TEMELIA ESTE APROAPELE......

Tu care-ai aflat lumina

Tu care-ai aflat lumina
fericitei căi,
zboară-n valurile lumii
scapă-ţi fraţii tăi!

Nu lăsa să se-odihnească
trupul tău nicicând,
spune-le de moartea care
va veni curând.

Spune-le de judecata
care va veni,
de osânda şi pierzarea.
Care-o va-nsoţi.

Spune-le de-Acela singur
care i-a scăpa
spune-le să-L cheme astăzi
pân-vor mai putea!

Spune-le cu lacrimi, strigă-i
ţine-te de toţi,
roagă-i, ei se duc la moarte,
nu-i lăsa cât poţi.

Ştii c-a mântuirii haruri
ţie ţi s-au dat
şi pentru-a-ajuta să scape
alţii din păcat?

Cum cauţi tu a lor salvare
de pe-a morţii căi,
ce vei spune la-ntrebarea:
“Unde-s fraţii tăi?”

Traian Dorz

,,Fratele meu este viata mea"

“La masă, de lăsata secului, vine vorba de un călugăr, coleg de-al lor, rău bolnav, care se află – după cîte înţeleg – singur într-un loc îndepărtat. Stareţul întreabă dacă s-a dus să-l vadă şi să-l ajute cel căruia i se ceruse s-o facă. Nu numai că nu s-a dus – a fost năpădit de treburi – dar mai şi adaugă o justificare: bolnavul nu e singur, e cu Dumnezeu. Ceilalţi par mulţumiţi de explicaţie şi dau din cap: aşa e, nu e singur, e cu Dumnezeu. Îmi trece prin minte să-l întreb pe cel cu misiunea neîndeplinită: desigur că bolnavul nu e singur, ci cu Dumnezeu, dar dumneata, cuvioase, care cunoşti porunca de a-ţi iubi aproapele şi ai citit parabola samarineanului milostiv şi nu ai dat ascultare poruncii stareţului, domnia ta eşti sigur ca eşti cu Dumnezeu?” (N. Steinhardt, “Jurnalul Fericirii“).

“Sfântul Ierarh Nicolae care, dimpreună cu Sfântul Cassian Romanul, se îndreaptă degrabă şi-nveşmântat în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran, adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Il ceartă însă Cassian: se poate, să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu haine mânjite de noroi sau, mai ştii minune, sfâşiate? Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sf. Nicolae, dar nici pe năpăstuitul ăsta nu-l putem lasa la voia întâmplării şi trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv. Şi nici una, nici două, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă din greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea… Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sf. Cassian, estimp, privind cele ce se întâmplă,dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare. Sosesc amândoi la întâlnire. Sf. Cassian adastă (pe jăratic) de multă vreme când, în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Cassian e uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul, atunci, ce face? Pe Sfantul Cassian îl primeşte cu glacială politeţe, pe Sf. Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi mult protocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – şi încă! Şi vei fi prăznuit numai o dată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednicule iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al mult compătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din lumea toată.

Talcul istorisirii este că Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când şi-a suflecat mânecile şi şi-a sumes hlamida, el a stat în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audienţă (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezenţa fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt şi a străbătut distanţele cu iuţeala gândului. Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutoararea aproapelui aflat în necaz“.

