii lui Hristos."  

Gheorghe Precupescu -veteran în Oastea Domnului
(sursa:  AICI  )

 A trai....

 A trăi după credinţă
nu-i uşor, dar nu-i nici greu.
A trăi după credinţă
e la om cu neputinţă
însă nu la Dumnezeu.

A trăi umblând pe ape
nu-i uşor, dar nu-i nici greu.
A trăi umblând pe ape,
când vin valuri să te-ngroape
e un drum cu Dumnezeu.

A trăi după iubire
nu-i uşor, dar nu-i nici greu.
A trăi după iubire
e o cruce pentru fire
şi-o-nviere-n Dumnezeu.

A trăi după credinţă
nu-i uşor, dar nu-i nici greu.
Dar a fi în necredinţă
şi-a muri fără căinţă,
nu-i nimic, nimic mai greu!
 Costache  Ioanid

ADEVARUL ESTE CEEA CE ESTE !

Adevarul este Dumnezeu

,,Adevărul este ceea ce este! Adică este realitatea unică, neschimbată, întreagă şi eternă. Adevărul este ceea ce are valoare veşnică. Şi în mărime, şi în durată, şi în preţ. Adevărul nu are un trecut şi un viitor. Are numai un veşnic prezent. Adevărul nu are un moment al lui în care este. Şi un altul în care nu e, ci el este dintotdeauna şi pe totdeauna. Adevărul nu are un loc unde el este de un fel şi un altul unde să fie de alt fel. Ci el este acelaşi oriunde.
Ceea ce se schimbă după oameni, sau după împrejurări, sau după interese, sau după simpatii, acela nu este Adevărul, ci minciuna. Ceea ce caută la faţa omului, aceea nu este dreptatea, ci nelegiuirea. Ceea ce judecă după două feluri, pe unul aşa şi pe altul altfel, nu este legea, ci tirania. Hristos e Adevărul, pentru că El nu Se uită la faţa omului, ci la inima lui (Rom. 2, 11-16).Nu la vorbele cuiva, ci la faptele sale. Cuvântul lui Dumnezeu este Adevărul, pentru că el pătrunde ca o sabie cu două tăişuri, despărţind până la profunzime ceea ce este lumină de ceea ce este întuneric şi ceea ce este viu de ceea ce este mort (Evrei 4, 12-13). Înţelepciunea lui Dumnezeu este Adevărul, pentru că ea nu poate fi nici înşelată (Ioan 2, 23-25), nici înşelătoare (Rom. 3, 3; Isaia 54, 10).Oricine vine la El nu va fi izgonit afară (Ioan 5, 24). Dar oricine nu crede în El nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu va rămâne peste el (Ioan 3, 36).
 Adevărul poate fi asemănat cu toate acelea în care este o parte din el, dar nici una din toate acestea nu poate fi asemănată cu el, pentru că nici una nu-l reprezintă în întregime. El este fiecare – şi totuşi este mai mult decât toate. Adevărul poate fi ca o stâncă de neclintit. Dar nici o stâncă nu poate fi ca Adevărul, pentru că nu poate fi veşnică. Adevărul poate fi ca soarele strălucitor. Dar soarele nu poate fi ca Adevărul, pentru că el are schimbări, pe când Adevărul este neschimbat. Adevărul poate fi ca o apă adâncă, dar apa adâncă nu poate fi ca Adevărul, pentru că în ea mai pot fi urâciuni şi tulburări. Dar în el nu pot fi.Ci asemănarea Adevărului cu focul mi se pare cea mai potrivită. În foc nu pot dăinui nici un fel de gunoaie. În foc nu poate sta decât aurul. Tot ce este în foc se curăţă şi se încheagă. Tot ce are în sine focul devine una cu el, sfinţindu-se. Aşa este şi cu cine este în Adevăr. Sau cu acela în care este Adevărul. Când cei trei tineri au fost aruncaţi în cuptorul de foc, flăcările nu le-au ars nimic altceva decât legăturile.Când au fost aruncaţi în foc, ei erau legaţi. Dar, în foc, ei au devenit slobozi şi umblau prin cuptorul înroşit liberi (Dan. 3, 21-25). Până nu te cufunzi în Adevăr, în Hristos, o mulţime de legături te mai reţin şi nu-ţi lasă slobozenia totală. Dar când ajungi să cunoşti Adevărul, adică devii una cu Hristos prin felul de gândire, de simţire şi de trăire, atunci ai ajuns cu adevărat slobod.
Atunci tot ce poate roade molia sau rugina, tot ce poate lua furul sau moartea, nu te mai leagă şi nu te mai robeşte. Cum închisoarea îţi rupe orice legături cu lumea de afară, tot aşa şi Adevărul îţi rupe orice legături cu păcatul.
Sfinţenia vieţii este singura dovadă a cunoaşterii Adevărului. Libertatea de a face binele este singura dovadă a umblării în Adevăr. Amin
   Traian Dorz
(,,Hristos – Mijlocitorul nostru")

CUVINTE DE FOLOS PENTRU VREMURI GRELE!!!

