ORBIA SUFLETEASCA DE AZI !

   Cea mai cumplita boala

 ,,........Oh! Ce cumplită orbie sufletească este în lumea de azi! Parcă s-au împlinit cuvintele Scripturii, ce zic că „Domnul veacului acestuia (diavolul) a orbit minţile necredincioase, să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos.“ (II Cor. 4, 4). Lumea şi oamenii de azi trăiesc în cumplită orbie sufletească, pentru că n-au primit cu adevărat lumina lui Hristos, Care a venit în lume „să dea orbilor vedere“ şi să-i „lumineze pe cei care şedeau în întuneric şi în umbra morţii“ (Ps. 106, 10).
Iisus este „lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume“ (evanghelia de Paşti). „Eu sunt Lumina lumii – zicea Iisus; tot acela ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12).
Lumina lui Hristos luminează tuturor şi toţi care o primesc pe dânsa cu adevărat „ies din întuneric şi se fac fiii luminii“ (Ioan 12, 36). „Dar osânda aceasta este că Lumina a venit în lume, însă oamenii iubiră mai mult întunericul…“ (Ioan 3, 19). În zilele noastre, lumina iar s-a împreunat cu întunericul şi întunericul a copleşit lumina, pentru că creştinii de azi n-au primit cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi lumina Lui despre care zice evanghelia din ziua de Paşti că „întunericul n-o poate cuprinde pe ea“. „Rodul luminii stă în dreptate, în dragoste şi adevăr“ (Efeseni 5, 9). Însă ce vedem noi azi în lume? Vedem rodul întunericului: ura, nedreptatea, minciuna etc. „Cine zice că este în lumină şi urăşte pe fratele său este în moarte şi întuneric“ (I Ioan 2, 9-11). Într-o astfel de lumină mincinoasă trăiesc cei mai mulţi creştini. Oamenii urăsc lumina pentru că iubesc păcatele şi „oricine făptuieşte rele urăşte lumina, pentru că faptele lui nu sunt văzute şi mustrate…“ (Ioan 3, 20). 
 Să luăm aminte! 
Orbia sufletească este cea mai cumplită boală şi nici un alt doctor nu poate tămădui o astfel de boală decât Doctorul, Care i-a tămăduit pe orbii din Evanghelie: Iisus Hristos. Orbii din Evanghelie s au tămăduit prin credinţa lor cea tare, prin încrederea lor în puterea lui Iisus şi prin dorinţa lor cea vie care suspina, zicând: „Doamne, miluieşte-ne!“ Aşa şi noi să cădem înaintea lui Hristos cu credinţă, adică cu încredere în Jertfa Lui cea Sfântă şi Mântuitoare şi cu dorinţa vie de a ne tămădui. O credinţă ce te lasă tot orb şi tot în păcate este o credinţă fără Hristos şi fără putere.

 Păţania unui medic 

Un doctor s-a adresat odată, aşa cam în batjocură, unui preot, cu următoarele vorbe:
– Sfinţia ta te numeşti păstor de suflete; spune-mi, te rog, ai văzut vreodată un suflet?
– Nu, răspunse preotul!
– Dar de auzit, l-ai auzit?
– Nu!
– Dar de gustat, l-ai gustat?
– Nu!
– Atunci, poate că l-ai mirosit?
– Nici aceasta!
– Nici nu l-ai simţit?
– Ba da, l-am simţit! răspunse preotul.
– Va să zică, încheie doctorul cu un aer de învingător, din cele cinci simţuri ce le ai, patru vorbesc contra sufletului şi numai unul pentru suflet! Şi dumneata încă tot mai crezi că este suflet?
Atunci preotul îl întrebă pe doctor aşa:
– Dumneata eşti medic?
– Da!
– Spune-mi, ai văzut dumneata vreodată o durere?
– Nu!
– Dar de auzit, ai auzit-o?
– Nu!
– Dar de gustat, ai gustat-o?
– Nu!
– Atunci, poate ai mirosit-o?
– Nici aceasta!
– Nici n-ai simţit-o?
– Ba da, am simţit-o!
– Iată dar, zise preotul, din cele cinci simţuri ce le ai, patru vorbesc contra durerii şi numai unul pentru ea. Şi dumneata tot mai crezi că este durere?
Doctorul înţelese lecţia şi plecă ruşinat. "

Preot Iosif Trifa

( Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an - Sursa: Comori Nemuritoare    )

BUCURIA ISIHIEI

 Linistea si tacerea interioara!

Luna inceputului de an civil este luna in care praznuim pe cei mai multi Parinti, traitori intr-o ishie sfanta asezati parca  in calendarul nostru ca modele vrednice de urmat.Este bine si întelept să ne hrănim din vietile Sfintilor  Părinti , pentru a cunoaste atât modul în care functionează patimile, cât si mijlocul prin care ne putem elibera de ele.În teologia creştină, starea de veghe conştientă, lucidă, matură, înţeleaptă, este numită tresvie, sau paza minţii, sau veghe neîntreruptă, sau atenţie.Această stare superioară de veghe este obligatoriu necesară acelui om ce aspiră să ajungă la  îndreptare, îmbunătăţire, desăvîrşire.
 După cum zic Sfinţii Părinţi, dacă omul dinlăuntru petrece în tresvie, este în stare să păzească şi pe cel din afară.Fără isihie, trezvie si sobrietate , nu se poate face nici un progres în viata duhovnicească, spun Sfintii Părinti, referindu-se atât la nivelul personal, cât si la cel obstesc; e nevoie, cel putin, ca inteligenta omului să aibă cunostintă de această cale împărătească, pe care Hristos ne-a daruit-o pentru proslăvirea si contemplarea Preasfintei Treimi. Este foarte de dorit ca în epoca noastră să se încurajeze această cale, care este sfânta isihie a inimii. Slujbele noastre ortodoxe de toată ziua, psalmii si rugăciunile,  au  aceasta menire.  Lumea este deseori orbită de patimi, care pricinuiesc atâtea răni în sufletele lipsite de cale, de pace si de lumină statornică.Isihia este o condiţie a vieţii duhovniceşti. Adevăratul crestin, “deschide Duhului Sfânt”, se desăvârşeşte în isihie.
  Bătrânul Iosif Isihastul de la Muntele Athos zicea: “Atunci când omul îşi curăţeşte simţirile şi îşi păstrează mintea în isihie, inima i se purifică şi primeşte harul şi iluminarea cunoştinţei. El devine întreg lumină; întreg duh; întreg transparent. El va face să curgă râuri de teologie, dacă se va apuca să scrie, şi nu va putea sesiza fluxul rapid care curge difuz şi împrăştie pacea în tot trupul său anulând patimile. Inima se înflăcărează de dragoste dumnezeiască şi strigă: Opreşte, Iisuse al meu, valurile harului că mă topesc ca ceara! Mintea este răpită în contemplaţie, omul este îndumnezeit şi devine unit cu Dumnezeu, şi – ca fierul cuprins de foc – nu se mai recunoaşte”.
 Avva Neofit Pustnicul a proorocit  ca vor fi cu miile cei ce vor urma calea cea de taina a isihiei.     Grele vor fi schimbarile lumii, dar tot asa de minunate vor fi si renasterile spirituale ale multora. Va cobora din munte si din pesteri lucrarea cea de taina a isihiei pana in inima oraselor si multi tineri, aparent nestiutori, se vor trezi cu tarie la o viata de Duh asemanatoare celei din vechime. Minunata va fi aceasta inviere tocmai acolo unde moartea se crede stapana! Duhul Cel Prea Sfant isi va arata puterea mai presus de toate. Lucrarea cea de taina a isihiei va inflori in pustiul multor inimi ce vor deveni apoi ceruri intrupate [...] Lucrarea cea de taina a isihiei va fi taina viitorului lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribila confruntare dintre lumina si intuneric, dintre duhul vietii si al mortii. Dar puterea luminii va fi atat de mare incat va depasi toate legile firesti. ”
 (Testament Avvei Arsenie, in Gheorghe Ghelasie – Isihasm. Dialog in Absolut, Ed. Axis Mundi, Bucuresti)