Formalismul nu mantuieste, ca individualismul nu mantuieste, iar implinirea “indatoririlor” religioase in duhul ambitiei si al “succesului” propriu reprezinta o tragica deraiere de la sensul nevointei crestine si de la Duhul lui Dumnezeu, Duh fara de care nu este cu putinta sa intram in Imparatia Cerurilor.Duhul corect, adevarat in care trebuie sa lucram nu este duhul “obligatiei”, al “cuminteniei” rigoriste, ci este duhul “nobletei“, al “marimii de suflet“, al dispozitiei jertfelnice, al “scoaterii pe sine din toate actiunile” si al punerii grijii pentru aproapele – mai ales pentru fratele aflat in suferinta – mai presus chiar decat grija pentru mantuirea proprie. Fiecare dintre noi are o chemare, o responsabilitate de la Dumnezeu pentru ceilalti. Noi toti suntem una. Suntem facuti unii pentru ceilalti, nu suntem “insule“, suntem un trup, ne mantuim sau ne pierdem impreuna, mantuirea si ajutorul celor din jurul nostru depind de noi. Dumnezeu lucreaza prin om: daca noi traim in duh de jertfa nu facem, de fapt, nimic special si minunat decat… ne implinim menirea noastra, ne facem “datoria” de a-L lasa pe Dumnezeu sa lucreze (prin noi) pentru aproapele nostru. Daca noi ne inchidem in noi insine – oricat de “evlavioase” si “binecuvantate” ar fi pretextele pe care ni le oferim – atunci ne facem opaci, impermeabili lucrarii lui Dumnezeu si, astfel, semenii care, in planul lui Dumnezeu, erau in grija noastra raman in suferinta sau in ratacire. A trai pentru tine insuti – chiar si numai pentru mantuirea ta – e deja cel mai mare pacat, pentru ca tradam prin aceasta insusi scopul pentru care Dumnezeu ne-a adus la existenta.De aceea noi trebuie sa fim “sarea pamantului” si “lumina lumii”, pentru ca nu avem alternativa: altminteri vom fi stricaciunea pamantului si intunericul lumii. Ori salvam, vindecam, ajutam si, prin asta ne mantuim, ori pierdem, ucidem, smintim si prin asta ne osandim. A treia cale se vede ca nu prea exista… Cheia e in mainile noastre…

(Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro)

NE VORBESTE PARINTELE PETRONIU TANASE

La 1 an de la plecarea la Domnul (1914 - +22 februarie 2011)


Un cuvant de folos la inceput de Post


( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii!
Veşnică să-i fie pomenirea!

FERICITI NOSTRI INAINTASI

Parintele Florea Muresanu (1907 – †1961)

