DESAVARSIREA

 Chemare adresata in egala masura monahilor si mirenilor

Desăvârşirea este o chemare adresată în egală măsură monahilor şi mirenilor. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur preciza: “Atât monahul, cât şi mireanul trebuie să ajungă la aceleaşi înălţimi”.
Iar mai departe: “Vă înşelaţi gândind că sunt unele cerinţe pentru mireni şi altele pentru călugări… ei vor avea de dat aceeaşi socoteală. Şi dacă pentru unii căsătoria este o poticnire, ei să ştie că nu căsătoria în sine este piedica, ci mai curând libertatea opţiunii de care ei se folosesc greşit în căsnicie”. De aceea şi îndemnul: “Ţineţi-vă curat căsătoria şi veţi fi primii în Împărăţia cerurilor şi vă veţi bucura de toate bunătăţile”. Cu alte cuvinte, nu încadrarea instituţională printre mireni sau monahi ne mântuieşte, ci modul în care vieţuim.
 Inspirat de scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dar şi de experienţa sa mistică, Sfântul Simeon Noul Teolog argumenta convingător, în “Cateheza 5″, că desăvârşirea este posibilă şi în lume: “Şi dacă n-am fi zăbavnici şi trândavi şi dispreţuitori ai poruncilor lui Dumnezeu, ci râvnitori şi deşteptaţi şi treji , n-am avea nevoie nici de lepădarea de lume sau tundere în monahism sau de fuga din lume”. Aşa era David, exemplifică sfântul, care, deşi avea femeie, copii, rude, slujitori, avere mare şi griji multe, putea “să se căiască în fiecare zi, dar şi să ajungă, dacă vrea, la desăvârşirea virtuţii şi să primească Duhul Sfânt şi să se facă prieten al Lui Dumnezeu şi să se desfete de vederea Lui”. Asemenea lui David sunt enumerate alte figuri biblice precum: Avraam, Isaac, Iacob, Lot din Sodoma, Moise, Petru pescarul, care avea familie şi soacră.
 Sfântul Atanasie cel Mare în “Tâlcuire la Psalmi” 50, 7 spunea: “Călcarea poruncii a adus cu sine nunta”, supunerea faţă de moarte şi îmbrăcarea “hainelor de piele”. Expresia “haine de piele” provine din Facerea 3, 21: “Şi a făcut Domnul Dumnezeu la Adam şi femeii lui haine de piele şi i-a îmbrăcat pe ei”. În erminia Sfântului Grigorie de Nyssa, sintagma “haine de piele” se referă la cele pe care omul le-a împrumutat de la natura animală (împreunarea trupurilor, hrana, creşterea, îmbătrânirea, boala şi moartea). De asemenea,