 ,,Orice creştin trebuie, după datoria chemării sale, să se îngrijească prin orice mijloc şi întotdeauna, să se unească cu Dumnezeu, de care şi pentru care a fost zidit, căci sufletul făcut de Dumnezeu, nimic altceva nu se cuvine să aibă în miezul cugetului său, adică în ţelul său cel din urmă, decât pe Dumnezeu Însuşi, de la care şi-a primit el viaţa şi firea şi pentru care de-a pururi trebuie să trăiască, fiindcă tot ce se vede pe pământ, tot ce este îndrăgit şi dorit de oameni: bogăţia, slava, soţia, copiii – într-un cuvânt, toate cele frumoase, dulci şi iubite în lumea aceasta, nu sunt proprii duhului, ci numai trupului şi, fiind arătări vremelnice, repede vor trece ca o umbră. Pe câtă vreme duhul, ca unul ce după a sa fire este veşnic, îşi poate găsi o pace veşnică numai într-unul Veşnic Dumnezeu, de unde a purces şi unde iarăşi trebuie să se întoarcă. Căci precum trupul; venind din pământ, în pământ iarăşi se întoarce, tot aşa şi duhul, venind de la Dumnezeu, la Dumnezeu se întoarce şi întru El petrece, fiindcă tocmai de aceea a şi fost creat de Dumnezeu, ca de-a pururi să petreacă în Dumnezeu. şi noi de aceea, în această vremelnică viaţă, cu sârguinţă trebuie să căutăm unirea cu Dumnezeu, ca să ne învrednicim să fim cu El şi acum şi în viaţa viitoare, în veci.
 Isihastul este, prin excelenta, cel care asculta. Cel ce se deschide prezentei Celuilalt: "Opriti-va si cunoasteti ca Eu sunt Dumnezeu" (Ps. 45, 10). Dupa Sfantul Ioan Scararul. "isihastul este cel ce striga cu tarie: «Gata este inima mea, Dumnezeule!» (Ps. 56, 10; ).
 Isihast este cel care zice: «Eu dorm, dar inima mea vegheaza» (Cant. 5, 2). Retragandu-se in sine, isihastul patrunde in camara de taina a inimii si stand in fata lui Dumnezeu asculta cuvantul fara de cuvinte al Creatorului sau.
 "Cand te rogi - sfatuieste un scriitor ortodox finlandez - tu, tu insuti, trebuie sa taci (...) lasa rugaciunea sa vorbeasca". Sau, mai exact, lasati-L numai pe Dumnezeu sa vorbeasca. "Omul ar trebui sa ramana mereu tacut si sa-L lase pe Dumnezeu sa vorbeasca". Iata ce incearca sa implineasca isihastul.
 Isihastul poate, mult mai mult decat omul patimas sau materialist, sa aprecieze valoarea fiecarui lucru, pentru ca vede totul in Dumnezeu si pe Dumnezeu in toate.
 Isihastul implineste un act de despartire. Retragandu-se exterior in singuratate, launtric alunga orice gand. Si totusi, efectul acestei despartiri il uneste mai strans cu oamenii, il face profund mai sensibil la nevoile celorlalti, cu o constiinta mai vie a posibilitatilor lor.
 Sfantul Isaac Sirul spune ca e mai bine sa dobandesti curatia inimii decat sa convertesti neamuri intregi. Nu pentru ca apostolatul ar fi de dispretuit, ci vrea doar sa spuna ca atata timp cat un om nu atinge un anumit grad de tacere launtrica, este putin probabil ca va reusi sa converteasca pe cineva. Este ceea ce exprima, intr-o maniera mai putin paradoxala, ucenicul Sfantului Antonie cel Mare, avva Ammona: "Fiindca se nevoiau mai intai mult cu linistirea, aveau puterea lui Dumnezeu salasluindu-se in ei. Atunci, Dumnezeu ii trimitea printre oameni."
 (Episcop Kallistos Ware sursa:crestinortodox.ro)

                             SLAVIT SA FIE DOMNUL!

OASTEA DOMNULUI CORPUL DE ELITA AL B.O.R.

,,......O aratura mai adanca in ogorul Bisericii lui Hristos "

"Oastea Domnului nu vrea să aducă inovaţii în Biserică, ea vrea o arătură mai adâncă în ogorul Bisericii lui Hristos.
În acest sens, ostaşii se străduiesc să unească meditaţia monastică cu acţiunea, cu fapta, în viaţa de toate zilele.
Ei sunt nişte călugări în straie de mirean, care vor să trăiască evlavia creştină acasă, adică în mijlocul lumii, al oamenilor de toate felurile, cu frământările şi ispitele specifice acestui mediu mult mai vast.
Ei îşi impun, în felul acesta, austerităţile vieţii monahale în comportarea şi traiul lor. Nu se îmbată, (alţii dintr-un zel şi mai mare, asemenea recabiţilor din Vechiul Testament, nu folosesc nici un fel de băutură alcoolică), nu fumează, nu înjură, nu participă la petrecerile lumeşti. Adică, aşa cum afirma Părintele Iosif, „vor să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii Ortodoxe"

(Scurt istoric al Miscarii duhovnicesti,,Oastea Domnului" din cadrul B.O.R. a fratilor Moise Velescu si Ghita Precupescu)

 .....Viitorul si Adevarul ne vor da dreptate..!

