FERICITII NOSTRI INAINTASI , NE INDEAMNA......

...SA POSTIM !

,,… Despre însemnătatea postului, ştim cu toţii. Despre roadele lui, suntem încredinţaţi mulţi… Dar despre felul cum trebuie împlinit postul, ştim încă prea puţin; însă despre fericirea împlinirii acestora cu fapta nu ştim câţi ştim.
Că trebuie să postim toate posturile, asta o ştim cu toţii. Că trebuie să le postim întocmai cum au fost aşe­zate de la început, şi asta o ştim, poate, iar unii o mai şi împlinim, deşi acest lucru nu trebuie să‑l trâmbiţăm, că ştie Domnul Dumnezeu cât poate şi cât face fiecare din împlinirea poruncilor înfrânării… Dar sunt mereu tot mai puţini cei care se mai interesează de asta acum, când lumea face tot ce poate spre a se îmbolnăvi şi a muri cât mai grabnic de îmbuibare şi de desfrâu.

Dincolo de oprirea de la mâncare sau de la anumite mâncări, în toate zilele rânduite postului sau numai în anumite zile deosebite, cine mai gândeşte şi la cele care mai trebuie nea­părat să însoţească adevăratul post? Câţi gândim, câţi luăm seama şi mai ales câţi ne oprim, ferindu‑ne de ceea ce credem că ne este îngăduit oricând? Câţi renunţăm la dorinţa la care credem că avem dreptul în orice timp?

Datorită acestor înfrânări cerute şi poruncite de Cuvântul lui Dumnezeu, postul este neplăcut omului firesc. Şi pare fără nici un folos pentru cel care îl face. Ce mare este amăgirea că acum se poate orice! O, mai târziu, cum vor vedea că nu s‑a putut chiar orice! În zilele postului, ispitele sunt şi mai mari, şi mai multe, de aceea să fim şi mai veghetori.
Oricine se scoală, acela se ridică, înălţându‑se spre lumină. Dar omul, cu cât se scoală mai repede, cu atât se luminează mai mult. Oricine porneşte tot ajunge odată. Numai că, cu cât porneşti mai devreme, mergi mai frumos şi ajungi mai liniştit. Oricine începe tot isprăveşte odată. Numai că, cu cât începe mai din timp, lucrează mai chibzuit şi sfâr­şeşte mai rodnic.

Numai în lumina lui Dumnezeu vezi luminos şi vezi clar, vezi sănătos şi vezi realitatea, vezi adevărul şi în toate direcţiile. Fără Hristos, cazi în falsele călăuziri, cazi în amă­girea luminilor rătăcitoare, care duc la zăpăceală, la nebunie şi la pierzare. De aceea, tinere, luminează‑te!

Scoală‑te şi vino la soare. Soarele îţi va da lumină şi sănătate, voioşie şi claritate, vigoare şi lărgime. Hristos te va lumina şi te va face luminos. Vino şi tu, oricare ai fi, care trăieşti în întunericul păcatelor, al deziluziilor, al falsităţilor şi al necredinţei. Scoală‑te şi vino şi vei fi luminat de Hristos. Iar dacă ai venit, rămâi în lumină, şi umblă în lumină, şi rodeşte în lumină… şi vei deveni şi tu luminos ca o parte din El.

Un suflet care de tânăr a ascultat de acest cuvânt, sculându‑se, va avea parte de o mare lumină, devenind el însuşi un luminător ascultat de multe suflete. Şi preţuit de mulţi aleşi. Înaintaşii lui vor fi binecuvântaţi din pricina lui, iar urmaşii lui vor fi înconjuraţi cu dragoste şi preţuire nemărginită tot din pricina sa.

Peste cel ce vine şi rămâne la Hristos, Harul lui Dumnezeu se va revărsa neîmpiedicat şi din belşug, în toate privinţele. Şi prin el, peste alţii. Acest har îl va face să devină un prilej de mari binecuvântări pentru Numele Domnului şi pentru Lucrarea Lui. Şi pentru cei care se vor împărtăşi din lumina lui Hristos din ele.

Curăţia omului credincios dinăuntru ca şi fru­museţea din afară sunt nu numai o cinste pentru Nu­mele lui Hristos, Care a putut înălţa prin harul Său o asemenea zidire luminoasă dintr‑o dărâmătură, dar va fi totdeauna şi o pildă, şi un îndemn pentru oricine va mai dori să devină ca el, o Casă a Domnului, un Templu al Duhului Sfânt (I Cor 6, 19). Iată ce va face Hristos şi din tine, suflete ascultător de El, dacă te scoli, dacă te luminezi şi dacă începi să trăieşti statornic în lumina Lui.

Cine aude numai cuvinte dulci, acela nu se în­dreaptă niciodată, ca şi cine aude numai cuvinte aspre. Cine vorbeşte numai despre dragostea lui Dumnezeu şi nu pomeneşte niciodată şi despre Dreptatea şi Judecata Lui, acela îşi înşală şi sufletul său, şi pe as­cultătorii săi. Ca şi cel care vorbeşte numai despre judecată şi despre pedeapsă.

O, vestitori ai Adevărului Dumnezeiesc, luaţi aminte la Amândouă Feţele acestea ale lui Dumnezeu. Vorbiţi despre întregimea Cuvântului Sfânt. Vestiţi întreg Adevărul Evangheliei lui Hristos. Mărturisiţi tot planul lui Dumnezeu (Fapte 20, 27), căci numai aşa vă veţi face întreaga datorie faţă de Adevăr şi faţă de cei care au nevoie să‑l cunoască în întregime, spre a nu se înşela din pricina voastră.

Dumnezeul Adevărului să vă lumineze deplin în asta." Amin.

Traian Dorz

 ,, Păşunile dulci "(fragment din cap.Setea si izvorul)

(sursa:http://www.comorinemuritoare.ro) 

 SLAVIT SA FIE DOMNUL! si POST CU MULT FOLOS DUHOVNICESC!

BOGATIE SAU SARACIE !!!

Mangaieri calde ,de la Sfintii nostri.......