În buchetul mărturisitorilor Bisericii noastre din veacul al 20-lea, părintele Florea Mureşanu este o aleasă floare, culeasă de Hristos din pământul Ardealului, care a sfârşit lupta cea bună luând cununa muceniciei în temniţa Aiudului.Pentru Oastea Domnului ,parintele Florea Muresan este un fericit inaintasi preot care a inteles misiunea acestei Lucrari si rostul ei folositor Ortodoxiei noastre.
El s-a născut in anul 1907 la 8 iulie în satul Ciubanca din judeţul Cluj,într-o familie de ţărani Gheorghe si Maria ,oameni cu frica lui Dumnezeu, simpli, aproape neştiutori de carte, dar care i-au insuflat cele mai importante coordonate ce se vor face altarul de jertfă al vieţii sale: dragostea de Dumnezeu şi de semeni.Școala primară a făcut-o în sat (1913-1919), iar liceul la Dej (1919-1926). În anii 1926-1930 a urmat studiile la Academia Teologică Ortodoxă din Cluj și la Facultatea de Litere și Filosofie. Din noiembrie 1930 până în iulie 1931 a urmat studii în Franța, la Universitatea din Strasbourg, ca bursier al Patriarhiei; catehet la școlile primare din Cluj, septembrie 1931 – iunie 1932. Căsătorit în 4 iulie în Ocna Sibiului cu Eugenia Adam, hirotonit diacon la 7 iulie și preot la 9 iulie 1932. Preot la Râșca de Sus (protopopiatul Huedin), 1 august 1932 – 1 ianuarie 1934; preot la Catedrala din Cluj, 1 ianuarie 1934 – 31 octombrie 1938 (și în continuare, între septembrie 1939 – 30 iunie 1946). În 1935 se înscrie la Facultatea de Teologie din Cernăuți, absolvită în 4 aprilie 1938 cu teza Obligațiunea morală. Între 1 noiembrie 1938 – 31 iulie 1939 a studiat la Universitatea din Berlin ca bursier al Fundației „Humboldt”, unde își pregătește teza de doctorat despre Responsabilitatea morală. Din 1 septembrie 1939 până la 30 iunie 1946 este profesor suplinitor la Academia Teologică din Cluj.Firea sa mistică și așezată, trecutul prolific pe plan pastoral, educativ și cultural, determină arestarea sa și a soției la 16 iunie 1952, expulzarea din Cluj și ducerea la Canal până în 1953. Acolo a promis lui Dumnezeu că, de va fi eliberat, va construi o mănăstire, ceea ce s-a și întâmplat. Eliberat în primăvara lui 1953, a preluat parohia vacantă Suciu de Sus (Maramureș), protopopiatul Lăpuș. Soția sa, arestată și condamnată, va fi obligată să-l părăsească, astfel că va pleca singur în parohie cu gândul de a se călugări. Aici va fi preot până în 1958 și va construi un schit la Breaza (parte de hotar a comunei Suciu, numită astfel) între 1954-1957. Schitul era format dintr-o bisericuță din lemn și două chilii. Peste săptămână, locuia aici, rugându-se, meditând și studiind, deoarece casa parohială era ocupată de activiștii de partid. Cu toată comportarea ireproșabilă, în noaptea de 11/12 iunie 1958 este arestat din nou, batjocorit și bătut, purtat prin Târgu Lăpuș și Baia Mare și condamnat la Satu Mare la 25 de ani de muncă silnică „pentru spionaj, subminarea autorității de stat, sabotarea colectivizării comunei” și altele.
Parintele Florea Muresanu a fost un preot și un profesor de mare vocație, un părinte iubitor al tuturor, cu credință și jertfelnicie neclintită, murind pentru Hristos ca un martir. În 1937 îl vedem ocupându-se îndeaproape de Mișcarea Oastea Domnului. Într-un raport către P.S. Nicolae Colan precizează următoarele: a participat la o adunare ostășească la Cluj, în 31 ianuarie și 7 februarie la Cluj, respectiv Someșeni, asistând la un program înălțător și vorbind la sfârșit despre sfințirea vieții, respectiv textul 2 Timotei 4, 6-8 privind lupta cea bună. Nu s-a situat pe poziția tranșantă, contrară mișcării misionare a Oastei, dar cu simțul critic observa și „înclinări ce trebuie stăvilite de prezența duhovnicească și canonică a preotului”, deci încadrarea totală în Biserică. În 1 februarie 1937 adresează o cerere Episcopiei exprimându-și dorința de a lucra cu această Mișcare; colaborarea aceasta ar fi adus roade frumoase pentru Biserică, el fiind pe atunci preot al Catedralei din Cluj și altfel ar fi fost privită aici Oastea Domnului. Tot din referatul său aflăm că întâlnirile acestea la Cluj existau mai bine de un an. Din păcate, gestul său a fost interpretat de unii preoți (chiar și de protopopul Clujului) ca anticanonic, în consecință, pentru a nu provoca tulburări, renunță la această colaborare. Peste o lună (10 martie) va fi cerut insistent de frații ostași din Cluj (Poenaru Dumitru) și Someșeni (Biji Gheorghe) pentru a le fi indrumator, precum și un sediu de întâlnire aflat în proprietatea Episcopiei. (din,,Arhivele Arhiepiscopiei Clujului',DosarIII41-933.)
Până la urmă, securiștii reușesc să „destrame grupul mistic” format de părintele Florea, prin arestarea sa din 1952. La revenirea din detenție, nu-i va mai fi îngăduit să rămână la Cluj, tocmai pentru a i se restrânge influența și pentru a nu-i da prilej să-și reia lucrarea duhovnicească. Va păstra însă mereu legături cu foștii săi fii duhovnice ști, pe care îi va vizita adesea.