  Starea duhovniceasca si morala a lumii contemporane 

,,Astăzi, mai mult decât în oricare altă epocă, predicarea pocăinţei este actuală şi societatea creştină are nevoie de o reevanghelizare şi de o înnoire a legăturii cu Biserica lui Hristos. Considerăm important să insistăm aici asupra anumitor scăderi şi concepţii greşite ale oamenilor vremurilor noastre, pe care nu le recunosc ca încălcări ale Legii Evanghelice.               
  1.Tinderea catre viata lipsita de osteneli si dureri
 O suferinţă gravă a oamenilor contemporani, chiar şi a credincioşilor, este lipsa dispoziţiei de a ridica şi de a-şi duce propria cruce şi de a-L urma pe Mântuitorul nostru Cel Răstignit.Vrem binecuvântarea lui Dumnezeu, vrem pacea lui Dumnezeu, vrem cununile mântuirii, vrem Raiul, îi cinstim pe sfinţi şi pe mucenici, dar nu vrem pătimirea celor rele, nu vrem postul şi strâmtorarea înfrânării, nu răbdăm încercările şi bolile, nu suferim plecarea din viaţa aceasta a celor dragi nouă, nu suportăm nedreptăţile şi izgonirile. Confortul şi consumismul influenţează cadrul vieţii noastre duhovniceşti.Însă, precum scrie Sfântul Isaac Sirul: "Nimeni nu a urcat la ceruri cu răsfăţul”. Şi înţeleptul Sirah susţine: „Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită.”Ne găsim des în faţa realităţii triste în care atunci când Dumnezeu permite vreo boală gravă sau vreo altă greutate într-o familie creştină, spre înţelepţire şi întărire duhovnicească, părinţii nu întârzie să fugă în durerea şi disperarea lor la vrăjitori şi magi, la bioterapeuţi, la iluminaţi şi bio-energeticieni şi predau sufletele lor şi ale copiilor lor satanei, în loc să arate o mai adâncă căinţă şi supunere sub voia lui Dumnezeu şi să se sfinţească în mijlocul încercărilor primite. Este mai bine, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul, să moară copilul şi să meargă în rai decât să-l legăm în plasele satanei şi să ajungem în iad. Acelaşi lucru este valabil pentru toate celelalte greutăţi, cum sunt de exemplu dobândirea copiilor şi tulburările vieţii conjugale.De asemenea, cu totul rătăcită şi neortodoxă este părerea celor mai mulţi creştini de a-şi dori o viaţă cât mai uşoară, „fericită", şi de a cere de la Dumnezeu - pentru că tin unele dintre poruncile Sale: merg la slujbe, ţin post, se împărtăşesc ş.a. - să le dea succes şi reuşită în toate problemele lumeşti.Din Pateric aflăm că vechii asceţi când pentru o perioadă nu aveau nici o greutate sau nici o ispită ziceau, cu nelinişte, că i-a uitat Dumnezeu şi se simţeau în siguranţă numai atunci când dragostea lui Dumnezeu le trimitea încercări. Recapitulăm: este o rătăcire să căutăm o viaţă comodă, fără întristări, care nu duce niciodată la ceruri.
2.Organizarea rationalista a vietii
 O altă caracteristică a societăţii contemporane este raţionalismul, adică o exagerată încredere în gândirea logică şi în judecata noastră. Raţionalismul nu este o concepţie filozofică, ci o mentalitate şi o practică păcătoasă. Este în esenţă ateism cu aparenţă de creştinism. Este un păcat care contravine primei porunci a credinţei, a dragostei şi a nădejdii în Dumnezeu. Este acea atitudine din viaţă care ne face să judecăm toate numai cu mica şi limitata noastră minte şi prin preferinţele sinelui nostru negociind încrederea noastră în dumnezeiasca purtare de grijă şi în intervenţia lui Dumnezeu în viaţa noastră.Raţionalistul, deoarece crede că acţionează mereu corect şi fară greşeală, nu-I lasă lui Dumnezeu dreptul de a-l judeca şi declară că nu are nici un păcat şi prin urmare nu are nevoie de spovedanie şi de mila Lui. Trebuie să subliniem cu tarie aici încă o dată cuvintele Sfântului Simeon al Tesalonicului:
,,A crede cineva că nu a căzut în păcat este însăşi căderea şi cel mai mare dintre păcate, precum au păţit şi îngerii apostaţi din pricina răutăţii lor, la fel şi cei care stăteau de-a stânga Domnului (în parabola Judecăţii) zicând «când Te-am văzut?», ca şi când ar fi zis că n-au greşit. Că acesta este cel mai mare păcat o mărturiseşte şi cel preaiubit şi feciorelnic (Evanghelist Ioan) zicând «Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi» (I Ioan 1, 8)". Această rătăcire a minţii o aprinde diavolul cu mult mai mult astăzi, exploatând reuşitele ştiinţifrce şi tehnice care se bazează pe lucrarea cerebrală, aşa încât omul să se simtă foarte puternic, posedând puterea în sine.Însă, atunci când problemele depăşesc soluţiile lor ultime, bazate pe raţiune şi pe puterile proprii (ex: boli incurabile sau pierderea unei persoane apropiate), oamenii se pierd, se destramă sufleteşte şi trupeşte, cad în deprimare, se vrăjmăşesc cu Dumnezeu, caută ieşire în droguri, în beţie şi uneori chiar în sinucidere.
3.Elemente neortodoxe in viata de familie
 Consecinţă firească a raţionalismului este şi fenomenul programării familiale, care constituie o încălcare a Legii lui Dumnezeu, lipsa încrederii în dragostea Sa şi în acelaşi timp şi o ameninţare la adresa viitorului poporului, deci a copiilor noştri.De altfel, concepţia părinţilor despre copiii lor ca despre proprietatea lor personală conduce către trei devieri:
Prima deviere este idolatrizarea copilului, legată şi de naşterea a puţini copii. Adică o vizibilă şi exagerată slăbiciune faţă de copil din partea tuturor şi mai ales din partea mamei. Rezultatul este egocentrismul copilului, iubirea sa de sine, neputinţa unei legături şi colaborări sociale armonioase, nefericirea sa, cauză a nefericirii întregii case, transformarea lui într-uri adevărat tiran.
A doua deviere constă în faptul că părinţii îşi privesc copilul ca pe un bun personal al lor, nu ca pe un nepreţuit dar al lui Dumnezeu şi, ca nişte proprietari iraţionali, hotărăsc uneori avortul criminal.
A treia deviere constă în transformarea copilului întrun mijloc al creşterii şi satisfacţiei slavei deşarte a părinţilor şi în rezolvarea tuturor ambiţiilor lor neîmplinite. Dragostea lor se transformă într-un fel de despotism care tiranizează psihic copilul şi care conduce fără excepţie la vătămări, din momentul în care se va dezvolta eu-ul său personal. Şi din acea clipă ori va suferi interior (dacă are bun-simţ) pentru că părinţii îi desconsideră preferinţele, sau va găsi soluţia în a fugi de acasă.Din nefericire, dispoziţia părinţilor de a interveni nu se limitează la orientarea profesională sau la alegerea soţului, ci foarte des continuă antievanghelic şi în interiorul familiei copiilor, creând răceală sufletească, presiuni psihice şi înclinaţie către divorţ.
Iisus Hristos, care a dat porunca, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, a rezolvat complet problema acestor traume sufleteşti, când a zis:„De aceea (pentru Taina Nunţii) va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa.”
Educaţia copiilor este, cu mici excepţii, egocentrică, axată pe ambiţie şi foarte puţin legată de valorile creştine. Întreaga săptămână, de obicei din ambiţia părinţilor, viaţa copiilor este umplută cu lecţii, meditaţii, limbi străine, muzică, înot, karate, dansuri, atletism, în timp ce seara cofetăriile gem de elevi, într-o nefondată explozie de divertisment, periculoasă nu numai pentru sănătatea sufletească, ci şi pentru cea trupească. Astfel că nu mai rămâne timp nici pentru odihna necesară copilului sau pentru joacă şi cu atât mai puţin pentru educaţia creştină. Părinţii şi învăţătorii creştini vor da răspuns înaintea lui Dumnezeu pentru că nu s-au îngrijit prioritar de îmbisericirea copiilor, de o participare activă a lor la viaţa Bisericii, a parohiei şi de hrănirea lor din duhul tradiţiei noastre ortodoxe.
* * *