  "Tocmai această trăire autentic creştină a deranjat comoditatea şi formalismul anumitor „drept-măritori creştini“, care vedeau în Ortodoxie nu un mod de existenţă, ci doar formele exterioare ale unei credinţe golite de conţinut. Un fel de ortodoxie festivă, adică a zilelor de sărbătoare. Când, în realitate, Sf. Biserică ne îndeamnă „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să le dăm “, sau: „Toată ziua să ne învăţăm dreptatea“ lui Dumnezeu.
 Conceptul de bază în transformarea spirituală a omului este naşterea din nou, prin Taina Sfântă a Pocăinţei.
Acest concept, pe care Oastea Domnului are meritul că l-a reactualizat, el fiind existent în doctrina Bisericii noastre, dă o lovitură de graţie celui de-al doilea botez practicat în neoprotestantism.
Învăţătura de la Oaste aprofundează concepţia ortodoxă conform căreia „cel de-al doilea botez“ nu mai are loc prin cufundarea într-o apă materială, ci prin cufundarea în baia lacrimilor de pocăinţă, din care păcătosul iese restaurat spiritual şi moral.
Faptul că în Oastea Domnului se pune accentul atât de mult pe Taina Pocăinţei, i-a determinat pe ortodocşii secularizaţi să-i numească pe aceştia „pocăiţi“, adică sectari. Ca urmare, s-a ajuns la un lucru paradoxal: cei care se străduiau să trăiască Ortodoxia erau numiţi „sectari“, iar cei care se abăteau de la normele ei erau consideraţi „drept-credincioşi“ ai Bisericii străbune.
Dacă e vreo deosebire între ostaşii Domnului şi unii credincioşi din Biserică, aceasta constă doar în faptul că ostaşii s-au hotărât şi luptă să realizeze ortopraxia, adică apărarea şi trăirea la o cotă maximă a învăţăturilor Bisericii-mame, din care toţi facem parte.
De drept, toţi ortodocşii sunt ostaşi – calitate primită prin însăşi Taina Sfântului Botez, aşa cum se cere în rugăciunile rostite de preot la săvârşirea acestei Sfinte Taine...
 E regretabil că o mare parte din ostaşii Bisericii, în fapt, „s-au lăsat la vatră“, renunţând la statutul lor de ostaşi activi. În realitate, rămân „ostaşi ai lui Hristos“ doar cei care se menţin trăitori activi ai angajamentelor asumate la Botez, prin naşi, iar mai târziu, prin trăirea conştientă a acestor angajamente, adică practicând Taina Pocăinţei – naşterea din nou.
 Pe bună dreptate Părintele Iosif scrie: „Da, e adevărat că toţi creştinii au primit prin Botez numele de ostaşi ai lui Hristos şi au primit şi armătura Duhului Sfânt (cea de la Efeseni 6, 11-18). Marea întrebare este însă: rămas-au toţi în tabăra lui Hristos? Păstrează toţi şi se luptă toţi cu armele ce li s-au dat la Botez? S-ar putea oare spune despre cei ce se înjunghie şi se omoară pe la cele cârciume că sunt nişte bravi ostaşi ai Domnului şi au murit în frontul Lui?
S-ar putea oare spune despre cei ce se tăvălesc în toate patimile şi fărădelegile, şi de cele sufleteşti nici nu vor să audă, că sunt nişte ostaşi ai Domnului? Da! Matricola botezaţilor este plină de ostaşi ai Domnului, dar viaţa şi lumea e plină de dezertorii acelei oştiri. Cei mai mulţi sunt dezertori din tabăra Domnului. (...)
Vom spune deci răspicat: Oastea Domnului se ocupă de cei mulţi, mulţi care au dezertat din tabăra Domnului. Din ostaşi cu numele, noi vrem să fim şi să facem şi pe alţii ostaşi de fapt.“
 Apoi, Părintele Iosif arată şi terenul de luptă al Oastea Domnului şi faptul că nu reduce ostăşia doar la cei înrolaţi în această Mişcare:
„Noi n-am spus niciodată că numai cei înscrişi în Oaste ar fi ostaşi ai Domnului. Oastea Domnului cea mare nu stă doar din o mână de oameni, căci atunci ar fi vai şi amar de creştinătate! Ostaşi ai Domnului sunt creştinii cei luptători şi biruitori; cu aceştia noi nu ne ocupăm. Noi ne ocupăm cu dezertorii, cu întoarcerea celor apucaţi în tabăra lui satan (subl. ns.). Toţi cei din Oastea Domnului nu ne ruşinăm să spunem că am fost dezertori; am fost în armata diavolului, dar scumpul nostru Mântuitor ne-a ajutat să scăpăm de acolo şi să redevenim ostaşii Lui. Purtăm acest nume în ciuda lui satan şi luptăm neîncetat să-i răpim şi pe fraţii noştri căzuţi în prinsoarea lui. În tabăra noastră vin cei ce spun plângând că au scăpat din tabăra diavolului. Noi cu aceştia ne ocupăm şi ne întărim unii pe alţii să nu mai ajungem iarăşi în prinsoarea cea rea.“" (ibidem) ".....Avem o mare şi sfântă datorie faţă de Adevăr să spulberăm aceste minciuni oficiale şi interesate şi să denunţăm această conspiraţie făţarnică şi răuvoitoare ţesută în jurul acestei sfinte Lucrări şi împotriva ei de către propaganda răuvoitoare a vrăjmaşului satana, care a procedat şi în cazul Oastei Domnului ca şi în cazul Învierii Mântuitorului Iisus. Când adevărul Învierii a ieşit la lumină, fariseii au dat mulţi bani soldaţilor, să spună că trupul lui Hristos a fost furat din mormânt pe când dormeau ei… Şi s-a răspândit zvonul acesta printre iudei – spune Evanghelia – până în ziua de astăzi (Mt. 28, 11-15).
Exact acest procedeu l-a întrebuinţat satana şi-l întrebuinţează şi astăzi faţă de adevărul Oastei Domnului, atât printre oficialităţile clericale ostile adevărului, cât şi între alţii. Şi foarte mulţi cad victime acestei curse, fără să cerceteze cu bună-credinţă şi seriozitate adevărul cu privire la problema pe care o condamnă fără s-o cunoască. Şi împotriva căreia dau sentinţe vinovate fără măcar a cerceta cât de puţin ce este şi ce vrea în definitiv această Lucrare.
Aceşti oameni – unii dintre ei chiar cu pretenţii mari – îşi permit să facă afirmaţii revoltător de răuvoitoare şi vrăjmaşe, de false şi tendenţioase cu privire la istoria, la originea şi scopurile Oastei Domnului. La cauzele conflictului ivit îndată după începuturile ei între Părintele Iosif Trifa şi mitropolitul de atunci al Sibiului, Nicolae Bălan.
Dar Dumnezeu şi Adevărul vor face odată dreptate atât profetului şi martirului Său prin care a făcut Lucrarea aceasta a Oastei Sale, cât şi acestei Lucrări, care este şi ea tot un profet şi un martir.............................Pentru ca să se vadă odată pentru totdeauna – şi de către prieteni, şi de către duşmani – că atitudinea noastră ca fii ai Bisericii şi ai Neamului acestuia faţă de Biserica noastră şi faţă de Neamul nostru nu depinde de atitudinea acestora faţă de noi. Ci de conştiinţa noastră sinceră şi curată faţă de ele. Şi de credinţa şi legământul nostru sincer şi curat faţă de Dumnezeu, Care ne-a învăţat să iubim şi să respectăm aceste valori în felul cel mai înalt.....................Iată, îndrăznim să spunem un mare şi sfânt adevăr. Dacă mântuirea Neamului nostru şi învierea Bisericii noastre nu vor veni prin Oastea Domnului, atunci să ştiţi că acestea nu vor mai veni niciodată. Aceasta nu este o presupunere, ci este o constatare. Din prăbuşirea spre care merg sigur aceste două valori, Neamul şi Biserica, nu mai există o altă salvare decât Hristos. Hristos vine acum spre Neamul acesta şi spre Biserica aceasta prin Oastea Domnului.
Până ce nu se va vedea clar acest adevăr şi până ce se vor mai căuta alte căi pentru salvare, totul va merge din rău în mai rău. Şi dacă niciodată îndrumătorii de răspundere nu vor vrea să vadă şi să primească acest adevăr, atunci totul va fi pierdut. Altă salvare nu mai există! Cine nu crede asta acum, va constata-o mâine. De aceea s-ar putea ca cei care ne leapădă astăzi ca pe o piatră de poticnire, să vină mâine şi să caute piatra aceasta pentru a o pune în capul unghiului, ca singura pe care să se zidească salvarea celor ce se vor mai putea salva.
Viitorul şi Adevărul ne vor da dreptate…