 ,, Chiar dacă nu facem fapte de virtute, dar dacă lăudăm virtutea, vom ajunge negreşit să o şi săvârşim; chiar dacă nu fugim de păcat, dar dacă înfierăm păcatul, vom ajunge negreşit să şi fugim  de el.L-aţi văzut atunci pe Lazăr înaintea porţii bogatului, să-1 vedeţi astăzi în sânul lui Avraam. L-aţi văzut atunci lins de câini, să-1 vedeţi astăzi însoţit de îngeri. L-aţi văzut atunci sărac, să-1 vedeţi acum desfătându-se. L-aţi văzut atunci flămând, să-l vedeţi acum îndestulat. L-aţi văzut luptându-se, să-1 vedeţi încununat. Aţi văzut ostenelile lui, să-i vedeţi răsplăţile şi voi, cei bogaţi, şi voi, cei săraci. Bogaţii, ca să nu socotiţi de mare lucru bogăţia fără de virtute! Săracii, ca să nu socotiţi că sărăcia e un lucru rău! Că şi unora, şi altora Lazăr le-a fost învăţător. Dacă Lazăr, fiind sărac, n-a vorbit de rău, ce iertare vor avea bogaţii când fac aceasta? Dacă Lazăr a mulţumit lui Dumnezeu, fiind flămând şi în atâtea suferinţe, ce cuvânt de apărare vor avea cei îndestulaţi, când nu vor să caute a ajunge la aceeaşi virtute? Iarăşi, săracii care cârtesc şi se necăjesc din pricina sărăciei lor, ce iertare vor avea, când Lazăr era mereu flămând, sărac, singur, bolnav înaintea casei bogatului, când era dispreţuit de toţi, când nu putea vedea pe altul suferind la fel, şi totuşi cugeta aşa.
 Să căutăm a învăţa de la Lazăr să nu vrem a ferici pe bogaţi, nici să plângem pe săraci. Dar, altfel spus, dacă trebuie să vorbesc fără ocolişuri, nu-i bogat cel care are multe, ci cel care n-are nevoie de multe; nu-i sărac cel care n-are nimic, ci cel care doreşte multe. Aceasta trebuie să fie descrierea sărăciei şi a bogăţiei. De vezi dar pe cineva că doreşte multe, socoteşte-1 mai sărac decât toţi, chiar de-ar avea bogăţiile pământului. Şi iarăşi, de vezi pe cineva că nu are nevoie de multe, socoteşte-1 mai bogat decât toţi, chiar dacă n-are nimic. Că judecăm sărăcia şi bogăţia nu după măsura averii, ci după starea sufletului. După cum nu spunem că-i sănătos un om căruia îi este sete mereu, chiar de-ar bea pe nesăturate, de-ar sta lângă râuri şi izvoare – căci ce folos de bogăţia aceea de ape, când setea-i e nestinsă -, tot aşa să gândim şi despre bogaţi. Să nu socotim niciodată sănătoşi pe cei care poftesc şi însetează mereu după averile altora, nici să-i socotim înconjuraţi de belşug. Cum va putea fi bogat vreodată omul care nu-şi poate pune hotar poftei, chiar de-ar fi el înconjurat de toate bogăţiile? Dimpotrivă, trebuie să socotim mai bogaţi decât toţi oamenii, chiar de-ar fi mai săraci decât toţi, pe aceia care se mulţumesc cu ce au, care sunt împăcaţi cu soarta lor, care nu râvnesc la averi străine. Căci cel care n-are trebuinţă de averi străine, ci îi place să se mulţumească cu ce are, acela este mai bogat decât toţi."

 Sfantul Ioan Gura de Aur
( sursa:www.ioanguradeaur.ro)

 “Pilda despre bogat si Lazar arata ca aceia care nu au trait cum se cuvine isi vor da seama de greseala lor, dar nu vor mai avea atunci putinta de a se indrepta. Ochii lor se vor deschide si vor vedea limpede care e adevarul. Amintindu-si ca pe pamant sunt multi orbi asemenea lor, vor vrea ca vreunul dintre cei morti sa fie trimisi la ei, pentru a-i incredinta ca trebuie sa traiasca si sa vada lucrurile doar dupa indreptarul Descoperirii (Revelatiei) Domnului. Nici aceasta insa nu li se va da, fiindca Descoperirea este ea insasi indestulatoare marturie pentru cei care vor sa cunoasca adevarul, iar pe cei ce nu doresc si nu iubesc adevarul, nici invierea cuiva din morti nu va putea sa-i induplece a crede. Simtamintele acestui bogat le incearca, pesemne, toti cei care se muta de aici. Prin urmare, potrivit incredintarii celor de dincolo, care va fi si incredintarea noastra a tuturor, singura noastra calauza adevarata in calea vietii este Descoperirea Domnului. Dincolo insa, aceasta incredintare va fi pentru multi prea tarzie; aici ar fi mai folositoare, dar n-o au toti. Sa credem, cel putin, marturiei celor de dincolo, punandu-ne in locul lor. Cei care sunt in chinuri nu mint; parandu-le rau pentru noi, ei vor ca ochii nostri sa se deschida, ca sa nu ajungem in locul chinurilor lor. Despre aceste lucruri nu putem vorbi asa cum vorbim adesea despre intamplarile obisnuite: “Ei, o sa treaca intr-un fel sau altul”. Nu, asta n-o sa treaca “asa, cumva”. Trebuie sa avem la temelie credinta cea buna, ca sa nu nimerim in locul bogatului din pilda.”

 Sfantul Teofan Zavoratul
(,, Talcuiri din Sfanta Scriptura pentru fiecare zi din an", Editura Sophia,  2006)

 ,,Bogatul din Evanghelie este pus înaintea noastră ca învăţătură să băgăm de seamă că avuţia, dacă apucă a ne stăpâni ea pe noi, se face o piedică pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Pe unii avuţia îi trage în spinii grijilor şi ai alergărilor trecătoare (Lc 18, 20), pe alţii îi bagă în boala zgârceniei şi, iarăşi, pe alţii, ca pe bogatul din Evanghelia , îi aruncă şi îi îneacă în valurile desfătărilor, ai beţiilor şi plăcerilor.