Sfântul Ioan Gură de Aur, în “Omilie la Facere” 15, 4, susţinea: “După călcarea poruncii au apărut cele ale împreunării, căci până atunci ca nişte îngeri petreceau (oamenii, n.r.) în Rai, neaprinzându-se de poftă, nici împresuraţi de alte patimi, nesupunându-se nevoilor firii, ci cu totul nestricăcioasă zidire fiind şi nemuritoare”. Iar Sfântul Ioan Damaschin, în “Dogmatica” sa, comenta că “pentru a nu fi zdrobit şi mistuit neamul omenesc de către moarte, a fost născocită nunta, ca prin facerea de prunci neamul omenesc să dăinuiască”.Viaţa de feciorie nu ţine însă pur şi simplu de încordarea voinţei, de un calcul raţional, ci de sentiment şi de o harismă aparte: “Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora li s-a dat” (Matei 19, 11).
 Fecioria, comenta Cuviosul Isidor Pelusiotul, în Epistola 165, nu este însă un dar acordat doar unora, printr-o selecţie părtinitoare a lui Dumnezeu. Fecioria este o luptă mai presus de puterile omului, de aceea oricine şi-o asumă are nevoie de forţă dumnezeiască. Astfel, fecioria nu este poruncă, ci îndemn şi sfat, iar harisma sau puterea dumnezeiască de a trăi “nepereche” se dă acelora care luptă să se înfrâneze şi cer insistent ajutorul Domnului, fără a se deda trândăviei şi desfătării trupeşti. De aceea, nu se poate afirma că fecioria se dă părtinitor doar unora, pentru că atunci nu ar mai exista nici răsplată. Harisma fecioriei se dăruieşte tuturor celor care se însufleţesc să o câştige.
 Cu toate acestea, căsătoria nu este dispreţuită în creştinism, ci dimpotrivă, binecuvântată, Canonul 51 apostolic excomunicând (“afurisind”) pe oricine are scârbă sau dispreţ fata de căsătorie sau fata de călugărie. Fecioria, care nu are valoare în sine, ci numai când este închinată Domnului, este unirea desăvârşită cu Dumnezeu. “Creştinul nu este chemat să aleagă între căsătoria şi vieţuirea întru feciorie, ci între două forme de căsătorie, adică între cea trupească şi cea duhovnicească”, comenta Georgios Mantzaridis. Desigur, şi căsătoria între două persoane umane este chemată să aibă o dimensiune spirituală. De aceea, “duhul eshatologic şi ascetic, propriu vieţii feciorelnice, este necesar şi vieţii conjugale”.
 Paul Evdokimov arăta, în “Taina iubirii”, “că voturile monahale de ascultare, castitate şi sărăcie se regăsesc în viaţa fiecărui creştin”. El a observat că ritul intrării în monahism face apel la simbolismul conjugal (“logodnic, “mire”) şi că ritul vechi al căsătoriei prevedea tunderea, cu semnificaţia dăruirii celor doi soţi Domnului. Astfel, “căsătoria include interior starea monahală şi de aceea aceasta din urmă nu este taină”. În aceeaşi idee, alt autor rus, Bukharev, aplicând voturile monahale căsătoriei, spunea: “Ne căsătorim pentru a aparţine, în iubirea conjugală, doar lui Dumnezeu (vot de castitate), pentru a fi călăuziţi numai de Dumnezeu (vot de ascultare) şi a nădăjdui doar în Dumnezeu (vot de sărăcie)”.
 În general, omul lumesc refuză înfrânarea, atât cea alimentară, adică postul, cât şi abstinenţa conjugală. Şi aceasta, în mare măsură din cauza necunoaşterii sensului înfrânării. Nu puţini chiar dintre creştinii zilelor noastre care se căsătoresc au părerea că de acum se pot îndulci în voie de plăcerea trupească fără ca ea să mai fie considerată păcat. Ei nu înţeleg ce rost ar mai avea de acum înfrânarea, chiar dacă o mai practică, în virtutea obişnuinţei, în unele posturi. Este o concepţie cu totul străină de duhul Ortodoxiei .
Domnul Hristos a luptat cu ispita plăcerii, când demonul l-a îndemnat să prefacă pietrele în pâine, cu ispita durerii pe drumul pătimirilor şi la răstignire, dar nu a fost biruit nici de plăcere, nici de frica durerilor. Dimpotrivă, după cum teologhiseşte Sfântul Maxim Mărturisitorul: “După ce a dezbrăcat aşadar Domnul Căpeteniile şi Stăpâniile la prima încercare a ispitelor în pustiu, tămăduind latura de plăcere a părţii pătimitoare a întregii firi, le-a dezbrăcat din nou în vremea morţii, eliminând de asemenea latura de durere din trăsătura pătimitoare a firii”. “Iar acest efect din firea Lui omenească, explica părintele Dumitru Stăniloae, se prelungeşte în general în firea tuturor oamenilor care intră în comunicare cu El.” Aşadar, şi noi putem înfrânge plăcerea şi frica de durere pe care le avem în firea noastră înrudită cu iraţionalitatea animală, dar numai împărtăşindu-ne de harul şi Tainele dumnezeieşti. 

Pr. Constantin Ghita
. 
(publicat în ziarul ”Lumina”, 18 decembrie 2011)