Veti vedea ! ...."

(,,Zile si Adevaruri istorice" de Traian Dorz)


                        SLAVIT SA FIE DOMNUL!

MARTURISIREA LUI HRISTOS

P.S.Ignatie Muresanul - arhiereu vicar al episcopiei Spaniei si Portugaliei

  Si chemand la Sine multimea, impreuna cu ucenicii Sai, le-a zis: Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul Sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau? Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui sau cu sfintii ingeri.

    (Marcu 8,34-38 )


 "Cine vrea sa vina dupa Mine sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie, sa se lepede de sine", si "cel care vrea sa-si castige sufletul, acela il va pierde, si "cel care il va pierde pentru Mine il va castiga", si mai departe, "daca cineva se rusineaza de Mine in mijlocul acestui neam desfranat si pacatos, si Eu fata de Dumnezeu ma voi rusina sa-l marturisesc".De ce Hristos spune "daca cineva se va rusina de Mine, in acest neam pacatos si desfrant, si Eu ma voi rusina fata de el in fata Tatalui celui ceresc si a sfintilor Sai ingeri"? Hristos ne pune in fata unei situatii foarte delicate. Si anume: noi sa dam martuire intr-un context in care este foarte greu sa facem acest lucru. Daca este vorba de un neam desfranat si pacatos, evident, numai cu Hristos si Dumnezeu [acesta] nu traieste. Si Hristos ne spune, ca tocmai intr-un asemenea context, total nefavorabil, total lipsit de motivatie in a da marturie despre El, trebuie sa facem acest lucru. Si anume sa dam marturie despre credinta noastra, despre dragostea noastra fata de El.

 Ori, de cele mai multe ori noi dam dovada de lasitate, de o anumita inerite, suntem foarte slabi, foarte neputinciosi. Si stiti cand noi putem sa ne verificam propia noastra putere de marturisire? Cand este cineva de o alta credinta in jurul nostru, sau o persoana care nu imbratiseaza credinta in Dumnezeu, are alte idei, gandeste altfel. Si tu, cand vezi ca esti in preajma unei asemenea persoane sau in preajma unui grup, care vezi ca este ostil Bisericii, tu nu vei aduce in discutie absolut nimic depsre credinta ta, despre crezul tau, despre dragostea ta pentru Iisus Hristos. De ce? Pentru ca te gandesti ca nu cumva sa fi ironizat, ca nu cumva sa fi persiflat si chipurile denigrat si considerat desuet, invechit, nelamoda, nelazi fata de curentele ideologice ale vremurilor noastre. Si atunci tu taci, foarte tradator, as putea spune desi cuvantul este foarte dur, foarte tare, si nu spui nimic despre credinta in Hristosul tau, in Dumnezeul tau.Ceea ce este si mai trist este in situatiile in care Dumnezeu - Hristos este denigrat, este batjocorit, si tu nu iei atitudine. Si neluand atitudine este ca si cum incuviintezi la acea denigrare, la acel dispret. Este ca si cum tu esti de acord sa fie batjocorit Hristos. Si daca nu avem puterea de a lua aceasta atitudine marturisitoare, de curaj, in fata celor care il denigreaza pe Hristos, in fata celor care batjocoresc credinta, e semn ca inca in sufletul nostru nu este dragote desavarsita pentru El.