Am dori în acest punct să enunţăm anumite consideraţii asupra vieţii familiei contemporane. Temeliile familiei de azi se clatină. Se clatină din pricina conflictelor personale. Şi aceasta, deoarece două egoisme nu pot convieţui într-o conjugare de-o viaţă. Cei mai mulţi dintre soţi se înalţă pe sine fără să cedeze în nimic şi astfel strică pacea familiei, refuzând ca după altercaţiile şi divergenţele de opinii sau voinţă să cadă la pace şi să-şi ceară simplu şi smerit iertare. Fraza "iartă-mă, am greşit!" a dispărut din lexicul familiei şi se păstrează expresii formale de tipul ,,scuze, pardon, sorry...", uzuale în manifestări şi în locuri publice.Diavolul nu poate destrăma familia creştină dacă soţii obişnuiesc să se ierte reciproc.Măsura bunei purtări a soţilor nu este dată de uşurătatea legăturilor de societate sau de maniere şi preţiozitate la recepţii sau în vizite, ci în special de comportamentul inimos şi fară viclenie în preocupările zilnice din interiorul casei lor, acolo unde copiii primesc zi de zi lecţii de viaţă.Participarea copiilor de la vârstă mică la izbăvitoarea Taină a Spovedaniei, întru cunoştinţă, îi va întări cu harul lui Dumnezeu, astfel încât să-şi clădească viitorul pe temelia durabilă a vieţii de comuniune cu Hristos.Este fundamental ca părinţii să-şi înveţe copiii de foarte mici să ceară şi să dea iertare după fiecare mică neînţelegere. Am propune ca fiind corect, chiar de va părea desuet, ca să-i înveţe pe copii să le sărute mâna părinţilor şi bunicilor în fiecare seară, înainte de culcare, şi neapărat după spovedanie şi înaintea împărtăşirii cu Sfintele Taine. Pentru că astfel îşi exersează smerenia, respectul şi recunoaşterea celor care au întâietate în familie
Credem că din casa în care iertarea convieţuieşte cu inima milostivă - virtuţi care-l aseamănă pe om cu Părintele ceresc - niciodată nu va lipsi binecuvântarea lui Dumnezeu, iar porţile raiului vor fi mereu deschise pentru cei ce locuiesc acolo.
De altfel, credinţa că nu banii sau averea, ci dragostea lui Dumnezeu va împlini dorinţele şi nevoile vieţii noastre este de cel mai mare folos pentru copii.
 4.Egoism- iubire de sine- mandrie
 O altă boală gravă a vremii o constituie egoismul şi iubirea de sine. Egoismul şi mândria sunt cauzele căderii lui Lucifer şi a cetei sale, precum şi ale celor mai multe dintre căderile noastre şi al lipsei harului lui Dumnezeu. Conform Sfintei Scripturi „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (Iacov 4, 6), iar „Toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului" (Pilde 16, 5).Cel mândru se socoteşte pe sine mai bun ca ceilalţi în toate şi consideră părerea sa întotdeauna înţeleaptă. Vrea să se impună mereu în jur. Nu ia în seamă părerea nimănui, îi desconsideră şi-i judecă pe ceilalţi, vânându-le şi exagerându-le lipsurile, făcându-se că nu le vede darurile şi virtuţile.Iubirea bolnăvicioasă de sine se manifestă ca slavă deşartă, dorinţa de a plăcea, lăudăroşenie şi fală, ca impertinenţă şi îndrăzneală, ca împotrivire la orice autoritate sau putere superioară şi ca autojustificare.
5.Autojustificare
 La polul opus smeritei recunoaşteri a păcătoşeniei noastre se găseşte cel mai mare şi mai periculos vrăjmaş al pocăinţei: autojustificarea, născută din mândrie.Rătăcirea în zilele noastre este aşa de mare, încât până şi oamenii înglodaţi literalmente în păcat rămân neruşinaţi şi nepocăiţi, justificându-se pe sine pe deplin. Intr-o lucrare a unui scriitor contemporan eroul săvârşeşte cu bună-ştiinţă o crimă, căutând astfel ieşire din fundătura vieţii în care ajunsese, dar este prins şi trimis în închisoare. Este condamnat la moarte şi cu puţin timp înainte de execuţie repetă insistent: "am avut dreptate, am dreptate, voi avea dreptate”.Omul care se justifică pe sine suferă mai mult de probleme psihice, deoarece nu-şi recunoaşte vinovăţia. Devine astfel nervos, tulburat, nemulţumit, pretenţios, revoltat. Urmând exemplul lui Lucifer, nu vrea să-şi ceară iertare şi să-şi mărturisească păcatele. Repetă ca pe un refren: "am avut dreptate, am oricum dreptate, voi avea întotdeauna dreptate", şi pune singur stavilă veşnică milei dumnezeieşti.
6.Judecarea (critica) celorlalti
 O formă foarte dăunătoare a egoismului şi a iubirii de sine este grija de ceilalţi, adică preocuparea indiscretă pentru viaţa celorlalţi şi judecarea lor.Omul de astăzi, din cauza multelor activităţi (uneori două servicii, şedinţe, conferinţe, întruniri, sport şi multe altele), dispune de foarte puţin timp pentru cercetarea Legii lui Dumnezeu, pentru participarea la viaţa de taină (sacramentală) a Bisericii, pentru cercetarea sinelui, pentru amintirea de moarte - care e adevărata filozofie despre viaţa veşnică -, şi pentru mântuirea sufletului său.În paralel, toate mijloacele mass-media, cu modul lor provocator, bazat pe impresii, vin şi umplu mintea şi sufletul cu ştiri, comentarii şi informaţii despre tot felul de teme şi în special despre delicte, greşeli, eşecuri, scandaluri şi păcate ale altora. Şi, dacă ia cineva în consideraţie că omul contemporan urmăreşte până noaptea târziu cu o atracţie ferventă programele acestea, pierzând astfel şi puţinul timp ce l-ar fi putut destina îndeletnicirii cu sine şi cercetării sinelui, atunci înţelege de ce am ajuns judecători şi cenzori ai tuturor şi ne ignorăm propria boală, justificându-ne pe noi în toate.De aceea, grija de cele străine nouă, cu cele trei forme ale sale (bârfa, judecarea şi denigrarea aproapelui), a luat forma unei epidemii globale, creând între oameni răceală, vrăjmăşie, ură, amintirea de rău şi părăsirea de către harul lui Dumnezeu.Judecarea sau bârfa, precum conchid toţi Părinţii Bisericii noastre, este dintre cele mai mari păcate, deşi ne par de mică importanţă. Aceasta, pentru că arată lipsa dragostei pentru ceilalţi şi egoism.
Sfântul Ioan Scărarul o caracterizează cu precizie:
„[...] lipitoare grasă, tăinuită, care suge şi zădărniceşte sângele iubirii.”
Judecarea este rezultatul multor patimi. După Sfântul Dorotei: „[...] nimic nu-l dezgoleşte într-atât pe om şi nu-l conduce către părăsirea de Dumnezeu ca judecarea, vorbirea de rău şi cleveteala aproapelui”.Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul se pronunţă categoric zicând: "Cel care se preocupă cu păcatele celorlalţi sau îl judecă pe fratele său chiar şi numai ca bănuială nu a pus încă început pocăinţei, nici nu a început cercetarea păcatelor sale.”
Sfântul Nicodim Aghioritul subliniază că judecarea şi discreditarea celuilalt, şi mai ales când constituie o calomnie şi o necinstire a sa, echivalează cu uciderea. Cu o crimă comodă şi lipsită de primejdii, de vreme ce se săvârşeşte din fotoliul sufrageriei, în contrast cu uciderea propriu-zisă a trupului, care de obicei implică şi tulburare, anxietate, pedeapsă penală şi închisoare.Judecarea ne arată drept creştini fără minte. Hristos spune: "Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsurati vi se va măsura.”
Adică singuri ne condamnăm pe noi înşine să cădem în aceleaşi păcate şi dăm măsura judecăii neîndurătoare lui Dumnezeu, dreptul Judecător.
Un păcat şi mai mare este osândirea preoţilor. „Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu vicleniţi împotriva profeţilor Mei”  este porunca Domnului, prin gura profetului David. Accentuăm gravitatea acestui păcat pentru a nu fi omis sau tratat superficial la spovedanie.................
Fraţii mei,
cea mai importantă lucrare a noastră în această viaţă este lucrarea mântuirii noastre, şi mântuirea nu se izbândeşte prin nici un alt mod decât prin pocăinţă adevărată, prin spovedanie, prin lupta continuă împotriva patimilor, prin toate mijloacele ce ni le oferă Sfânta noastră Biserică. Pocăinţa are o importanţă hotărâtoare nu numai pentru viaţa noastră viitoare, ci şi pentru cea pământească, căci îi dăruieşte sufletului blândeţea firească şi bucuria.
Atât de mari sunt pacea şi desfătarea în Hristos ale sufletului renăscut, încât acesta va considera anii petrecuţi departe de Taina Spovedaniei ca pe nişte ani pierduţi. Foarte des auzim în scaunul spovedaniei: Ah, părinte, de ce nu ne-a spus nimeni atâţia ani aceste lucruri, cât de mult timp am putut pierde!
Este inexprimabilă deplinătatea sufletească pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce se pocăiesc în mod sincer. Ei înşişi devin apoi mărturisitori şi propovăduitori ai pocăinţei, făcători de pace în universul lor personal sau într-un cadru mai larg, adevăraţi prieteni şi fraţi ai aproapelui lor.
Cuviosul Antonie al Kievului scrie:
,,Nicicând nu este omul atât de frumos, atât de plăcut lui Dumnezeu ca atunci când îşi ucide înaintea lui Dumnezeu şi înaintea preotului duhovnic mândria. De îndată ce este distrus vrăjmaşul de căpătâi al mântuirii noastre, vrăjmaşul lui Dumnezeu, zidul care ne desparte de Dumnezeu, adică mândria, imediat sufletul celui ce se spovedeşte se deschide spre a primi gândurile, dorinţele, intentiile şi hotărârile cele sfinte.”