Ajuns în noua parohie, la Suciu de Sus, unde este mutat în 1953, părintele își va continua neabătut lucrarea de păstorire a sufletelor, încercând să formeze și aici o familie duhovnicească asemenea celei de la Cluj. Prin slujbe, prin predici, însă mai ales prin seriozitatea și virtuțile sale, părintele și-i va apropia tot mai mult pe „suceni”. Într-o notă de la începuturile activității sale în Suciu, din 30 octombrie 1953, citim:„El nu vine să meargă în comuna noastră până când nu va aranja ca în fiecare casă să aibă Biblie sau Testament Nou, că aceea îi hrana sufletului și morală, ca să nu stea oamenii duminica la Cooperativă, să bea, să înjure, ci să șadă acasă și să deschidă Testamentul sau Biblia. Oricâte l-am întrebat și am discutat, a vorbit numai de Dumnezeu și a zis că în fiecare zi face slujbă.” In scurt timp părintele va câștiga dragostea și devotamentul credincioșilor săi.

Un motiv pentru care părintele a fost receptat ca dușman al regimului a fost activitatea sa din cadrul Oastei Domnului. Primele sale legături cu Oastea datează încă din perioada interbelică, însă adevărata activitate părintele și-o începe în 1946, continuând-o apoi fără oprire până la arestarea din 1958. În prima perioadă, cea de la Cluj, părintele va forma la Biserica din Deal o puternică comunitate ostășească, despre care avem câteva note în dosarele Securității. Se remarcă încă de atunci atitudinea sănătoasă a părintelui în ceea ce privește Oastea Domnului, aceea de a încuraja râvna credincioșilor ostași, canalizând-o însă în sens corect și păstrând-o sub acoperișul și îndrumarea Bisericii. „Raportez următoarele,” scrie slt. Islai către plt. maj. Czakkel. „Ședința a fost ținută de grupul Oastea Domnului, predica a fost ținută de preotul ortodox Florea Mureșanu […], care a amintit că el a umblat prin jud. Someș, prin mai multe comune unde a stat de vorbă cu baptiști, penticostaliști și iehoviști. A spus că aceste secte merg pe o cale greșită, mai ales penticostaliștii, care se roagă la Dumnezeu în mai multe limbi într-un timp. Și sau depărtat de Sfânta Biserică dar noi nu ne părăsim de Biserica Ortodoxă. Sau cântat mai multe cântece. La sfârșit sau rugat, prin care au cerut ajutorul Domnului și să trăiască Cultul Ortodox.”

O serie de informații importante referitoare la legăturile sale cu conducătorii Oastei Domnului, și mai ales cu Traian Dorz, provin din declarațiile de la anchetă ale părintelui: „M-am întâlnit cu Traian Dorz pe la sfârșitul anului 1947 sau 1948. […] M-a întrebat cum se desfășoară activitatea membrilor asociației din Cluj, dacă sunt activi și dacă ținem adunări, la care eu i-am spus că am început în 1946 să țin adunări în Biserica din Deal și la început veneau foarte puțini, 6-10 persoane, iar după aceea numărul lor a crescut în mod considerabil, ajungând la 100-150 de persoane.I-am mai spus că membrii asociației sunt activi, iau cuvântul în adunări și respectă dogmele.El mi-a dat îndrumarea ca ei să-și desfășoare în continuare adunările în biserică și pe cât posibil să fie menținuți sub controlul și îndrumarea mea, după care ne-am despărțit. Apoi, eu am urmat indicațiile lui Traian Dorz, continuând activitatea și după interzicerea acestei asociații.”

După eliberarea sa din prima detenție, părintele Florea își va continua lucrarea duhovnicească în cadrul Oastei Domnului. Mutat în Suciu, el ia legăturile cu ostașii din sat și devine indrumatorul lor. Până la arestarea din 1958 va participa la mai multe adunări ostășești, atât în Suciu cât și în satele vecine, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, tâlcuind Scripturile și îndemnându-i pe oameni la o viață cât mai aproape de Biserică.Părintele vedea în Oastea Domnului un bun mijloc de misiune în rândul laicilor și mai ales al tinerilor. Deoarece în 1948 Oastea Domnului fusese scoasă în afara legii, adunările erau organizate sub pretextul unor nunți, botezuri sau șezători.Despre aceste adunări părintele va fi interogat săptămâni în șir, în cele mai mici detalii. În declarațiile sale va încerca mereu să ia asupră-și vina . „Din inițiativă proprie am aderat și am activat în cadrul acestei asociații ilegale, având un important rol în organizarea unor adunări ilegale, nunți și botezuri ale membrilor acestei asociații interzise și fiind un element apropiat, prin convingeri și activitate, de conducătorii pe țară ai acestei asociații ilegale, ca Dorz Traian și Pop Alexandru. […]Prin această asociație ilegală, eu am văzut un mijloc potrivit pentru atragerea cetățenilor și a tineretului la o viață cât mai mistică, pentru a-i sustrage de la viața culturală organizată de regim și de la viața politică și m-am folosit de ea în acest sens, până la data când am fost arestat.”