 Pentru ca v-am spus, la inceputul cuvantului de invatatura, pe omul pe care-l tu il iubesti foarte tare nu-l lasi ca nimeni sa-i sifoneze imaginea, sa-i mototoleasca identitatea lui; il vei apara, vei lua atitudine si vei spune: nu este asa cum crezi tu. Hai sa te pun in fata unei alte perspective, in fata unei alte viziuni legate de aceasta problematica fata de care tu esti plasat in mod eronat, in mod gresit. Si vedeti, fara ca cineva sa ne impinga de la spate, fara ca sa avem nevoie de o consiliere speciala, in care sa vina cineva si sa ne invete: vezi, fi atent, in momentul in care este jicnita sotia ta, copilul tau, omul pe care il iubesti tu foarte tare, in felul acesta sa actionezi. Nu ai nevoie de niciunfel de lectii, de absolut niciunfel de lectii. Tu vei actiona intr-un mod spontan, instinctiv fata de persoana care vine si-ti livreaza o alta imagine schimonosita, falsa, neadevarata, mincinoasa, depsre omul pe care tu il iubesti.De aceea Dumnezeu in Evanghelia de astazi; eu m-am oprit asupra unui verset, acesta in care Iisus Hristos ne spune: daca voua va va fi rusine sa Ma marturisiti pe Mine, si Mie imi va fi rusine in fata Tatalui celui ceresc si a ingerilor Lui, pentru ca voi nu m-ati marturisit. Si Dumnezeu ne spune ca trebuie sa-L marturisim chiar si acolo unde parca toate datele problemei parca ne-ar impiedica sa-L marturisim.

 Crestinii primelor veacuri, martirii, daca ne gandim, martirii primelor veacuri, ei isi dadeau viata pentru Hristos. Cum de aveau aceasta putere extraordinara de a-si darui propia lor viata ca dar lui Dumnezeu? In primele veacuri crestine, stiti foarte bine, religia crestina era minoritara si majoritari erau paganii. Si ganditi-va, puneti-va intr-o situatie in care eu singur sa fiu crestin, si toti din jurul meu sa fie pagani, adica cei care nu impartasesc crestinismul. Am eu puterea sa vorbesc despre Hristos, pe care eu il iubesc? Sau ma gandesc mai mult la faptul ca voi fi linsat, voi fi poate ucis, imi va fi pusa in pericol viata, si atunici  nu voi vorbi despre crezul meu, despre convingerile mele, despre trairile mele.Primii crestini il marturiseau pe Hristos, intr-un context in care erau foarte constienti ca le este ostil, le este potrivnic acel context. Toate lucrurile in momentul in care ei numai rosteau cuvantul Hristos, rosteau numai faptul ca sunt crestini, toate lucrurile veneau de-a valma si-i zdrobeau. Stiau foarte sigur ca ei vor fi sfaramati si ca viata lor le va fi luata. Se gandeau la faptul ca viata aceasta este o nimica toata in fata vesniciei de a sta cu Dumnezeu, vesniciei de a fi in comuniune cu Dumnezeu. Viata aceasta este o nimica. Dumnezeu intr-o clipita toate ni le poate lua, totul, orice agoniseala si sanatatea nostra, si bruma noastra de munca, totul, intr-o clipita, si ramanem fara nimic. Si atunci iti dai seama ca cel mai de pret lucru, si cea mai frumoasa avere este credinta, este dragostea ta fata de Dumnezeu, si din dragostea ta fata de Dumnezeu se naste si dragostea fata de oameni. Si acestea sunt cele care ramn cu adevarat. De aceea primii crestini aveau aceasta forta, forta inimaginabila pentru noi de a-L marturisi pe Dumnezeu, de a da o marturie despre cel care era in inima lor.

 Acest lucru ni-l cere si Hristos in Evanghelia de astazi: sa-L marturisim. Si-L marturisim pe Hristos prin viata noastra, prin credinta noastra traita. Nu-i suficient sa spui: da, sunt un om credincios, ma gandesc la Dumnezeu din cand in cand. Este o credinta anemica, este ca un om devitalizat, un om care simiti ca are toti muschii lui atrofiati, este oarecum ca si cand sunt blocate toate puterile lui de miscare, nu se poate misca asa cum trebuie daca nu are o credinta traita. Si o credinta traita nu o ai cu gandul. Avantul pe care il ai la rugaciune, venind la Liturghie duminica de duminica, incercand sa faci fapte bune si tot ce este bine placut lui Dumnezeu - si in felul acestea poti sa dovedsti ca ai o credinta traita.Ma gandesc intotdeauna la comparatia in care este un om pe care il iubesti. Esti atent la modul cum vorbeste, esti atent la ceea ce-i place lui, la dorintiele lui, la sensibilitatile lui, si incerci sa tii cont de ele, incerici sa i le implinesti. De ce? Pentru ca-l iubesti. Si nu sunt situatiile deloc nesemnificative in care fiecare dintre noi avem oameni de care ne aducem aminte, de vorbele lor, de cuvintele lor, de comportamentul lor. Si toate acestea pentru noi au constituit un model, un exemplu si spunem: uite omul cutare asta imi spunea el. Si tineai cont de ceea ce spunea el pentru ca il iubeai, il respectai, il primeai in sufletul tau. Acelasi lucru ar trebui sa se intample si cu Dumnezeu. Daca il iubesti pe Dumnezeu, traiesti ceea ce El te invata ca trebuie sa traiesti, ceea ce este in Evanghelie, ceea ce invata Biserica, ceea ce propovaduieste Biserica. Si daca traim credinta acesta ai si forta de a marturisi pe Dumnezeu.Acesta este gandul pe care am vrut sa vi-l pun in suflet legat de Evangheila de astazi, in care Hristos, ne spune ca este foarte important sa marturisim. Marturisirea este un indiciu, este un semn al dragoste pe care noi il avem fata de El. Nu-L marturisim, nu-L iubim. N-avem forta, n-avem curajul de a da o marturie despre El in fata cuiva care poate nu crede in Dumnezeu atunci e semn ca suntem bolnavi de neiubire fata de Dumnezeu.Sunt foarte multe situatii in care auzeam oamnei spunandu-mi: parinte, in autobuze, sau undeva la servici, cand treceam pe langa o biserica, sau eram intr-o situatie de a-L marturisi pe Dumnezeu, nu-mi faceam cruce, imi faceam doar cu limba. N-aveam puterea pentru ca mi-era frica sa nu rada colegii de mine sau cei din preajma mea ca eu imi fac cruce, si chipurile sa creada ca as fi credincios, si in felul acesta sa ma ironizeze. Si stiti ca in felul acesta, intr-o situatie atat de banala e dovedit faptul ca tot suntem niste mici tradatori, tot niste oameni care nu avem coloana vertebrala si nu ne  asumam credinta noastra, care tinde sa devina o chestiune de viata privata. Nu! Este crezul meu!Cand iubesti pe cineva, nu iti este rusine sa iesi cu el de mana pe strada, nu-l vei tine incuiat in casa, in camaruta ta, spunandu-i: stii, stai linisti aici, mie imi este foarte greu sa ies cu tine in oras, poate ca lumea va rade de mine, poate ca voi auzi tot felul de povesti, tot felul de discurtii despre faptul ca am o relatie cu tine. Cand ii vei spune acest lucru persoanei pe care o iubesti, iti va spune: imi pare foarte rau, tu nu ma iubesti, tu nu crezi in mine, tu nu dai doi bani pe mine, daca vrei sa ma tii acasa si nu vrei sa iesi cu mine in societate, si sa ma asumi pe mine. Si nu ca sa ma asumi pe mine, ci sa asumi dragostea ta fata de mine.