Pentru acestea zicea Iisus că „anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia lui Dumnezeu” (Mc 10, 22).

Creştinilor! Nu averea l-a trecut pe bogatul din evanghelie în iad, ci necredinţa lui.
El nu credea că mai este şi dincolo de mormânt o altă viaţă,care răsplăteşte sau pedepseşte faptele omului; şi această necredinţă îl închisese în ospeţele lui şi îl făcuse orb şi surd faţă de durerile lui Lazăr.

Şi astăzi este plină lumea de astfel de necredincioşi şi de aceea s-a răcit atât de mult mila şi milostivirea dintre oameni. Şi astăzi este plină lumea de astfel de oameni care aşa cred şi aşa trăiesc ca şi când aici, pe pământ, ar fi raiul şi iadul şi cu această viaţă se gata toate. O, ce mare înşelăciune!"

Preot Iosif Trifa

(din ,,Talcuire evanghelilor duminicilor de peste an")

,, Până la întruparea Mântuitorului Iisus Hristos se spune că niciun om nu a mers în rai. Drepţii din Vechiul Testament au mers şi ei la chinuri, au fost în iad până la Învierea Domnului Iisus Hristos? Ce este „sânul lui Avraam”?
- Dragă, drepţii din Vechiul Testament au mers într-un loc care nu era un loc de chin, dar nu era nici de întâlnire deplină cu Dumnezeu. Pilda cu bogatul nemilostiv şi cu săracul Lazăr (Luca 16, 1-9) vorbeşte de sânul lui Avraam - de un loc de odihnă, de un loc de fericire, care însă nu era o fericire deplină. Această pildă înfăţişa locuri din Vechiul Testament. Deci acel „sân al lui Avraam” nu este raiul deplin, dar nu este nici iadul cu chin."

Arhim. Teofil Părăian
( ,,Din ospăţul credinţei")

 „Sfinţii lui Dumnezeu sunt mari negustori, ce s-au îmbogăţit cu toate comorile sufleteşti, cu toate faptele bune: cu blândeţea, cu smerenia, cu înfrânarea, cu răbdarea, cu bogăţia credinţei, a nădejdii şi a dragostei. Drept aceea şi cerem sfintele lor rugăciuni, ca nişte săraci de la cei bogaţi, ca ei să ne ajute în sărăcia noastră duhovnicească, să ne înveţe a ne ruga şi a spori în faptele bune creştineşti, ca ei, precum cei care au îndrăznire înaintea lui Dum­nezeu, să se roage pentru iertarea păca­telor noastre şi să ne păzească de păcate noi. Mergem la negustorii pământeşti, în prăvăliile lor, ca să le cumpărăm mărfurile; şi atunci, cum să nu mergem la negustorii cei cereşti cu rugăciune osârdnică, în loc de argint şi aur, cum să nu cumpărăm de la ei mijlocirea înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi pentru dăruirea feluritelor fapte bune creştineşti! Se pare că este un lucru foarte firesc”

Sf. Ioan de Kronstadt
(,, În lumea rugăciunii", ed.Sophia, 2003 ). 


 „Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare şi a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul.”(Proverbe 22, 1)
O, dacă toţi am avea harul acesta!
De ce oare este mai de dorit un nume bun decât o bogăţie mare?
Pentru că o bogăţie, oricât de mare ar fi, nu-i poate da unui om nici cins­tea, nici bucuria, nici slava pe care i-o dă un nume bun.
Bogăţia nu poate merge oriunde cu omul, nici chiar pe pământ. Dar numele bun nu se desparte de el niciodată.
Bogăţia nu poate face ca un om să fie preţuit şi iubit cu sinceritate de către ceilalţi, dar numele cel bun face totdeauna.
Bogăţia nu-l poate face pe om vrednic de încredere, vrednic de urmat, vrednic de iubit. Dar numele cel bun îl poate, oriunde, oricât şi oricând.
Şi de ce a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi decât aurul?
Pentru că acestea sunt bunuri trecătoare. Pe când iubirea este un bun veşnic.
Pentru că aceste comori ne pot fi răpite, se pot devaloriza.Le putem părăsi ori noi pe ele, ori ele pe noi… Dar iubirea nu ne-o poate răpi nimeni. Nu ne-o poate devaloriza nimic şi nu ne părăseşte niciodată.
Pentru că strălucirea acestor metale este mărginită, vremelnică şi lumească. Dar strălucirea iubirii este nemărginită, veşnică şi cerească."

Fratele Traian Dorz
(,,Hristos-Painea noastra zilnica" )

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

IN TRECEREA GRABITA PRIN LUME,CATRE VECI........

....Fa-ti timp !.....
 ...si pentru cei adormiti
 (Sambata, 3 noiembrie, Biserica Ortodoxa a randuit sa se faca pomenirea mortilor. Pomenirea din aceasta zi, este cunoscuta si sub denumirea de ,,Mosii de toamna". Tinand seama ca nu stim unde se afla cei morti, ne rugam atat pentru cei din iad, cat si pentru cei din Rai.)

  
( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

În trecerea grăbită prin lume, către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând,
Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să le alini, trecând.

Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adânciri în vis,
Fă-ţi timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lâng-un izvor,
Fă-ţi timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.

Fă-ţi timp s-aştepţi din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ţi timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi,
Fă-ţi timp să stai cu mama şi tatăl tău bătrâni,
Fă-ţi timp de-o vorbă bună şi-o coajă pentru câini.

Fă-ţi timp să stai aproape de cei iubiţi, voios,
Fă-ţi timp să fii şi-al casei în slujba lui Hristos,
Fă-ţi timp să guşti frumuseţea din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, căci eşti de taine şi lumi înconjurat.

Fă-ţi timp de rugăciune, de post şi meditări,
Fă-ţi timp de cercetarea de fraţi şi de-adunări,
Fă-ţi timp şi-adună-ţi zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ţi timp, căci viaţa trece şi când nu faci nimic.