                         SLAVIT SA FIE DOMNUL!

(Din: Spovedania Îndrumar Arhimandrit Atanasie Anastasiou, Staret al Sfintei Mănăstiri a Marii Meteora).
(sursa:http://corortodox.blogspot.ro/)

ISPITELE OAMENILOR MODERNI

 Sfantul Siluan Athonitul ne invata ,cum sa pastram pacea sufleteasca  in mijlocul smintelilor zilelor noastre......!!!

,, Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul".

,, Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum să o dobândească. Paisie cel Mare s-a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-1 izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat şi I i-a zis: „Paisie, de voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pre nimenea să urăşti şi să osândeşti, şi nu te vei mânia”. Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu pace în suflet; dară cel ce iubeşte a face voia sa, niciodată va afla pacea. Sufletul ce s-a dăruit voii lui Dumnezeu uşor poartă toată durerea şi toată boala, căci şi în boală el se roagă şi vede pre Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea; Tu ştii cât sunt eu de păcătos şi de neputincios, ajută mie să rabd şi să mulţumesc bunătăţii Tale”. Şi Domnul uşurează boala, şi sufletul simte ajutorul lui Dumnezeu, şi este vesel înaintea lui Dumnezeu şi mulţumitor.
Dacă te ajunge vreo nesosinţă, tu să gândeşti: „Domnul îmi vede inima, şi dacă îi este bineplăcut, bine îmi va fi şi mie, şi celorlalţi”, şi aşa sufletul tău pururea va fi în pace. Dar dacă cineva va cârti: „Asta nu-i aşa, aia nu-i bine”, niciodată nu va fi pace în suflet, măcar de ar şi posti şi mult s-ar ruga.
Apostolii erau întreg dăruiţi voii lui Dumnezeu; aşa se păstrează pacea. Tot aşa şi toţi marii oameni sfinţi au răbdat toate scârbele, încredinţându-se voii lui Dumnezeu.
Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.
Trebuie neclintit să ne amintim că vrăjmaşii înşişi au căzut din mândrie, şi că pe noi tot mereu încearcă să ne mâne pe aceeaşi cale, şi pe mulţi i-au înşelat. Dară Domnul au zis: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”.
„O, Milostiv Doamne, dăruieşte nouă pacea Ta, precum ai dat pacea Sfinţilor Apostoli: «Pacea Mea dau vouă».
Doamne, dă şi nouă a ne îndulci de pacea Ta. Sfinţii Apostoli au primit pacea Ta, şi asupra întregii lumi o au revărsat, şi mântuind norodul, nu-şi pierdeau pacea, şi întru dânşii ea nu se împuţina”.
Slavă Domnului şi milosârdiei Sale, căci El mult ne iubeşte şi ne dă pacea Sa şi harul Sfântului Duh.
Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre?
Judecând după Scriptură şi după moravurile oamenilor de astăzi, noi trăim vremile de pe urmă, şi totuşi trebuie păstrată pacea sufletească, fără de care nu ne putem mântui, precum zicea marele rugător al pământului rusesc, Cuviosul Serafim. Câtă vreme trăia Cuviosul Serafim, pentru rugăciunile sale Domnul păzea Rusia; iar după dânsul s-a înălţat un alt stâlp ce ajungea de la pământ până la cer - Părintele Ioan din Kronstadt. Ne vom opri asupra lui: el este de-al vremilor noastre, şi l-am văzut rugându-se, pe când pe ceilalţi nu i-am văzut.
Ne amintim cum după Liturghie, când i-au adus calul şi trăsura şi el se aşeza în ea, norodul 1-a împresurat, cerându-i binecuvântarea; şi într-o astfel de învălmăşeală sufletul îi era neîntrerupt în Dumnezeu, şi într-o astfel de gloată el nu se risipea şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Cum ajungea el la aceasta? - iată întrebarea noastră.
Ajungea la aceasta şi nu se risipea pentru că iubea norodul şi nu înceta a se ruga pentru el Domnului:
„Doamne, dăruieşte pacea Ta lumii Tale”.
„Doamne, dăruieşte robilor Tăi Duhul Tău cel Sfânt, ca El să le încălzească inimile cu dragostea Ta, şi să-i povăţuiască întru tot adevărul şi binele”.
„Doamne, voiesc ca pacea Ta să fie întru tot norodul Tău, pre carele Tu ai iubit până în sfârşit, şi ai dat pre Fiul Tău cel Unul-Născut, spre a mântui lumea”.
„Doamne, dăruieşte lor harul Tău, ca în pace şi în iubire să Te cunoască şi să Te iubească, şi să zică asemenea Apostolilor pre Tabor: Bine este nouă, Doamne, a fi cu Tine”.
Astfel, neîncetat rugându-se pentru norod, el îşi păstra pacea sufletească; noi însă o pierdem, pentru că nu avem în noi dragoste către norod. Sfinţii Apostoli, şi toţi Sfinţii, doreau norodului mântuirea, şi petrecând în mijlocul oamenilor, înflăcărat se rugau pentru ei. Duhul Sfânt le dădea puterea a iubi norodul; şi noi, de nu ne vom iubi fratele, nu vom putea avea pacea.

Să cugete fieştecare la acestea
(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducerea Ierom, Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 335-337)

(sursa :www.doxologia.ro)

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Dragostea

 
Dragostea care nu doare
n-are roadă numai floare
n-are lacrimi, ci-nselare
n-are viață - numai pare.