Părintele va continua și legăturile sale cu conducătorii Oastei Domnului, anume cu Fratele Traian Dorz și Pop Alexandru. Acesta din urmă va devia mai târziu pe linia sectară , în ciuda sfaturilor părintelui. Astfel, într-o scrisoare păstrată la dosar, Pop Alexandru spune:„Mă rog Domnului neîncetat să vă răsplătească din plin pentru toate povețele și sfaturile ce ni le-ați dat la timp și cari pentru mine au fost de un real folos.”Întrebat de securiști, părintele explică:„Pop Alexandru și-a desfășurat mult timp activitatea în cadrul grupei Oastei Domnului ce frecventa Biserica din Deal, unde eu serveam ca preot, și acolo am dezbătut la adunări multe probleme privind dogmele acestei asociații și activitatea ei, printre altele sfătuindu-l ca membrii asociației să-și desfășoare adunările și să-și facă programul pe cât posibil în biserici, lucru cu care el a fost de acord.” Iar despre Fratele Traian Dorz avem următoarea declarație, din care se vede și lupta pe care acesta a dus-o pentru legalizarea Oastei: „În primăvara anului 1958 m-am întâlnit cu Dorz Traian în fața catedralei din Cluj și cu acea ocazie mi-a comunicat că toate tratativele pe care le-a dus cu Patriarhia și cu Departamentul Cultelor au eșuat, întrucât Patriarhia nu este de acord cu punctele lor de vedere privind funcționarea legală a Oastei Domnului și de aceea va trebui de acum înainte să fim foarte atenți, să nu mai ținem nici un fel de adunări deschise.”Arestarea părintelui a avut loc în seara zilei de 26 iunie 1958, la orele 22.00 si este condamnat la 25 de ani de munca silnica.Din păcate, despre viața în detenție a părintelui nu știm mai nimic. Având pe Domnul Iisus Hristos cel Răstignit pururi în inima şi cugetul său, a rezistat regimului crud de detenţie de la Aiud până la 4 ianuarie 1961,trupul său pierzându-se printre miile de cadavre din groapa comună a sinistrei închisori de la Aiud, iar sufletul sau curat sa alaturat Bisericii Biruitoare din Cer.

Din cuvintele de aur ale Parintelui Florea:

Unul dintre versetele sale de suflet era cel din Deuteronom, 4, 29: „Îl vei găsi, dacă-L vei căuta din toată inima ta şi din tot sufletul tău“. Dumnezeu ne cheamă la el, ne spune la un moment dat părintele Mureşanu, însă noi nu auzim această voce din pricina „deşertului zgomot al preocupărilor exterioare“: „A căuta pe Dumnezeu, spune foarte frumos părintele, întâi de toate înseamnă a face tăcere în noi înşine“. Tăcerea omului a fost prima rugăciune, şi în prezenţa ei s-a arătat nouă Cuvântul. Pentru a-L cunoaşte, omul trebuie sa se roage, sa mediteaze, sa studieze, sa slujeasca, sa se faca pe sine însuşi vas ales. Părintele se adresează oamenilor, îndemnându-i să vină la Hristos, Dumnezeu-Cuvântul care „rămâne acelaşi azi, mâine şi totdeauna: izvor de viaţă, stâncă de reazim, balsam răcoritor în dogoreala suferinţelor şi singurul care dă rost, nu numai vieţii de aici, ci şi morţii, căci a muri pentru Hristos, pentru Evanghelia Lui, nu ne este pagubă, ci un câştig“.