Fă-ţi timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai,
Fă-ţi timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să-i dai vieţii şi morţii tale preţ.

Fă-ţi timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieţii, n-o mai strângi. 

Traian Dorz

din ,,Dreparul Invataturii sanatoase"...

 În adunările Oastei Domnului s-au statornicit patru feluri de petreceri frăţeşti familiale. Dar, cunoscând de la început duhul Oastei şi felul ei de a fi, desigur, este de la sine înţeles că nici una din aceste petreceri nu are în ea nimic din felul vesel al petrecerilor lumeşti. Istoria Oastei Domnului, ca şi istoria Bisericii vii şi adevărate, se aseamănă profund cu istoria vieţii pământeşti a Însuşi Domnului Oastei – Mântuitorul nostru Iisus cel Răstignit. Nici istoria vieţii Domnului Iisus, nici a Bisericii Sale n-au fost vesele şi uşoare, ci aspre şi grele. Bucuriile Domnului au fost în lacrimi şi în rugăciune, nu în veselie şi în zgomote. Tot aşa sunt şi petrecerile şi bucuriile noastre din lumea aceasta. Noi am făcut din toate prilejurile noastre de petrecere temeiuri binecuvântate de laudă şi mulţumire aduse Tatălui nostru Ceresc, de vestire a Jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi de rugăciuni pline de puterea Duhului Sfânt.
Înmormântări şi parastase

Ca nişte adevăraţi creştini care cunoaştem nădejdea Evangheliei în învierea şi fericirea veşnică a celor adormiţi în Domnul, noi, ostaşii Domnului, întâmpinăm moartea trupească şi petrecerea spre veşnicie a celor iubiţi ai noştri cu dulcea mângâiere că despărţirea noastră de morţii noştri este foarte trecătoare şi că revederea noastră va fi fericită în curând, când trâmbiţa Învierii ne va trezi pe toţi. Şi venirea Domnului nostru Iisus ne va reuni iarăşi, pe totdeauna în viaţa cea fără de moarte şi fericirea cea fără de sfârşit, după cum ne face cunoscut Apostolul Neamurilor la I Tesaloniceni 4, 13: “Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde”.
De aceea, noi vom face totul ca, chiar de la plecarea în veşnicie a sufletului iubit, continuând cu serile de priveghere lângă sicriu şi până la mormânt, toate zilele de jale să fie evlavioase şi solemne. Nu numai că nu vom îngădui obiceiuri urâte, lumeşti şi păgâneşti, ci vom căuta ca tot timpul să fie ocupat cu rugăciune, cu citirea Psaltirii, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu cântări duhovniceşti şi cu tot ce poate fi plăcut Domnului şi folositor sufletelor celor ce sunt de faţă, potrivit cu acest moment.
Să se simtă totul străbătut de cutremurul sufletesc al tainei care se petrece cu moartea şi cu sufletul, îndemnându-i pe cei prezenţi la a se pregăti fiecare pentru întâlnirea cu propria sa moarte – întâlnire pe care nimeni nu şi-o ştie când şi unde şi cum poate surveni. Trebuie făcut totul pentru ca sufletul care pleacă la Domnul să fie însoţit şi petrecut într-un chip vrednic şi plăcut înaintea Domnului.
Dacă este obiceiul locului să se dea mâncare, să se dea – dar fără nici un fel de băutură alcoolică. Cine va putea înţelege acest lucru va găsi că este mai bine aşa. Iar cine nu vrea să înţeleagă, nici să nu înţeleagă. Noi nu trebuie niciodată să facem plăcerea păcatului, spre bucuria lui Satana, cu preţul vătămării lui Dumnezeu, oricât ne-ar costa aceasta şi oricine ar fi să se supere pe noi pentru aceasta.
Nu putem face nimic mai cu folos pentru sufletul celui plecat şi mai pe placul Domnului ca a dărui cât mai mult celor lipsiţi. Nu trebuie să-i săturăm pe cei sătui, nici să-i umplem pe cei plini, ci să-i săturăm pe cei flămânzi şi să-i îmbrăcăm pe cei goi, după cuvintele Domnului puse anume la începutul acestor descrieri pentru a ne fi nouă o poruncă şi o îndrumare despre felul cum trebuie să fie mesele şi petrecerile noastre… şi într-o astfel de împrejurare. Încărcate nu cu mâncare pieritoare (care putrezeşte împreună cu stomacul în care merge), ci cu mâncare nepieritoare, care hrăneşte sufletul şi-l întăreşte pentru luptă şi biruinţă spre cununa vieţii veşnice, dacă suntem cu adevărat oameni duhovniceşti.
Săraci şi goi vom avea oricând şi oricare îi vom căuta. Mergeţi la azilele de bătrâni, la orfelinate, la spitalele de bolnavi mintali – şi veţi vedea câţi “fraţi mai micuţi” ai Domnului vă aşteaptă acolo. Şi veţi vedea cum trebuie împlinită Evanghelia şi care este adevărata pomană.
Cine va vrea să înţeleagă şi să facă aşa cum spunem noi aici, va afla adevărata bucurie şi răsplătire, ascultând voia lui Dumnezeu. Iar cine nu vrea să înţeleagă – să nu înţeleagă! (I Cor. 14, 37-38).

  Ce suntem ?

Ce suntem noi, Doamne? – umbră şi părere,
un suspin de-o clipă, iar apoi tăcere.
Ce curând ne creşte şi ne ia pământul!
Izvorâm cu apa şi plecăm cu vântul…
Ce lăsăm noi, Doamne, la plecarea noastră
din taina cea neagră spre taina albastră?
Vrednică-i de mila şi zările Tale
doar urma luminii pe-a dragostei cale.
Ce luăm noi, Doamne, din visul opririi?
- doar sfânta cenuşă jertfită iubirii,
cereasca mireasmă ce-am ars rugăciunii
şi roua de aur din ochii minunii.
Ce ţinem noi, Doamne, al nostru-n vecie?
- doar ce dăm acuma la alţii şi Ţie,
doar dulcea tăcere sfinţită-n suspine,
doar ceasul de taină trăit lângă Tine.