Dragostea care nu plânge
nu se-aprinde, ci se stinge,
nu se-nalță, ci coboară,
nu învie, ci omoară!

Dragostea ce nu-i fierbinte
nu te crede, ci te minte,
nu e-n soare, ci e-n ceață,
nu-ncălzeste, ci îngheață.

Dragostea ce nu-i curată
nu trezeste, ci îmbată,
nu rămâne, ci trădează,
nu-nălbeste, ci-ntinează.

Numai Dragostea Divină
nu te arde, ci te-alină,
nu te lasă, ci te ține
orice trece si-orice vine.

Numai dragostea frumoasă
legământul nu si-l lasă
și cununa nu-si desparte
nici în viață, nici în moarte!
  
Traian Dorz

ISPITELE OAMENILOR MODERNI

 Comoditatea ,lenea si trandavia

Cine îşi mai imaginează viaţa fără telecomandă? Fără cuptorul cu microunde, fără cafetieră sau să mai trebuiască să meargă pe jos o jumătate de oră pentru a ajunge la un magazin să îşi cumpere pâine?

Suntem atât de "ocupaţi", încât strâmbăm din nas atunci când trebuie să mergem la magazinul din apropiere pentru a cumpăra pâine, când trebuie să ducem gunoiul sau chiar atunci când vine vorba de încălzit mâncarea din frigider. Oricât de agitaţi şi de ocupaţi am fi, nu putem să nu remarcăm că omul zilei de astăzi este unul mai mult decât comod.

Cât de tare nu strâmbăm din nas atunci când se termină bateriile la telecomandă şi suntem nevoiţi să schimbăm posturile televizorului din butoane?

Câţi nu mâncăm tot felul de semipreparate în fotoliul din faţa televizorului pentru a nu ne mai obosi să mergem până în bucătărie şi, în plus, "economisind" timp şi să ne uităm la un film american "bun", la un meci de fotbal ori la o telenovelă abia apărută.

Seara suntem prea obosiţi pentru a ne mai ruga aşa cum ar trebui, pentru că "am avut o zi grea" şi nu mai putem rezista o jumătate de oră în genunchi în faţa icoanelor, aşa că pentru mulţi rugăciunea "Tatăl nostru" rămâne singura rostită pe fugă, însoţită de vreo câteva metanii în timpul cărora pomenim pe cei dragi şi pe cei adormiţi, după care ne aruncăm rapid în pat, pentru că urmează o nouă zi "grea".

Comoditatea este una dintre bolile cel mai des întâlnite la omul modern, deoarece toată evoluţia tehnicii, menită să ne facă viaţa mai uşoară, nu a făcut altceva decât să ne transforme în nişte leneşi, dependenţi de toate aceste maşinării. Nişte sclavi ai lor, care nu îşi mai pot imagina viaţa fără toate aceste ajutoare.

Mergem cu maşina la serviciu, înfruntând blocajele din trafic, când am putea merge cu mijloacele de transport în comun şi am ajunge mult mai repede. Însă suntem prea comozi ca să mergem câteva sute de metri pe jos şi să aşteptăm în staţie autobuzul, tramvaiul ori să mergem "tocmai la metrou".

Şi aproape de fiecare dată zicala "leneşul mai mult aleargă" se adevereşte, deoarece stăm blocaţi în trafic timp preţios, în care am fi putut ajunge cu siguranţă la serviciu cu metroul sau cu un alt mijloc de transport în comun, timp în care am fi citit liniştiţi şi câteva pagini dintr-o carte.

Comoditatea se vede inclusiv la copii, care pe de o parte sunt învăţaţi aşa de părinţii "grijulii" care aduc ceaiul şi mâncarea la pat, le aduc hainele şi îi ajută să se îmbrace şi le fac toate mofturile, dar şi copiii înşişi devin astfel din cauza tehnicii ultramoderne ce a pătruns în casele tuturor. Copiii nu mai joacă fotbal sau alte jocuri care presupun mişcare, ci se joacă în casă în faţa calculatoarelor ori a televizoarelor cu monitoare uriaşe din sufragerie. Aşa pot juca orice joc fără să depună efort sau fără să se murdărească şi, în plus, pot ţine alături şi snackurile, chipsurile sau alte "mâncăruri" moderne.

Comoditatea văzută de medici

Din punct de vedere medical, comoditatea sau lenea este văzută în primul rând ca o deficienţă de dorinţă şi voinţă, însă nu este văzută neapărat o problemă decât după un anumit timp. Medicii consideră că nu este nimic rău în a-ţi fi lene din când în când. Este o reacţie de autoconservare, ţine de instinctul de supravieţuire, fiind o modalitate prin care organismul se protejează în momentele de slăbiciune împotriva efortului psihic sau fizic. Problema însă este atunci când devine repetitivă, când persistă sau, cum spun medicii, când devine "cronică". Atunci apare o lipsă de motivaţie pentru absolut orice, scade randamentul şi apar problemele în interiorul familiei.

În ceea ce priveşte cauzele acesteia, ele sunt multiple, cum ar fi oboseala fizică ori psihică, stresul, căldura, alimentaţia necorespunzătoare sau activităţile monotone şi plictisitoare.

În ceea ce priveşte soluţiile, din punct de vedere medical, specialiştii recomandă o ceaşcă de cafea ori de ceai verde, un energizant sau mişcarea fizică. O oră de alergat, înot sau de gimnastică dă buna-dispoziţie necesară pentru o zi întreagă.

Trândăvirea este o patimă şi trebuie alungată

Toate aceste obiecte create pentru a ne uşura viaţa nu fac altceva decât să ne îndepărteze şi mai mult de Dumnezeu. Devenim mai bogaţi material, deţinem lucruri care ne ajută fizic, însă devenim în acelaşi timp mai săraci din punct de vedere spiritual. Toate aceste înlesniri ne predispun spre trândăvire, tocmai prin confortul pe care îl oferă.

Din punct de vedere spiritual, lenea sau trândăvia este acuzată de toţi Părinţii Bisericii.

Exemplele încep în Sfânta Scriptură, unde Mântuitorul dă mai multe pilde, precum cea a talanţilor, în care sluga vicleană şi leneşă ce nu şi-a înmulţit talantul este alungată. La fel, smochinul neroditor este blestemat să se usuce, ajungând în focul cel nestins.

Apoi, Sfinţii Părinţi au acordat spaţii ample în lucrările sau în cuvintele lor de învăţătură acestei patimi.

Sfântul Efrem Sirul consideră trândăvia pe primele locuri între păcate, celebră fiind rugăciunea sfântului, ce marchează slujbele Postului Mare: "Doamne şi Stăpânul vieţii mele, Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie! [...]", se arată în începutul acestei rugăciuni. Aceasta deoarece trândăvia naşte gânduri rele, iar gândurile rele duc la fapte rele.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune referitor la trândăvie, la lene că "este în firea sufletului să fie fără încetare în mişcare - el neputând suferi repaosul. Dumnezeu a creat fiinţa omenească pentru muncă; a lucra îi este firea, a sta e împotriva firii lui. Să nu judecăm după cei bolnavi, ci să ne gândim la încercările noastre. Nimic nu este mai distructiv ca sedentarismul, ca trândăvia. Pentru aceasta Dumnezeu ne-a orânduit legea muncii". De asemenea, explică şi de ce comoditatea degenerată în trândăvie nu ne este de folos şi care este legătura dintre lenea trupească şi cea sufletească. Tămăduirea acestei patimi sau evitarea ei se poate face în primul rând prin activitate intelectuală, astfel încât mintea noastră să nu aibă vreme să se gândească la lucruri rele, dar şi prin activitate fizică, pentru ca trupul să nu se întoarcă împotriva noastră cu alte patimi.

