DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

FILIGRAN COMEMORATIV- "TRAIAN DORZ"

“Urcusul spre Dumnezeu a omului credincios este un urcus spre delicatetea si sensibilitatea omenescului din el” (1) remarca pertinent Parintele Staniloae in Introducerea la Scara Sf.Ioan Scararul. Adevarul profund al acestei remarci l–am simtit personal, cand sufletul meu a trait adanca bucurie iradiata de delicatetea si sensibilitatea omenescului indumnezeit langa poetul infratirii noastre – fratele Traian Dorz.
Urcusul lui spre Dumnezeu este surprins cu migala si in teza de licenta “Suferinta ca o cale spre mantuire – in opera poetica a lui Traian Dorz” semnata Alina Merlusca sub egida Facultatii de Teologie Ortodoxa din Arad. Cu o vie curiozitate am parcurs manuscrisul, si-n paginile intoarse rand pe rand, am retrait actualizate, acele tainice binecuvantari de sus care au marcat intraga viata a poetului, mereu revigorate de urcusul spre Dumnezeu.
Amplasand viata si opera poetului in complicatul context al framantarilor neamului romanesc si ale Bisericii Ortodoxe de la inceputul secolului trecut si pana catre caderea comunismului, lucrarea paseste treapta cu treapta dupa suisul intru devenire al fratelui Traian. Urmarind parca traseul comemorarilor ostasesti ale lunilor iunie si iulie, gasim punctat in primul capitol triumviratul Lucrarii Oastei: Parintele Iosif, invatatorul Ioan Marini, poetul Traian Dorz. Rodul dulce al acestui triumvirat este deosebit de limpede surprins de Parintele Iosif: Daca este ceva ce place in cartile Oastei, apoi acel ceva Duhul Sfant l-a pus prin suferinta… Suferinta este mierea care a uns cartile Oastei…” (2)
Brodandu-se pe nevoia de asumare a suferintei pentru cauza mantuirii sale si a semenilor sai prin trairea completa a misiunii slujitoare a Fratelui Traian, incursiunea intreprinsa urmareste traseul suferintelor Psalmistului Oastei, izvoratoare de binecuvantare dumnezeiasca multiplicata iar si iar. Insusi Poetul constata retroactiv:

Am fost o harfa plangatoare ce-am prins in faptul unei seri
Pe-a’ mele strune-ncepatoare sa plang lumestile dureri.
Dar intr-o dulce primavara prin luna crinilor culesi
Cand pe carari ningea,comoara, cu floare alba de ciresi
O Mana s-a atins de strune si-n pacea linistii din lunci
Un cantec nou a prins sa sune, cum nu cantasem pana-atunci…
………………………………………………………………

Din clipa mea de mangaiere in mai multi spini am stat si-apoi
Dar n-am mai plans de-a mea durere si nici de-aceste mici nevoi;
Ci-n bucurie si-n furtuna cu inima si ochii Sus
Am scos infiorat din struna, cantari si psalmi pentru Iisus (3)

Pe strune-ncepatoare, in primavara vietii, poetul plangea… Suferinta lui n-are conotatii fizice in acei ani: “Aveam atata nevoie de iubire… tanjea sufletul in mine dupa ea… Plecam singur pe camp si pangeam…”(4) Cu delicatetea si sensibilitatea sufletului curat de copil, poetul cauta cu infrigurare Iubirea, Marea Iubire! Avea sa o gaseasca sub Mana care S-a atins de strune si i-a veghiat urcusul spre indumnezeire, dar calea lui a ramas mereu aceeasi: suferinta in multele ei forme...
Emotionanta, dar si plina de tensiune si vibratie spirituala este partea care se refera la “Prietenul tineretii mele” – pentru ca paginile acelea stralucesc, trimitand spre cititor o coplesitoare energie luminoasa. “Acest volum poate fi considerat un profund duhovnicesc poem de dragoste” (5). Tineretea este o stare de spirit si prin Hristos ea poate fi pastrata vesnic: “O, ce lupta minunata este iubirea! Ce prabusire si ce inaltari impreunate pana cand ajung sa ramana imbratisate, in dreptul unei raze eterne… Ea (Biserica – Mireasa lui Hristos) iti va oferi singurul loc pe pamant unde sa traiesti ca in cer” (6) . Maretia Iubirii lui Dumnezeu care se intrezareste din opera citata, in contrast cu piticismul omenesc, invaluie cu gratie, imbiind explicit: “Daca n-ai citit “Prietenul tineretii mele” – nu mai pierde timpul! E o carte fara de care esti sarac si marunt! Citeste-o si tandretea Iubirii lui Dumnezeu te va atinge definitiv cu aripa ei si te va imbogati pe veci!”
Mai apoi, in toate paginile dedicate poeziei, este remarcat modul in care cadenta artei dorziene asterne Frumosul la picioarele Iubirii lui Dumnezeu, ca reflex al nevoii de Iubire si de Absolutul! Prin toate insa, nedespartita ramane suferinta: “Am plans iubind si am iubit pangand”- cum spune insusi Poetul!
Fara sa fie asteptata cu spaime sau angoase, moartea - ca o ultima frontiera, este escamotata de continuitatea vesniciei si neuitarii:

“Eu n-am sa mor din lume, ma voi preface-un steag
Purtat in lupta sfanta, arzand in falfaire,
Ma voi preface-o harfa, cantand si mai cu drag
Eroicul din jertfa, sublimul din iubire…”


Observand ca “Traian Dorz este cel mai prolific poet crestin pe care l-a cunoascut vreodata tara noastra”, este punctata totusi modestia cu care Poetul isi apreciaza munca, mereu nemultumit de el insusi, mereu aspirand spre mai sus – un neobosit perfectionist:

N-am fost ispravnicu-ntelept pus peste-averi cuprinse
Scriind putin, sa pot da mult la cei cu maini intinse,
- ci mult scriind am dat putin. Iar cei ce ma cautara
s-au departat dezamagiti: n-am fost ce asteptara.

Si n-am fost inger usurel cu aripi diafane
s-aduc la cei ce m-adorau ravnite-averi profane,
- ci inger cu aripi de lut ce-n zborul catre soare
plateste visul cel mai scurt cu-o truda zdrobitoare.


Fratele Traian nu “s-a raportat la Hristos intr-un mod distant – reverentios, ci ca la cel mai drag” (7)pentru ca asemenea marilor sfinti ai pustiei el putea sa spuna: “Eu nu ma tem de Dumnezeu, ci-L iubesc pe Dumnezeu, fiindca iubirea alunga teama” (8) Pentru ca Dumnezeu este Iubire, toata povara suferintei Poetului nostru drag se alina, transformandu-l intr-un neobosit cantaret al Iubirii.
Despre Hristos si despre poezie, fratele Traian nu a avut o conceptie, ci o marturie(9) care asteapta sa-si primeasca recunoasterea si integrarea in circuitul valorilor universale. Daca aceasta recunoastere abia mijeste la rasarit, este pentru ca tinerii absolventi mai au o multime de teme de prezentat din opera Poetului Traian Dorz si inca de facut studii de doctorat aprofundate. Iar noi cei mai putin tineri mai avem inca sa-i sprijinim cu rugaciunea noastra si cu priceperea data noua de Dumnezeu, recunoscand cu smerenie, asemenea poetului ca “N-am fost ispravnicu-ntelept… De-aceea rodul meu sarac e plin de-amaraciune/ si tot ce are bun in el e-un strop de rugaciune”…

Filigran cu mireasma de vibratie duhovniceasca si de cercetare stiintifica, teza de licenta a Alinei Merlusca e motiv de curata bucurie in Hristos, bucurie ce ne-o dorim multiplicata an de an cu alte si alte teze…
Fie ca Dumnezeu sa ingaduie ca munca dragilor nostri sa aduca rod!
Amin!

_____________________________________________
1. Dumitru Staniloae – Introducere la Filocalia 9, Ed.Humanitas, 2002, pag.13
2. Pr.Iosif Trifa in Alina Merlusca -Suferinta ca o cale spre mantuire in opera poetica a lui Traian Dorz, Arad, 2005, pag.14
3. Traian Dorz - Am fost… in vol. Cantarile dintai
4. Alina Merlusca op.cit.pag.21
5. Alina Merlusca op.cit.pag.35
6. Traian Dorz – Prietenul tineretii mele, Ed.Oastea Domnului, Sibiu, 1999
7. Alina Merlusca op.cit.pag.73
8. Avva Antonie in Patericul egiptean, Ed.Polirom, 2003, pag.51
9. Alina Merlusca op.cit.pag.77




Ana Asandei Casuta
articol publicat in revista Oastea Domnului nr. 7(142) - Iulie 2005 (sursa:http://www.oasteadomnului.ro/forum/viewtopic.php?t=93 )