 SLAVIT SA FIE DOMNUL!

INTRU DARURE SPRE INVESNICIRE

 ,,Menirea omului este de a sfintii locul........!" 

Odată, Emil Cioran l-a apostrofat pe Mircea Vulcănescu, în spiritul "Schimbării la faţă a României", "cu pasiune şi orgoliu", că românii nu au sfinţi. E drept, în calendare nu erau trecuţi şi, recunoscând, autorul "Dimensiunii româneşti a existenţei" a adăugat pe dată că ştie într-un sat uitat de lume o bătrână care a făcut gropi în lutul cămăruţei sale bătând mătănii şi făcând cu osârdie rugăciuni, plugărindu-şi sufletul spre rodire duhovnicească. Această atât de simplă afirmaţie învăluie o concepţie despre sfinţenie într-un orizont de nespusă discreţie şi delicateţe sufletească, în care îşi află rostul toţi cei care tânjesc a fi "contemporani cu Dumnezeu".

Semnificativ este cum s-au sfârşit cei doi gânditori: plecat în Franţa, Emil Cioran a ajuns celebru, a trăit până spre amurgul secolului şi s-a stins ca român, fără să-şi ceară cetăţenie franceză. Mircea Vulcănescu a rămas în ţară, a slujit-o cu întreaga-i pricepere şi putere de dăruire, a fost arestat de comunişti şi a plecat spre Domnul de la închisoarea din Aiud, împăcat şi îndemnând la împăcare: "Să nu ne răzbunaţi". Primul a cucerit, în modul său de a fi, lumea şi a rămas singur, al doilea abia a apucat să ajungă la mijlocul vieţii şi a îmbogăţit numărul martirilor noştri. Acest adevărat martir şi-a trăit viaţa în ritmul credinţei creştin-ortodoxe, considerând că în lumea modernă, care şi-a înmulţit ispitele, singura reacţie potrivită credinciosului este să se lepede de ea. Privind în urmă, aflăm că aşa făcut-au şi străbunii noştri, fără zarvă, fără gesturi grandilocvente, spre laudă de sine, mărindu-se în ochii lumii celei grabnic trecătoare, însă cu frica de Dumnezeu în suflet. Acea frică sfântă şi sfinţitoare, "început al înţelepciunii" pentru că Domnul este Judecătorul şi, înaintea Lui, învaţă o rugăciune, "nu va fi împăratul mai sus decât sluga, că fiecare din faptele lui ori se va coborî, ori se va înălţa". Acel ţăran, uitat de noi, dar mărturisindu-ne în faţa lui Dumnezeu, ştia ceea ce mulţi am uitat, sau o spunem doar să ne fălim că ştim - anume că toate câte le facem, în faţa lui Dumnezeu le facem şi că ceea ce omul acoperă, Dumnezeu descoperă, iar ceea ce omul descoperă, Dumnezeu acoperă.

Menirea omului este a sfinţi locul

Ne întoarcem la Mircea Vulcănescu şi aflăm că anume ceea ce-l face pe român să făptuiască "nu este că rezultatul atârnă de faptă, ci nevoia de a se pune în regulă cu rânduiala lucrurilor, de a-şi împlini rostul". Cam în acelaşi timp, Nichifor Crainic, încredinţând că sfinţenia este "împlinirea umanului", scria: "Destinul omului în creştinism este acela de a ajunge un Hristos prin asemănare, adică un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate, ci prin participarea lui la natura dumnezeiască". Aşa îşi împlineşte omul rostul prin iubire de Dumnezeu şi semeni, pentru că ne amintesc străbunii că menirea omului este a sfinţi locul. Cum? Urmând o "măsură": "a fi mare nu-i mirare, a fi om e lucru mare", acea "omenie" ce se poate pierde din nebăgare de seamă şi care îl face vrednic, după cuvântul lui Mircea Eliade, de acel "cosmos sanctificat liturgic". Şi mai aflăm o limită - a omului fără Dumnezeu deoarece rostul cel mai adânc al omului este în Dumnezeu, fără de care totul e "vânare de vânt", rătăcire şi zădărnicie.

După cuviinţă, rânduiala se deprinde din pruncie, când se învaţă ce se cade să faci şi ce nu, să iei seama la ce se întâmplă cu tine ca să te faci pământ bun pentru cuvântul Domnului, căci omul după fapte se cunoaşte, cum pomul după roade. Mai scrie Mircea Vulcănescu că nu fapta în sine are importanţă, ci semnificaţia de "atitudine în veşnicie". Însuşită, această atitudine face omul părtaş la veşnicie, după un ritual ce duce de la vremelnicie la dăinuire spre înveşnicire; de la vieţuirea pieritoare la cea dăinuitoare. În troparul celor mai mulţi sfinţi cuvioşi spunem că în fiecare, după firea sa, "cu osârdie s-a mântuit cel după chip. Că luând crucea ai urmat lui Hristos şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor…" Evlavia cu totul specială pe care poporul o are pentru Cuvioasa Parascheva sau Sfântul Dimitrie cel Nou, sărbătoriţi în această lună, pentru alţi sfinţi cuvioşi, arată deopotrivă o mare credinţă şi o la fel de mare năzuinţă. Ne rugăm pentru cele de folos zilelor, care "rele sunt", dar îndeosebi pentru a ne fi sprijinitori ca să fim vrednici de sfinţia lor, împreună cu ei lucrători. Doar aşa făcând, toate celelalte "se vor adăuga". Poate părea uimitor faptul că despre petrecerea pământească a multora dintre sfinţii noştri ştim puţin, dar păstrăm ca o comoară tainică tot ceea ce este de folos spre o bună rânduială în rostul sfinţitor. Discreţia lor, şi ea, o mărturie a iubirii, este izbitor contrastantă cu egoismul şi individualismul contemporan ce înscrie omul pe o traiectorie fiinţială entropică. Cu toţii, ştiuţi şi neştiuţi, au urmat îndemnului lui Hristos: "Cel ce vrea să fie între voi întâiul, să fie tuturor slugă, căci şi Fiul Omului nu a venit să-i slujească alţii Lui, ci să slujească El…" Ei ştiu şi ne învaţă că lauda se cuvine doar lui Dumnezeu şi rostul ei e "spre îndreptarea inimii" pe calea poruncilor Sale. În "Patericul românesc" şi, mai de curând, în cartea "Chipuri de călugări îmbunătăţiţi", arhimandritul Ioanichie Bălan ne arată cât de diferite sunt drumurile către Domnul, că abia "lepădându-ne de noi", asumându-ne crucea şi urmând lui Hristos ne împlinim ca oameni, fiecare cu o personalitate unică în unitatea structurii sale de personalitate. Unicitatea ne vine din pământul din care am fost făcuţi, iar unitatea, din Duhul Sfânt pe care Dumnezeu l-a suflat peste noi, cum tot prin El comunitatea se face comuniune sfântă şi sfinţitoare.