"Nimic nu este mai distructiv ca sedentarismul, ca trândăvia.

Pentru aceasta Dumnezeu ne-a orânduit legea muncii."

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Silviu Dascalu ( sursa:http://www.ziarullumina.ro/)
 
  Parintii nostri ne invata........

,,In Pateric se spune ca Sfantul Antonie cel Mare , fiind in pustie , a ajuns odata intr-un fel de moleseala , intr-un fel de plictiseala si a zis : ” Doamne , ce sa fac sa ma mantuiesc, ca nu ma lasa gandurile ?”Si atunci a venit un inger in infatisearea de calugar si a stat langa Sfantul Antonie cel Mare si si-a ridicat mainile la rugaciune , apoi s-a asezat si a impletit o funie , dupa aceia iar s-a asezat la rugaciune , si iar a impletit o funie. ” Fa asa si te vei mantui ” .
,,Avva Ilie spunea ca “un batran a ramas intr-o capiste si au venit dracii, zicandu-i lui : du-te din locul nostru ! Iar batranul a zis : voi nu aveti loc. Si au inceput dracii sa-i risipeasca cu totul smicelele lui de finic. Iar batranul sta adunandu-le pe ele. Mai pe urma dracul apucandu-l de mana, il tragea afara.Dar ajungand batranul la usa, cu cealalta mana tinea usa strigand : Iisuse, ajuta-mi ! Si indata a fugit dracul. Si batranul a inceput a plange. Iar Domnul a zis lui : de ce plangi ? Si a raspuns batranul : fiindca dracii indraznesc sa apuce pe om si sa-l necajeasca.Si i-a zis lui : tu te-ai lenevit; caci cand M-ai cautat, ai vazut cum M-am aratat tie !Acestea le zic, caci este trebuinta de multa osteneala si de nu se va osteni cineva, nu poate sa aiba pe Dumnezeu cu sine, caci El pentru noi S-a rastignit"(din ,, Pateric")

”Trândăvia se manifestă atât trupește, cât și duhovniceste. Trândăvia trupească se manifestă prin a irosi această vreme de aur fără a face nimic, în plăceri deșarte, în băutură, jucând table ori cărți, ori în nesăvârșirea unei munci folositoare; iar trândăvia duhovniceasă constă în faptul de a pierde vremea noastră de pocăință cu săvârșirea diferitelor păcate. Dacă lenea trupească ne îndepărtează de unirea cu lucrurile bogăției materiale, lenea duhovnicească conduce de-a dreptul către îmbogățirea în vicii”
 (Arhimandrit Serafim Alexiev, ”Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”)

,,Daca intrebuintam orice sarguinta si iscusinta ca sa scapam de moartea trupeasca, cu atat mai vartos suntem datori sa ne straduim ca sa scapam de moartea sufleteasca, pentru ca cel ce voieste sa se mantuiasca nici o piedica nu are, fara numai negrija si lenea".
 (SfantulAntonie cel Mare)

"Inima iubitoare de placeri, in vremea iesirii i se face sufletului inchisoare si lant; iar cea iubitoare de osteneli ii este poarta deschisa. "
(Sfantul Marcu Ascetul)

,,Fericiti cei ale caror osteneli s-au facut intru cunostinta, caci i-au odihnit de orice povara si ei au biruit reaua lucrare a dracilor, mai ales pa a celor ai lasitatii, care impiedica pe om de la orice lucru bun. Ei cauta sa aduca o lene in mintea care voieste sa staruie in Dumnezeu, incercand sa o departeze de la aceasta cale. Socotesc ca daca este in noi iubirea, rabdare si infranarea, nu vor putea dracii sa faca nici un lucru cu noi, mai ales de va cunoaste mintea ca lenea este cea care le distruge pe toate. Si-o vei dispretui pe ea, daca vei fi parasit toata materia vazuta. Uraste toate cele din lume si toata odihna trupeasca fiindca acestea te fac dusman al lui Dumnezeu, caci precum omul care are un dusman lupta cu el, asa trebuie sa luptam si cu trupul nostru ca sa nu se odihneasca."
 (Filocalia. XI)

 "Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis."

(Radu.Gyr)

A FI OM PRINTRE NEOAMENI....!!!

 Sa fii om !
 ,,Un nume de cinste trebuie purtat cu cinste. Un nume te obligă să fii om ales." 
(P.S.Iustinian Chira)


 ,,Al nostru este a ne stradui sa fim cu adevarat Oameni, pregatiti sa ra­manem oile lui Hristos si printre lupi. Dumnezeu ne trimite lupii ca sa-i iubim si pe ei, pentru ca si ei, vazand viata si credinta noastra, sa-­si doreasca sa ajunga oi ale lui Hristos. Dar, in orice caz, cel mai im­portant e ca noi sa nu ajungem lupi. Acest gand ne va tine si trupes­te, si sufleteste. Iar daca va trebui sa pierim, sa pierim ca Oameni. Ca neoameni sa nu primim nici sa traim, nici sa murim." 
(Patriarhul Pavle al Serbiei)


,,Notiunea romaneasca a omeniei e tot asa de greu de definit ca si notiunea dorului.
A fi „om de omenie” inseamna a fi om adevarat, a fi realizat adevaratele calitati de om.
Omenia inseamna frana in calea tuturor pornirilor care coboara pe cineva de la treapta de om.

Omenia e granita intre om si animalul inconstient sau fiara.
Inseamna a nu fi „porc de caine”, adica obraznic ca un porc sau rau ca un caine, sau amandoua; inseamna a nu fi „lepra” de care oamenii trebuie sa se fereasca, pentru ca aduce o molima in viata lor. „Un caine de om” indica pe cineva care nu mai e om sau care nu mai are din om decat capacitatea de a manifesta cu mai multa abilitate cruzimea cainelui.

„Om de omenie” nu-i o insusire posibil de practicat in izolare, ci e o relatie cu ceilalti, e relatia normala a omului cu semenii sai.

Omul nu e om decat in relatia normala cu semenii sai.

Omenia e contrarul individualismului, al nepasarii de ceilalti, e contrarul chiar al unui individualism prin care nu s-ar fi urmarit interese egoiste, ci simpla nepasare fata de ceilalti sau afirmarea de putere gratuita in stil nietzschean.

„Ma omenesc” fata de cineva inseamna ca ii acord atentiune si cinstire aceluia, ma feresc sa-1 tratez intr-un mod grosolan, asa cum ar merita, poate.