Hristos sa ne ajute sa avem puterea sa dam marturie despre El oricand. Si mai cu seama atunci cand nu avem niciun motiv ca sa-L marturisim, cand totul este ostil in jurul nostru, este potrivnic, totusi sa-L marturisim, pentru ca in felul acesta noi ne declinam, dam marturie despre dragostea pe care o avem fata de El. Amin 

 (Predica rostita intr-o Biserica Romaneasca din Cork Irlanda sursa : corortodox.blogspot.ro )

CE NE INPIEDICA SA FIM AUTENTICI ???

Lipsa de maturitate duhovniceasca !!!


   „…cea mai gravă problemă în Biserică este faptul că ceva ne împiedică să fim autentici. Şi cred că tocmai de aceea predica nu convinge, pentru că dincolo de salutul «Doamne‑ajută!», de agapele care au înlocuit party‑urile, de muzica bizantină care a înlocuit rock‑ul, de pereţii care nu mai sunt acoperiţi de postere, ci de icoane etc., dincolo de toate acestea, mulţi dintre noi rămânem la fel, ne‑conştienţi de «Hristos în mijlocul nostru». Nu ştiu exact despre ce e vorba. Un blocaj? O lipsă de maturitate? O rămânere la stadiul de «primii paşi»? O lipsă de dor de Dumnezeu?”
Deşi readusă în discuţie recent, problema aceasta este, aş zice, la fel de veche ca şi creştinismul, ca şi umanitatea însăşi şi constă într‑o neputinţă a omului de a se concentra asupra esenţialului şi într‑o nevolnică risipire în detalii cărora, urmare a patimilor care‑l stăpânesc, omul le acordă o falsă importanţă, confundând scopul cu metodele, întregul cu detaliile, esenţialul cu secundarul, iubirea cu egolatria, comuniunea cu comunicarea, conţinutul cu formele, slujirea lui Dumnezeu cu dorinţa împlinirii voii proprii, credinţa cu ideologia religioasă. Să ne amintim doar cum Adam, în rai, a preferat merele faptului de a guverna creaţia, cum Isav i‑a cedat fratelui său Iacov dreptul de întâi‑născut în schimbul unui blid de linte, cum ucenicii Mântuitorului, în timp ce El le vorbea despre iminenţa mântuitoarelor Patimi, expresie a deplinei lepădări de sine în slujire iubitoare, se gândeau care dintre ei să fie mai mare. Solicitându‑i‑se de către Părintele Ioanichie Bălan un material referitor la revigorarea monahismului, cândva la începutul anilor ’90, Părintele Teofil răspundea, cumva dezamăgit de situaţia monahismului contemporan, că nu găseşte nimic de scris deoarece realitatea arăta că nu doar la Sâmbăta, ci şi în alte mănăstiri, ceea ce trebuia să fie obşti monahale, comuniuni de fraţi sau surori în jurul lui Hristos, rămâneau simple adunături de burlaci, în care monahii/monahiile caută să‑şi argumenteze propria viziune asupra credinţei şi vieţii, eventual chiar şi un mod de viaţă cât mai individualist şi comod în care mai mici sau mai mari capricii şi patimi să fie bine mascate şi cultivate; şi toate acestea sub eticheta „slujirii lui Dumnezeu”.
Având în vedere slujirea preoţească, Părintele deplângea faptul că foarte mulţi clerici nu sunt oameni ai lui Dumnezeu, oameni ajunşi la o relaţie intimă cu Dumnezeu, ci simpli funcţionari bisericeşti. Amintea în această privinţă un cuvânt al Părintelui Arsenie Boca adresat studenţilor teologi din Sibiu: „Aveţi grijă să nu ajungeţi preoţi înainte de a deveni creştini!”.
Referitor la viaţa laicilor, Părintele constata de asemenea cu tristeţe că adesea aceştia merg la biserică sau se roagă în chip utilitarist, că împlinesc anumite practici religioase fără a le înţelege, ci doar pentru a cere ceva de la Dumnezeu sau pentru a‑L ruga să nu‑i pedepsească pentru anumite greşeli sau păcate, raportându‑se la El ca la un sponsor sau ca la un terorist. Deplângea raportarea din simplu obicei sau chiar superstiţioasă la Dumnezeu. Îmi aduc aminte cum, la o înmormântare, undeva în zona Făgăraşului, observând (prin pipăire) bănuţul pus în mâna mortului, ca acesta să aibă, conform tradiţiei populare, cu ce să plătească la vămi, Părintele, întristându‑se mult pentru faptul că preoţii nu corectează un astfel de obicei, i‑a atras atenţia preotului paroh. Primind din partea acestuia explicaţia că e vorba de o tradiţie împământenită la care oamenii nu doresc să renunţe, Părintele Teofil a făcut următoarele afirmaţii: „Dacă nici atâta putere nu avem (în calitate de preoţi) să dezrădăcinăm un astfel de obicei, atunci chiar că nu avem nici o putere” şi „Atâta ţin oamenii noştri de credinţă, cât mortul de bănuţ”.
Ce se întâmplă cu noi? În dorinţa noastră, de multe ori sinceră, de a‑I sluji lui Dumnezeu, devenim prea formalişti, dorim să copiem ce a gândit sau făptuit un sfânt sau altul, uitând să ascultăm şi ce are să ne spună Dumnezeu pentru situaţia noastră concretă. Nu reuşim să aplicăm la noi, nu doar să copiem exterior, formal, diferite exemple din Tradiţia Bisericii. Ca urmare, în loc să ne apropiem de Dumnezeu şi de semeni prin formele care sunt bune şi necesare, ne izolăm tot mai mult în lumea noastră interioară, în loc să devenim altruişti ne cultivăm egoismul, în loc să căutăm împlinirea voii lui Dumnezeu, facem ceva ce hotărâm noi că este voia Lui, în loc să creştem în comuniune prin credinţă, deschizându‑ne spre semenii noştri, ne făurim ideologii care ne îngustează orizontul vieţii, depărtându‑ne de Dumnezeu şi separându‑ne de oameni. Netrăind prin credinţă, într‑o relaţie vie cu Dumnezeu şi cu semenii, ne limităm la conformarea exterioară, adeseori făţarnică, cu anumite tipare de comportament religios. Cumva, asemenea cărturarilor şi fariseilor din vremea Mântuitorului, în loc să punem formele în slujba vieţii, omorâm viaţa limitând‑o la forme.
Toate aceste chipuri de raportare defectuoasă la Dumnezeu Părintele Teofil le caracteriza prin formula: „A trăi social în religie, nu religios în societate”, adică a coborî relaţia cu Dumnezeu, manifestarea religioasă, la o simplă practică comună. În cuvintele Sfinţiei Sale, aceasta însemna „a face lucrurile lui Dumnezeu cu faţa către lume”. De exemplu, să te rogi doar ca să fii văzut că te rogi, să posteşti ca să fii lăudat, să împlineşti anumite ritualuri religioase pentru că aşa e obiceiul, să predici frumos pentru a culege laude etc. Or, tocmai această raportare a cuiva la Dumnezeu cu faţa spre sine însuşi sau către oamenii din jur, această reducere a religiosului la social şi a scopului la mijloc este cea care face ca manifestarea noastră religioasă să fie adesea doar formală, ritualistică, fără substanţă, fără sens şi prin urmare fără viaţă.
Acestui mod defectuos de trăire a religiosului Părintele Teofil i‑a opus în viaţa sa o relaţie vie cu Dumnezeu, pe care Îl înţelegea, Îl experia şi Îl prezenta ca Tată, ca „bun şi iubitor de oameni”, ca „milostiv şi iubitor de oameni”, ca „Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni”, Care ne iubeşte, ne ajută, ne cheamă, ne ocroteşte, ne miluieşte şi chiar ne zâmbeşte, chemându‑ne să‑I zâmbim şi noi. Mai ales acest din urmă lucru, relaţia cu Dumnezeu prin zâmbet, este destul de rar întâlnit în tradiţia ortodoxă şi mărturiseşte o intimitate delicată a unei relaţii de iubire cu Dumnezeu. Părintelui Teofil îi plăcea să amintească un cuvânt al Părintelui Serafim Popescu: „Creştinismul îi viaţă, nu‑i gheaţă!”.