"Fără ispite, nici raiul nu ar fi"

Năzuinţa spre o asemenea fiinţare a făcut ca străbunii noştri să tindă a urma voia Domnului, dăruindu-se Lui, zicând "facă-se voia Ta". O rugăciune veche din cele ce măsurau trecerea ceasurilor spune: "Doamne precum porunceşti, Doamne precum ştii, Doamne precum voieşti facă-se în mine voia Ta". Ţăranul începea ziua însemnându-se cu semnul crucii şi o rugăciune cât de scurtă, tot aşa cu tot lucrul pentru ca la sfârşit să aducă mulţumire şi slavă Celui de la care vin "toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit". E un fel de a încerca să fii "în lume", fără a fi "din lume", căutând Împărăţia lui Dumnezeu care se află în fiecare; cale spre împăcarea cu oamenii şi cu Dumnezeu, în taină şi cu îngăduinţă, până acolo renunţa la răzbunare pentru a-l "lăsa în plata Domnului". Între atâtea, e un fel de a fi în lume, ce dă seama de neam şi om, în care întrezărim înţelegere pentru mult discutata "retragere din istorie" a poporului nostru despre care vorbea Blaga. La hotarul dintre realitate şi metaforă, expresia desfăşoară un spaţiu unde transfigurarea poate însemna binecuvântare sau blestem şi ruga, împlinire sau ocară. Măsura, concept calitativ, nu cantitativ, este "ispita" în sensul dat de Mircea Vulcănescu, fără de care, spunea un bătrân duhovnic, nici raiul nu ar fi. Şi, cum nimic nu e perfect în lumea amestecată a binelui şi răului, acest fel de a fi în lume are multe virtuţi şi nu mai puţine vicii, primele întărindu-ne, celelalte vlăguind duhul şi îmbolnăvind trupul.

La început de eon, trăitorii acestor meleaguri au răspuns chemării Sfântului Apostol Andrei, încreştinarea făcându-se de jos în sus, fără să fie impusă, ci asimilată aproape firesc în spiritualitatea trăitorilor de atunci. Vestea cea bună a ajuns în pământ primitor şi a rodit "în răbdare", ce vindecă durerea, întăreşte credinţa, face roditoare iubirea şi de neclintit speranţa. Nu răbdarea care "aşteaptă la cotitură" spre răzbunare, nici aceea care-şi alina suferinţa "învoindu-se la păcat", ci aceea a lui Lazăr sau a lui Iov. I. D. Sârbu scria că această răbdare se aseamănă cu aceea a lui Iov, poporul aflându-se într-o "stare iovită"; o stare în care inima, în vremuri de restrişte, de întuneric, şopteşte cu Sfântul Grigorie Teologul: "Doamne, aprinde lumina Ta cea stinsă în mine". Drumul e greu şi aproape imposibil de descris, însă avem la îndemână rugăciunea, postul şi faptele bune, citirea Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi. Aşa, încet şi în tăcere, refuzând vuietul lumii, avem mereu în faţă comuniunea cu Dumnezeu, tinzând "să murim lumii pentru a via lui Hristos". Iar când ne pare de nesuportat, să strigăm cu Sfântul Apostol Petru: "Doamne, scapă-mă". O va face neîntârziat, pentru că, prin timp, străbunii ne asigură că Hristos anume s-a înomenit, "să scape lumea asta de rău şi de păcat". În rest, de-a lungul anilor să spunem cu Blaga: "Când între lipsă şi prisos/ Ne bucurăm de câte sunt/ Şi cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt"

 Elena Solunca Moise

(sursa:.ziarullumina.ro)

.