„Când ţi se pare că nu mai ai nici un rost, iubeşte-L pe Dumnezeu, iubeşte-ţi neamul şi fă numai ce-ţi porunceşte această iubire. Pentru rest nu te tulbura. Istoria stătătoare numai pe această temelie se zideşte. Prin urmare, omul are întotdeauna un rost, în ordinea divină şi în cea naturală. Iubirea ne leagă de tării şi de semeni, iar Cuvântul şi cuvintele izvorâte din El oferă coerenţa necesară unei existenţe cu rost.

,,Simplitate - esenţe - calea lui Dumnezeu. Dacă dorim într-adevăr o viaţă liberă, creatoare şi desăvârşită, trebuie să ne predăm Aceluia ce ne poate elibera din împărăţia răului, păcatului şi morţii şi a ne da tăria de a realiza binele. Să ne supunem Acelui care din eternitate este stăpânul libertăţii şi desăvărşirii“.

„Când avem de spus ceva, trebuie să scriem aşa încât să fim înţeleşi de toţi. Nu avem prisos de gânduri care să fie aruncate la coş. Un gând neînţeles, o simţire - care nu se comunică în cercuri concentrice, tot mai largi, asemenea valurilor ce se formează pe suprafaţa apei adânci atunci când o trezeşte cineva prin piatra aruncată de pe mal - este energie pierdută. De aceea fiecare cuvânt trebuie să fie exagerat de limpede şi simplu.

Slavit sa fie Domnul!

(sursa: ,,Ziarul Lumina", Revista ,,Familia ortodoxa",extrase din Revista ,,Gand si Slova Ortodoxe")

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Teme-te de Ochiul Vesnic

Teme-te de Ochiul Veşnic
Care-ţi vede orice-ascuns
şi de clipa când, de toate,
ai să mergi să dai răspuns.

Teme-te şi vino astăzi
la Hristos, încrezător,
numai El îţi poate-aduce
un sfârşit mântuitor.

Teme-te de focul veşnic
care arde fără scrum
şi de care nu-i scăpare
numai pe-al Golgotei drum.

Teme-te de plânsul veşnic
care-l vor vărsa-n pustiu
cei ce nu privesc spre Domnul
decât când e prea târziu.

Teme-te de chinul veşnic
ce va arde nemilos
conştiinţa celor care
lepădat-au pe Hristos.

Teme-te de-amarul veşnic
care-i partea celor răi
care n-au căutat în lume
sfintele vieţii căi.

Teme-te de Judecată,
că e vai pe veci de-acel
care la Hristos va merge
fără-a fi venit la El!

Traian Dorz

PUTEREA APOSTOLIEI

Meditatii la Apostolul din Duminica Infricosatei Judecati

,,Dar nu mancarea ne va pune inaintea lui Dumnezeu. Ca nici daca vom manca, nu ne prisoseste, nici daca nu vom manca, nu ne lipseste.Dar vedeti ca nu cumva aceasta libertate a voastra sa ajunga poticnire pentru cei slabi.
Caci daca cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunostinta, sezand la masa in templul idolilor, oare constiinta lui, slab fiind el, nu se va intari sa manance din cele jertfite idolilor? Si va pieri prin cunostinta ta cel slab, fratele tau, pentru care a murit Hristos!
Si asa, pacatuind impotriva fratilor si lovind constiinta lor slaba, pacatuiti fata de Hristos.
De aceea, daca o mancare sminteste pe fratele meu, nu voi manca in veac carne, ca sa nu aduc sminteala fratelui meu."(1 Cor.8,8-13)