Părintele Teofil a dobândit această intimitate în relaţia cu Dumnezeu deoarece, devenind monah, nu s‑a limitat la încadrarea într‑un tipic de viaţă, fie el şi monahal şi desăvârşit, ci a acordat o mare importanţă, pe lângă încadrarea în forme, relaţiei vii cu Dumnezeu, pe care Îl percepea ca Tată iubitor şi ocrotitor, verificându‑şi mereu gândurile şi faptele cu Cuvântul viu al lui Dumnezeu din Evanghelii. Întrebat, de exemplu, cum procedează seara când e obosit şi nu‑şi mai poate împlini canonul de rugăciune, spunea fără să se formalizeze că, după o foarte scurtă rugăciune, „se culcă”. Şi se culca într‑adevăr, dar a doua zi se scula foarte devreme, astfel că avea la dispoziţie două‑trei ore pentru rugăciune, citire şi meditaţie înainte de rugăciunea din biserică. Considera că, în cazul în care seara era la o conferinţă care se prelungea cu dialogul si spovedaniile până târziu, astfel că nu mai avea posibilitatea să se roage, Dumnezeu va primi slujirea pe care a împlinit‑o fără a‑i cere ceva ce n‑a mai avut posibilitatea să împlinească. Rămânea uimit în faţa unor mărturisiri din partea unor monahi cum că ar avea ca restanţă de împlinit canonul de rugăciune în urmă pe nu ştiu câte luni de zile şi nu concepea că Dumnezeu ar cere aşa ceva. Spunea că se roagă cu bucurie cu „Rugăciunea lui Iisus” şi nu‑şi poate închipui că Dumnezeu îi va reproşa: „Vezi, Teofile, că ai mai fi putut zice rugăciunea de vreo mie de ori şi n‑ai zis‑o!”. Când la rugăciune îi venea în minte o poezie minunată de maica Teodosia Zorica Laţcu, i‑o recita lui Dumnezeu şi zicea: „Doamne, aşa că‑i faină?”. Întrebat de Părintele Ioanichie Bălan cum se luptă împotriva somnului – cuvinte cuprinse în Patericul Românesc –, Părintele Teofil răspunde tranşant: „Mă culc”. La întrebarea: Care rugăciune e mai puternică?, întrebare la care răspunsul standard ar fi că aceea de la miezul nopţii, părintele răspundea că „Aceea prin care te apropii de Dumnezeu mai mult”.
Care ar fi poziţia Părintelui Teofil faţă de stările de lucruri descrise de tânărul citat în deschiderea acestui articol? Într‑adevăr, de multe ori constatăm că noi, cei care ne numim credincioşi, nu avem deloc conştiinţa şi simţirea apartenenţei la Trupul lui Hristos, la Biserica în cadrul căreia suntem chemaţi să formăm o comunitate şi o comuniune de fraţi şi surori. Cu referire la monahi, Părintele spunea că, din păcate, aceştia adesea nu prea au virtuţi sociale, nu le pasă de fratele/sora lor. Dacă, spre exemplu, doi monahi se ceartă, ei se despart foarte uşor, spunea Părintele, se închid în chilie trântind uşa după ei şi nu‑i mai interesează ce se întâmplă cu celălalt. Astfel că nu se depăşeşte un mod de raportare pur formal la celălalt. Deşi deontologia impune anumite comportamente, anumite formule de politeţe, şi în lumea monahală şi în cea clericală şi între creştini în general, cum este şi salutul „Doamne‑ajută!”, acestea sunt adesea lipsite de conţinut. Sunt rostite, împlinite, fără ca aceia care le utilizează să le gândească şi mai ales fără să le trăiască. În legătură cu „agapele care au înlocuit party‑urile”, Părintele, referindu‑se la mulţi candidaţi la monahism care, părăsind lumea, veneau la mănăstire, îmbrăcau haina monahală, dar nu se lăsau pătrunşi şi de duhul de gândire şi simţire călugăresc, amintea un cuvânt adresat de un părinte din Pateric cuiva care fusese senator şi devenise monah doar în cele exterioare: „Şi pe senator l‑ai pierdut, şi nici pe monah nu l‑ai aflat”. Cât de des nu se întâmplă, din păcate, în situaţia noastră de diasporă, ca hramurile bisericeşti să fie reduse la statutul de serbări câmpeneşti. Adică oamenii folosesc sărbătoarea bisericii în scop abuziv. Nu percep sau nu‑i interesează caracterul religios, creştin al acesteia, ci o folosesc ca simplu prilej de a fi împreună cu ceilalţi şi de a se distra, uneori zgomotos. Îmi amintesc cum la un hram un participant nu se jena să‑mi sufle fumul de ţigară în faţă. Să venim la exemplul muzicii bizantine. La mănăstirea Sâmbăta, până la sfârşitul anilor ’80 s‑a cântat mai mult muzică cunţană. Atunci unii părinţi au venit cu ideea introducerii muzicii psaltice, o muzică foarte frumoasă, de altfel. Însă modul în care acei părinţi doreau impunerea ei, fără nicio consideraţie sau îngăduinţă faţă de părinţii care nu cunoşteau şi nu puteau cânta muzica psaltică, dovedea o crasă lipsă de dragoste şi înţelegere faţă de confraţii monahi, de pe urma căreia şi Părintele Teofil a avut de suferit. E vorba şi aici de o idolatrizare a unui mijloc, fie el şi de o extraordinară fineţe artistică şi valoare duhovnicească; de o manifestare egoistă, lipsită de viziunea finalităţii lucrurilor. Referitor la icoane se întâmplă, desigur, acelaşi lucru, dacă în ele vedem doar un anumit stil artistic de pictură sau o anume şcoală artistică, fără ca icoana să devină o fereastră spre Dumnezeu şi spre sfinţii pe care‑i înfăţişează. În concepţia Părintelui Teofil, toate lucrurile pe care le facem ca oameni credincioşi trebuie astfel făcute ca ele să ne conducă la întâlnirea cu Domnul Hristos. Nu cu o icoană, cu atât mai puţin cu un idol al Lui, ci cu El Însuşi, viu şi iubitor, aşa cum Îl prezintă Evangheliile şi Sfintele Slujbe.
Aş dori să subliniez faptul că Părintele Teofil a dat o maximă importanţă formelor tipiconale şi rânduielilor de manifestare a credinţei, conform practicii Bisericii, aplicându‑le în viaţa Cuvioşiei Sale cu multă stricteţe şi cerând şi celor pe care‑i îndruma să se încadreze în aşa‑numitul program de viaţă religioasă pe care‑l alcătuise. Însă el ştia că aceste forme sunt doar mijloace ajutătoare, susţinătoare ale neputinţei noastre omeneşti, pe care le folosim pentru a avea un ajutor, pentru a beneficia prin ele de experienţa înaintaşilor noştri, nu ca scop în sine pentru care să trăim. Astfel, Părintele Teofil însufleţea rânduielile prin viaţa, prin credinţa sa, făcându‑le vii nu doar pentru sine, ci şi pentru cei care veneau în contact cu dânsul. Îmi amintesc cu câtă bucurie spunea anumiţi psalmi, care‑i deveniseră aşa de apropiaţi de parcă el i‑ar fi făcut, de modul în care, în cadrul Sfintei Liturghii, ne transmitea pacea, împreunată cu un zâmbet îmbrăţişător, spunând „Pace tuturor”, de bucuria lui pentru a vesti Cuvântul lui Dumnezeu prin predică sau de hotărârea radioasă cu care se încadra în disciplina de post a Bisericii, deşi spunea: „Eu mă bucur să postesc, dar mă bucur şi că nu‑s toate zilele de post!”.
Toate acestea făceau ca Părintele Teofil să fie perceput atât de viu în credinţă. Personal, mărturisesc că este omul cu cea mai mare credinţă în Dumnezeu din câţi am întâlnit, în sensul în care credinţa este definită de un părinte din Pateric astfel: „A avea mintea pururea lipită de Dumnezeu cu evlavie şi cu dor, a atârna cu nădejdea de El şi a te încrede în El în orice ai face şi ţi s‑ar întâmpla”. Evlavia şi dorul acesta constituiau substanţa bucuriei de viaţă a Părintelui Teofil, a cărui rugăciune tindea să fie tot mai mult şi mai intens, după cuvântul Cuviosului Marcu Ascetul, „o bucurie care înalţă mulţumire”.
Am certitudinea că reuşind noi, cât mai mulţi, să trăim credinţa cu evlavie şi cu dor, să ne fie rugăciunea o bucurie care înalţă mulţumire, să ne simţim în biserică precum în „tinda raiului”, la „poarta cerului”, în „casa lui Dumnezeu” şi în „locul împlinirilor”, cum adesea Părintele definea mănăstirea, bucuria izvorâtă din credinţa noastră va fi şi pentru cei din jurul nostru o invitaţie la bucurie în locul împlinirilor, sub ocrotirea Tatălui şi în comuniunea fraţilor."