CALATORIND CU DUMNEZEU

Intalnirea cu Sfintii

„ Pelerinajul religios este o constantă a umanitătii. El are motivatii multiple si semnificatii spirituale profunde când este trăit intens si înteles corect. Pelerinii sunt oameni care doresc să viziteze si să venereze locurile sfinte biblice, mormintele martirilor, moastele sfintilor, icoane făcătoare de minuni sau locuri unde trăiesc duhovnici smeriti.
 Pelerinajul este un memorial-vizual al locurilor unde s-a arătat în lume iubirea si lucrarea minunată a lui Dumnezeu pentru oameni si prin oameni. Pelerinul vrea să atingă locul sfânt sau moastele sfântului în care si prin care s-a arătat prezenta sfintitoare a lui Dumnezeu, într-un mod deosebit de intens, pentru ca el, pelerinul, să-si intensifice credinta si iubirea sa pentru Dumnezeu.
 Cu alte cuvinte, pelerinajul se face pentru a intensifica rugăciunea si viata spiritual în general.
  Pelerinajul este adesea un act spiritual de multumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El; ca atare, pelerinajul este în sine un act de asceză sau nevointă si o ofrandă de recunostintă.
  Pelerinajul cuprinde si un act de pocăintă pentru păcate, fiind completat cu mărturisirea păcatelor si cu rugăciuni de iertare pentru mântuirea sufletului.
  Pelerinajul poate fi motivat si de o dorintă puternică de a primi ajutorul lui Dumnezeu spre a realiza o lucrare important sau a primi vindecarea de o boală trupească sau sufletească.
 În pelerinaj Dumnezeu si omul se caută reciproc si se întâlnesc în mod spontan si misterios. În acest sens, experienta lui Avraam a devenit o icoană spirituală a pelerinajului.
 Avraam părăseste patria sa, Urul Caldeii, si pleacă departe, către o tară pe care Dumnezeu i-o promite, spre Canaan (Facere 12, 1-5).
 Pelerinajul lui Avraam este răspunsul lui la chemarea lui Dumnezeu. Astfel, în pelerinaj se exprimă un apel al lui Dumnezeu Care caută pe om si un răspuns al omului pentru a ajunge la un loc ales si binecuvântat de Dumnezeu. Legătura tainică dintre răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu si călătoria spre locul promis este credinta. În acest înteles tâlcuieste Sfântul Apostol Pavel pelerinajul lui Avraam din Caldeea spre Canaan. "Prin credintă, Avraam, când a fost chemat, a ascultat de a iesit la locul pe care era să-l ia spre mostenire si a iesit nestiind încotro merge. Prin credintă, a locuit vremelnic în pământul făgăduintei, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac si cu Iacov, cei dimpreună mostenitori ai aceleia si făgăduinte; căci astepta cetatea cu temelii puternice, al cărei mester si lucrător este Dumnezeu" (Evrei 11, 8-10).
 În Canaan, Dumnezeu Se arată în chipul a trei oameni pelerini care vin la Avraam, la stejarul din Mamvri (cf. Facere 18, 1-8), si sunt primiti cu ospitalitate de acesta.
 Astfel, Avraam-pelerinul, stabilit vremelnic în Canaan, devine deodată gazdă pentru Dumnezeu-Pelerinul. În cei trei pelerini de la Mamvri, traditia crestină a contemplate prezenta tainică a trei fiinte ceresti (trei îngeri sau Sfânta Treime).
 Pelerinajul religios este o căutare în lumea aceasta a ceea ce nu este din lumea aceasta: "Împărătia lui Dumnezeu" despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus: "Căutati mai întâi împărătia lui Dumnezeu..." (Matei 6, 33), dar si: "Împărătia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18, 36).
 Dumnezeu-Pelerinul în căutarea omului si omul-pelerin deplin îndreptat spre Dumnezeu se arată în taina lui Hristos (cf. Ioan 16, 28; 12, 32). Fiul lui Dumnezeu Se naste în lume ca Om pe când Maria si Iosif se aflau în călătorie, pelerini în Betleem, apoi călătoresc si locuiesc vremelnic în Egipt. După ce revine în Galileea si creste mai mare, copilul Iisus practică pelerinajul la Ierusalim. Pelerinul în vârstă de 12 ani stie că templul sfânt din Ierusalim este simbolul Casei Tatălui Său din ceruri (cf. Luca 2, 48-50), dar în acelasi timp templul, ca loc sfânt, reprezintă si taina însăsi a lui Hristos (cf. Ioan 2, 19-21), deoarece Fiul este în Tatăl si Tatăl este în Fiul (cf. Ioan 10, 38; 14, 11 si 17, 21), iar în Iisus Hristos "locuieste trupeste toată plinătatea Dumnezeirii" (Coloseni 2, 9).
 Iisus-Pelerinul la Ierusalim, respins dintre oameni, prin Răstignire, revine la ei prin Înviere. Dar Iisus-Pelerinul Înviat nu mai intră în templul de zid al Ierusalimului pământesc, ci din Ierusalimul ceresc al Învierii Sale călătoreste ca un necunoscut spre Emaus, pentru a face din fiecare pelerin o gazdă, un primitor de Dumnezeu. Pelerinajul exterior spre Emaus este însotit de un pelerinaj interior, spiritual, la "locurile sfinte" din Sfintele Scripturi (cf. Luca 24, 27 și 32, 44, 45). Acest pelerinaj încălzeste inimile pelerinilor Luca si Cleopa, pentru că iubirea divină - foc ceresc - le-a atins si le-a deschis inima, iar apoi comuniunea sau împărtăsirea euharistică le deschide ochii sufletului, să-L recunoască pe Cel pe care L-au primit în casa si în fiinta lor.
 El, Hristos-Pelerinul, Se face iarăsi nevăzut (cf. Luca 24, 13-35) tocmai pentru că prin comuniunea euharistică le-a devenit interior, a devenit viata vietii lor, rostul sfânt, sensul ultim si deplin, al existentei umane sfintite în iubirea vesnică a lui Dumnezeu.
 Taina de la Emaus arată că pelerinajul s-a transformat în Euharistie .
 La locurile de pelerinaj vin oameni diferiti din regiuni sau tări diferite. Motivatiile si dorintele lor sunt diferite. Vârstele, starea socială, gradul de cultură, intensitatea credintei, sensibilitatea spirituală - toate sunt diferite.
 Experienta pelerinajului este un prilej de reîmprospătare a vietii spirituale si de întărire a credintei.
 În experienta spirituală a pelerinajului, cei ce au credinta mai slabă au prilejul să o întărească văzând credinta mai puternică a altora; cei ce au răbdare mai putină se întăresc văzând răbdarea altora; cei ce se roagă mai putin si mai superficial se îmbogătesc si se înnoiesc din rugăciunea fierbinte a altora, a tuturor. În pelerinaj suntem influentati de altii si influentăm pe altii prin felul nostru de a fi prezenti acolo. În general sunt oameni însetati de mai multă viată spirituală, pe care nu o oferă totdeauna propria lor parohie sau mănăstire, sau pentru că s-au prea obitnuit cu acestea. Pelerinajul învinge rutina. În pelerinaj Duhul Sfânt trezeste în om o dorintă mai mare de sfintenie, de înnoire a vietii.
 Când pelerinajul este însotit de rugăciuni, de priveghere, de spovedanie, de împărtăsire euharistică, de convorbiri duhovnicesti cu alti pelerini, el este un izvor de bucurie si pace interioară, un prilej de îmbogătire spirituală.
 Pelerinii duc cu ei în lume ce-au primit din întâlnirea cu locurile sfinte, cu sfintii pe care îi cinstesc sau venerează. Catehezele populare făcute cu prilejul pelerinajului, privind viata sfintilor si lucrarea lui Dumnezeu în viata oamenilor, sunt de mare importantă. Rugăciunile pentru bolnavi (Sfântul Maslu), sfintirea apei, mărturisirea păcatelor si iertarea, rugăciunile si privegherile de noapte, cântările si rugăciunile în grup pe drum spre locurile sfinte si spre casă,  ceremoniile liturgice în aer liber - toate acestea fac din pelerinaj o lucrare misionară în care adevărul credintei se armonizează cu frumusetea celebrării pentru a exprima taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni si a iubirii oamenilor fată de Dumnezeu. Taina iubirii si a bucuriei dumnezeiesti împărtăsite oamenilor prin sfinti este trăită în pelerinaj si devine lucrare sfanta.
  Pelerinajul adevărat este o multiplă binecuvântare pentru persoane si popoare mai ales când devine răspuns la apelul-îndemn: "Căutati pacea cu toti si sfintenia fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu" (Evrei 12, 14).  
P.F.Patriarh Daniel   
 (sursa:basilica.ro)