Aceasta nu inseamna ca omenia trebuie sa fie lipsita de putere. Dimpotriva, celui ce vrea sa tina in frau egoismul sau chiar individualismul dornic de acte care uimesc, dar nu folosesc nimanui, i se cere o mare putere.
Dar o si mai mare putere i se cere celui ce adauga la aceasta frana a egoismului sau a individualismului nepasator sau dornic de acte uimitoare, dar nefolositoare, efortul de a-si trai viata cu un folos pentru altii, in slujba altora.
Au fost si la noi unii care au depreciat notiunea romaneasca de omenie, pornind de la dispretuirea nictzscheiana a omului. Ei au vazut in omenie un fel de multumire cu existenta cenusie, umilita, un fel de cersire de mila si de iertare pentru faptul de a exista si de a incomoda in oarecare fel pe cineva. Sensul acesta minor al omeniei ei l-au dedus din expresii ca „un biet om de omenie”, „oameni suntem”.
Nu s-a remarcat insa ca atribuindu-se in mod gresit un caracter general expresiei „un biet om de omenie”, s-a admis implicit ca a fi om de omenie inseamna a accepta situatia de „biet” om, deci cel ce vrea sa scape de aceasta situatie trebuie sa foloseasca metodele necinstite si exploatatoare ale neomeniei, prin care ceilalti au scapat de situatia de „bieti” oameni.

Dispretuindu-se „omenia” acestui biet om, nu s-a bagat de seama ca se adresa acestuia invitatia de a renunta la omenie, de a se folosi de aceleasi metode necinstite si talharesti ale celorlalti pentru a realiza un om superior, chipurile, omului de omenie.