 Prea Sfintitul Episcop vicar Sofian Brasoveanul
 (sursa: Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale,,Apostolia")

RUGACIUNE LA INCEPUT DE AN

 

 

 

 

 

(În orice împrejurare te-ai afla, de bucurie, de întristare, lipsă ori bunăstare, înalţă gândul smerit şi inima curată către Dumnezeu, aducându-I laudă, mulţumire ori cerere, şi El, Care ascultă chemările sincere şi curate, nu te va trece cu vederea.)

 ,,Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Dumnezeule a toată milostivirea şi îndurarea, Care ai nemăsurată milă, nespusă şi neajunsă iubire de oameni, căzând acum către a Ta slavă, cu frică şi cu cutremur, aduc Ţie mulţumire pentru binefacerile de care m-ai învrednicit pe mine nevrednicul robul Tău. Te slăvesc, Te laud şi Te cânt ca pe un Domn, Stăpân şi Făcător de bine. Şi iarăşi căzând înaintea Ta, îţi mulţumesc şi cu smerenie mă rog nemăsuratei şi negrăitei Tale milostiviri, ca şi de acum înainte să-mi dăruieşti faceri de bine, ca să sporesc în dragostea de Tine şi de aproapele meu. lzbăveşte-mă de tot răul şi necazul. Dăruieşte-mi linişte şi mă învredniceşte ca în toate zilele vieţii mele totdeauna mulţumire să-Ţi aduc şi să grăiesc şi să cânt cele preabune Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. " 

Amin