                       SLAVIT SA FIE DOMNUL!

DIN CANTARILE OASTEI DOMNULUI

De ce-i asa de greu pacatul

  
 (canta fratele Sandu Donici)
( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

 De ce-i aşa de greu păcatul,
că unul singur e de-ajuns
să nimicească-o stare sfântă
şi-un soţ ca aurul ascuns?

O, Dumnezeul meu,
plângând mă rog mereu
să mă fereşti curat
de orişice păcat! (bis)

Pot fi ani lungi de curăţie,
trăiţi în felul cel mai sfânt,
şi-ajunge un păcat, ca totul
să cadă nimicit şi-nfrânt.

Pot fi îmbrăţişări şi lacrimi,
şi rugăciuni de neuitat;
ce mai rămân din toate-acestea
când le întunecă-un păcat?

Pot fi iubiri şi legăminte
curate şi fierbinţi ca-n cer;
ce mai rămân când le zdrobeşte
păcatul, ca un pumn de fier?

O, Dumnezeul meu, ai milă
de dragostea şi taina mea!
Cu preţul morţii şi-al vieţii
ajută-mi să le pot ţinea!

 (versuri scrise de Traian Dorz) 

                                    SLAVIT SA FIE DOMNUL!

FRUMUSETEA CRESTINILOR

Crestinii in lume

“Crestinii nu se desosebesc de ceilalti oameni nici prin pamantul pe care traiesc, nici prin limba, nici prin imbracaminte. Nu locuiesc in orase ale lor, nici nu folosesc o limba deosebita, nici nu duc o viata straina. Invatatura lor nu e descoperita de gandirea si cugetarea unor oameni, care cerceteaza cu nesocotinta, nici nu o arata ca unii, ca pe o invatatura omeneasca.

Locuiesc in orase grecesti si barbare, cum le-a venit soarta fiecaruia, urmeaza obiceiurile bastinasilor si in imbracaminte si in hrana si in celalalt fel de viata, dar arata o vietuire minunata si recunoscuta de toti ca fiind nemaivazuta. Locuiesc in tarile in care s-au nascut, dar ca straini, iau parte la toate ca cetateni, dar pe toate le rabda ca straini, orice tara straine le este patrie si orice patrie le e tara straina. Se casatoresc ca toti oamenii si nasc copii, dar nu arunca pe cei nascuti. Intind masa comnuna, dar nu si patul.Sunt in trup, dar nu traiesc dupa trup. Locuiesc pe pamant, dar sunt cetateni ai cerului. Se supun legilor randuite de stat, dar prin felul lor de viata, biruiesc legile.Iubesc pe toti, dar de toti sunt prigoniti. Nu ii cunoaste nimeni, dar sunt osanditi,sunt omorati, dar dobandesc viata. Sunt saraci, dar imbogatesc pe multi, sunt lipsiti de toate, dar in toate au de prisos. Sunt injositi, dar sunt slaviti cu toate aceste injosiri, sunt huliti, dar sunt indreptatiti. Sunt ocarati, dar binecuvinteaza, sunt insultati, dar cinstesc. Fac bine dar sunt pedepsiti ca cei rai, sunt pedepsiti dar se bucura, ca si cum li s-ar da viata. Iudei le poarta razboi ca unora de alt neam, elenii ii progonesc, dar cei care ii urasc nu pot spune pricina dusmaniei lor.

Ca sa spun pe scurt, ce este sufletul in trup, aceea sunt crestinii in lume. Sufletul este raspandit in toate madularele trupului, iar crestinii in toate orasele lumii. Sufletul locuieste in trup, dar nu este din trup, crestini locuiesc in lume dar nu sunt din lume. Sufletul nevazut este inchis in trupul vazut si crestinii sunt vazuti, pentru ca sunt in lume, dar credinta lor in Dumnezeu ramane nevazuta. Trupul uraste sufletul si ii poarta razboi. fara sa ii fi facut vreun rau, pentru ca il impiedica sa se dedea placerilor; si lumea uraste pe crestini, fara sa ii fi facut vreun rau, pentru ca se impotrivesc placerilor ei.

Sufletul iubeste trupul, desi trupul uraste sufletul, sufletul iubeste si madularele, si crestinii iubesc pe dusmanii lor. Sufletul este inchis in trup, dar el tine trupul, si crestinii sunt inchisi in lume ca intr-o inchisoare, dar ei tin lumea. Sufletul nemuritor locuieste in cort muritor; si crestinii locuiesc vremelnic in cele stricacioase, dar asteapta in ceruri nestricaciunea. Sufletul chinuit cu putina mancare si bautura se face mai bun; si crestinii pedepsiti in fiecare zi se inmultesc mai mult. Intr-o atat de mare ceata i-a randuit Dumnezeu, ca nu le-a ingaduit sa o paraseasca". 

Epistola catre Diocnet

 (sursa:  www.nouagalilee.   )