Se pune deci intrebarea: in afara de alternativa „biet om de omenie” sau om necinstit nu mai exista, in conceptia poporului nostru, nici o alta posibilitate? Nu poate exista un om de omenie care sa nu fie un „biet” om in raport cu ceilalti?
Poporul nostru n-a generalizat expresia „biet om de omenie”. Aceasta a folosit-o uneori numai pentru a stigmatiza un mediu care are ca rezultat ca un om de omenie trebuie sa se afle in situatia unui „biet” om. Faptul ca poporul nostru n-a generalizat insa aceasta expresie dovedeste ca in realitate exista oameni de omenie fara a fi bieti oameni, ca deci nu trebuie renuntat la omenie pentru a scapa de situatia unui „biet” om. Chiar in folosirea ei negeneralizata expresia „un biet om de omenie” cuprinde nu atat o nota de dispret pentru un om de omenie, cat o incriminare a unei nedrepte oranduiri sociale, care face posibil ca un om de omenie sa fie un „biet om”.
Depinde apoi de cine foloseste expresia alegerea unuia dintre cele doua sensuri posibile ale ei. Un om cinstit o foloseste indignandu-se pentru situatia de „biet om”, in care e tinuta omenia cuiva; un imoral o foloseste cu o nota de dispret pentru acest „neajutorat” „biet om de omenie”.
„Omenia” nelegata de starea de „biet om” a fost posibila mai ales in trecutul mai indepartat, cand in general majoritatea oamenilor din sat, daca nu toti, erau cinstiti. In timpul mai nou, inmultindu-se smecherii si inselatorii, cel ce refuza metodele acestea poate deveni usor un „biet om”.
Dar aceasta ne arata si calea de iesire din aceasta situatie: sa luptam pentru a ridica din nou din punct de vedere moral nivelul general al societatii.
Era de egalizare sociala pe care o traim a redus distanta sociala si materiala dintre oameni, adica dintre oamenii care apar ca „bieti oameni” fata de altii, care nu sunt in aceasta situatie. Prin aceasta astazi e mai usor ca omenia sa nu mai tina pe cineva in situatia inferioara de „biet om”, in comparatie cu altii, care sunt deasupra acestei stari prin neomenia lor.
In general, „a fi om de omenie” inseamna a si lupta pentru omenie, a lupta prin rusinarea si mustrarea celui care practica acte de neomenie; e o lupta care pentru a ramane lupta a omului de omenie trebuie sa fie bazata totdeauna pe exemplul personal.
Caci omenia nu implica numaidecat o blandete pasiva, ci o blandete care, folosind si asprimea, isi arata la sfarsit iertarea pentru cel care a fost ajutat sa se elibereze din neomenie.
Omenia e un respect, o sfiala de om, o rusine de om de a fi necinstit cu el si cu toti, dar nu de cei ce si-au intinat frumusetea umanitatii cu o murdarie morala. Pe acestia i-a dispretuit poporul nostru si i-a doborat fie prin lupta directa, ca in cazul lui Fat-Frumos, fie, cand nu s-a putut prin lupta deschisa, prin pacaleala care 1-a privat pe individul lipsit de omenie de avantajele lui dobandite prin neomenie si 1-a facut de rasul lumii.
Omenia ca respect de om se acopera in parte cu dreptatea, iar neomenia, cu nedreptatea. Dar cu o nedreptate care nu e identica totdeauna cu respectul legii date, caci si legea poate fi nedreapta, poate favoriza situatii avantajoase pentru unii si dezavantajoase pentru altii.
Prin omenie un om se comporta fata de alt om ca fata de un egal al sau in umanitate, ca fata de un participant la umanitatea sa proprie. Dincolo de legi, raportul de omenie e un raport de la om la om, ca intre partasii aceleiasi umanitati nu intr-un mod strict separat, ci oarecum comun.
De aceea, omul de omenie considera suferinta si jignirea semenului sau ca o suferinta si ca o jignire proprie, pentru ca atinge o umanitate care este si a lui.
Prin omenie, cel ce respecta pe altul respecta o umanitate pe care o poarta si el.
„A se omeni” fata de altul, pe care prin aceasta „il omeneste”, inseamna a-si descoperi si a respecta propria umanitate, descoperind-o si respectand-o pe a altuia, sau a se ridica la nivelul propriei umanitati, ridicand-o pe a altuia.
Manifestand omenia mea, dovedesc ca am descoperit pe celalalt in umanitatea lui; descoperind umanitatea altuia nu se poate sa nu ma ridic la umanitatea din mine. Printr-un singur act descopar umanitatea din amandoi. Este o singura umanitate in amandoi, desi e purtata de doua subiecte.
Prin omenie ne-am descoperit comuniunea in umanitate, in felul acesta nu poate deveni cineva om decat in masura in care descopera pe ceilalti oameni ca oameni si-i trateaza ca oameni. Sunt om in solidaritate cu ceilalti, incercand sa cobor pe altul de la treapta de om, ma cobor pe mine; ridicandu-1 pe altul in constiinta si comportarea mea la starea de om, m-am ridicat pe mine. Realitatea „om” este astfel o realitate corelativa. Posibilitatea mea ca om e legata de grija de altii.
Daca dupa momentul unui act de neomenie a reactionat in mine umanitatea pe care o port, datorita unei suferinte provocate altuia, ma rusinez fata de umanitatea mea, rusinandu-ma fata de umanitatea lui, pentru ca in esenta umanitatea lui e umanitatea mea.
Mi-e rusine ca n-am fost om, pentru ca netratandu-1 pe celalalt ca om, degradandu-1 pe el ca om, m-am degradat pe mine.
Mi-e rusine de un act prin care am jignit deodata umanitatea lui si umanitatea mea. Daca as exista numai eu, nu mi-ar fi rusine de degradarea umanitatii mele.
Umanitatea e data in mai multe persoane, pentru ca in felul acesta sa pot simti rusine si fata de mine jignind pe altul; pot simti rusine pentru jignirea umanitatii mele, intrucat am jignit-o in persoana altuia.
Omenia este, astfel, o sensibilitate la umanitatea comuna, care nu se lasa usor si total inabusita, care reactioneaza, in primul rand, din mine.
Umanitatea mea persista chiar daca ma silesc sa o inabus. Persista si reactioneaza la actele mele de inabusire a ci prin comportarea mea neomenoasa fata de altul.
Omenia este sensibilizarea umanitatii din mine si descoperirea unitatii dintre ca si umanitatea celuilalt. Umanitatea fiind comuna diferitelor subiecte umane, isi afirma si isi activeaza unitatea prin sensibilitatea manifestata in relatia dintre subiectele care sunt purtatorii aceleiasi umanitati.
De aceea, „dreptatea” pe care o implica omenia este nu numai o stare de egalitate exterioara intre doua subiecte despartite, ci si o relatie sau o comunicare afectiva intre purtatorii comuni si deci egali ai aceleiasi umanitati.
Poporul roman manifesta, prin sensibilitatea particulara la ceea ce se cheama omenie, o sensibilitate deosebita la comuniunea in umanitate.
Umanitatea, in el si-a pastrat intr-un mod deosebit de accentuat sensibilitatea comunicanta, sensibilitatea ca mijloc de activare a unitatii sau a comunitatii umanitatii in subiectele diferite in care este ipostaziata.
Poporul roman, punand omenia ca sensibilitate a umanitatii la unitatea ei in varful valorilor imanente, a avut in ea nu numai izvorul tuturor valorilor, ci si garantia unitatii, si prin aceasta a pus un dig puternic in calea individualismului occidental, manifestat fie in reducerea comunitatii umane la treapta unei societati subordonate autoritatii externe a unei conduceri infailibile, fie prin acceptarea haosului de opinii, de ideologii si de tendinte contradictorii, cu incercarea de a pastra o oarecare unitate in planul politic, prin aritmetica democratiei.
Omenia reprezinta pentru poporul roman trezvia deosebita la umanitate si la comuniunea in umanitate; reprezinta activarea acestei comuniuni in umanitate; reprezinta constiinta umanitatii si a comunitatii in ea ca valoare suprema imanenta si criteriul oricarei valori. Dar aceasta inseamna ca in umanitate si in comunitatea in ea este stravezie si.eficace adancimea ultimei taine a existentei.
In sfiala de om, in respectul de om, in rusinea de a nu fi om, exprimate prin omenie, romanul resimte sfiala de taina sfanta a omului. Murdarirea morala, batjocorirea, tararea in noroiul moral a semenilor, atragerea lor la acte inconstiente si cinice inseamna golirea omului de tot ce e sfant in el. Omul acela e capabil de orice. Caci pentru el nu mai exista nimic demn de respect.
Expresia „oameni suntem” poate insemna, de fapt, o ingaduinta reciproca, condamnabila a unor greseli vrute sau nevrute, cand e folosita inainte de savarsirea acelor greseli. Dar cand este folosita dupa savarsirea lor, poate insemna si o intelegere care se abtine de la o implacabila condamnare a celui ce a gresit, chiar daca cel ce acorda aceasta intelegere n-a gresit in acelasi fel.
In acest caz, expresia manifesta constiinta neputintei omului de a se mentine intr-o absoluta impecabilitate. Se manifesta si in aceasta o sensibilitate a comunitatii in umanitate cu celalalt.
Dar expresia „oameni suntem” are si o forma inversa: „doar suntem oameni”, adica ai incredere in mine, caci sunt om, caci suntem oameni si de aceea „vorba-i vorba”. „Om” in aceasta expresie inseamna fiinta cea mai vrednica de incredere.
Deci calitatea de om il obliga pe cineva. Altfel, cade din calitatea de om.
Cuvantul omului trebuie sa fie mijlocul de autoangajare neclintita.
Oamenii sunt fiinte legate intre ele prinlr-o comunitate si intr-un respect reciproc nu numai prin simtire, ci si prin vointa.
Numai respectand pe celalalt ca om sunt si eu om.
„Om” este o notiune corelativa: sunt om intrucat esti si tu om pentru mine, suntem oameni impreuna. Aceasta e o calitate data, dar si o inalta obligatie reciproca, cea mai inalta obligatie reciproca pentru a mentine sau actualiza calitatea celei mai inalte fiinte imanente, pe care o reprezentam fiecare si cu care avem de a face.
Calitatea aceasta nu se mentine si nu se actualizeaza prinlr-o comportare molesita, ci printr-un efort continuu, care reprezinta cel mai incordat eroism moral; n-ai fost „om” cand n-ai sarit in apararea semenului tau, cu mari riscuri pentru interesele tale sau chiar cu primejduirea vietii tale.
Este evident ca a fi „om” include o larga gama de stari si de comportari, de la intelegerea afectuoasa a greutatilor si chiar a greselilor semenului, pana la cea mai lucida intuire si severa implinire a indatoririlor morale fata de acela.
„A fi om la locul lui” exprima .mai mult aceasta severitate fata de sine insusi in implinirea indatoririlor fata de semenul propriu sau fata de colectivitatea din care face parte. Aceasta persista in calitatea de om, nu cade din ea.
Rezulta ca nu e un lucru usor a fi „om”.
Acelasi inteles, cu accentuarea unei note de curaj, e cuprins in expresia „cutare a fost om odata”, adica a pus in relief accentuat umanitatea lui, cum nu se prea intampla la tot pasul.
In raport cu aceste ultime expresii, s-ar parea ca „omenia” pune mai mult in relief nota sentimentala a umanitatii, respectul si blandetea fata de altul, cu ferirea de a face rau, de a nedreptati pe altul, cata vreme „neomenia” ar exprima in ea insasi „cruzimea”, desconsiderarea, calcarea in picioare a celorlalti.
Dar avand in vedere ca pentru respectul, intelegerea, menajarea afectuoasa a altuia e necesara o infranare a egoismului propriu, omenia include si o nota de eroism moral.
Totusi, se poate conchide ca ceea ce se accentueaza in mod deosebit prin „omenie” e nota afectiva, pe cand in expresiile „om la locul lui”, „a fi om odata”, se accentueaza mai mult constiinta severa a propriei datorii fata de altii. Insa ultimele expresii implica si intelesul celei dintai, precum si viceversa.
Se poate spune deci ca prin valoarea imanenta suprema pe care poporul roman o acorda „omeniei” si „omului”, el manifesta umanismul sau profund si prezent in toate starile sale sufletesti si in toate atitudinile sale, am zice in toata fiinta sa.
E un umanism prin care cunoaste si recunoaste intelectual si afectiv valoarea omului ca cea mai inalta valoare imanenta si se angajeaza cu sever eroism moral in respectarea si promovarea ei. E capacitatea intuitiei lucide si afective a acestei valori, ceea ce-i mai mult un program intelectual si moral."
 (Pr.prof.Dumitru Staniloaie)

(din: REFLECTII DESPRE SPIRITUALITATEA POPORULUI ROMAN sursa:http://www.voscreasna.com/)