Slobozenia .....si piatra
,,Vedeti ca nu cumva aceasta libertate a voastra sa ajunga poticnire pentru cei slabi"
Slobozenia pe care o da Domnul Duhul Sfant credinciosului Sau adevarat este har inalt,dar foarte gingas si fin.Ca un vas scump care trebuie pazit totdeauna si cu cea mai mare grija,fiindca este pemanent in primejdie ori sa cada el peste ceva ,ori sa cada ceva peste el si sa se prefaca atunci in tandari pe totdeauna.
Desigur, dupa cum este de asemenea scris:,,toate imi sunt ingaduite!...."dar in ingaduinta aceasta cel mai hotarator cuvant de invoire il are curatia lui Hristos ,sfintenia Duhului Sfant (......)
Un credincios care are temere de Dumnezeu si frica de pacat are curat in constiinta sa echilibrul sanatos intre aceste slobozenii.Si stie clar ,de fiecare data ,de la cine vin ele.Pe care tebuie sa o primeasca si sa o asculte cu bucurie.Si pe care trebuie sa o respinga numaidecat,cu cea mai mare scarba si hotarare.Pentru ca indata dupa ce asculti de slobozenia Duhului Sfant ,implinirea binelui iti devine o piatra scumpa in cununa ta cea vesnica si in lauda lui Hristos.Dar,o data ce asculti de slobozenia diavolului, devii o piatra de poticnire pentru cauza lui Dumnezeu,pentru fratietatea ta duhovniceasca si pentru toti cei care vad ce faci tu, de la care ei cu totii asteptau cu totul altceva........

Fratele tau....
,,Şi, asa pacatuind impotriva fratilor si lovind conştiinţa lor slaba,pacatuiti fata de Hristos "
Acela care se ocupă de suflete pentru a le aduce la Dumnezeu şi pentru a le ţine lângă Hristos trebuie să fie pe deplin pătruns de dragostea şi grija pline de bunătate şi înţelegere pentru slăbiciunile şi nevoile lor. Nu poate fi un bun păstor, niciodată, acela care nu-şi iubeşte oile sale din tot sufletul său şi care nu este gata să-şi pună viaţa lui în primejdie pentru fiecare din oile lui, din oiţele lui şi din mieluşeii lui.
Nu poate fi un bun părinte acela care nu-i în stare să-şi iubească pe fiecare copil mai presus ca pe sine însuşi. Nici învăţător şi nici îndrumător mai mare peste alţii nu poate fi decât acela care este în stare de o dragoste, de o muncă, de o grijă nespus mai mari pentru ei decât pentru el. Un astfel de părinte, un astfel de învăţător şi păstor nu poate face decât cum a făcut Însuşi Domnul Iisus, Care a fost şi va fi până la sfârşitul veacurilor pilda şi chipul şi măsura felului în care trebuie să iubim sufletele oamenilor peste care ne-a pus Duhul Sfânt păstori.
Despre Moise, omul lui Dumnezeu şi păstorul poporului ales al Domnului, se spun lucruri minunate şi multe întâmplări din care se vede cât de bun, de blând şi de iubitor faţă de poporul Domnului a fost el.
Îndată ce a fost silit să fugă de la curtea lui Faraon, din pricina dreptăţii pe care a vrut s-o facă celor asupriţi pentru care era ales el de Domnul ca să fie păstor, Moise a ajuns în Madian, iar acolo, printr-o binefacere făcută unor suflete mai slabe, a ajuns să aibă o familie şi să pască o turmă. De la curtea împăratului unde crescuse în belşug şi în cinste, el ajunse într-o pustie păstor la oi, în singurătate, în frig, în căldură, în lipsuri şi în primejdii, având o mare răspundere pentru oile care erau date în grija lui (Exod 2, 11-22).
Se spune că, odată, păzind oile prin nişte locuri uscate şi fără apă, cum sunt de obicei acele locuri, Moise a văzut pe unul din mieluşeii turmei sale cum se desprinde din turmă şi o ia la fugă peste stânci şi peste nisipuri, tot mai departe. Moise cam cunoştea locurile acestea pe unde era turma acum, dar spre unde fugea mieluşelul nu mai fusese niciodată încă.
Se luă Moise în fugă şi el după mieluşel, cu milă, ca să nu se piardă şi să-l readucă în turma şi sub ocrotirea sa. Dar mielul era mai sprinten decât Moise şi fugea mai tare. Din stâncă în stâncă, din deal în vale, el alerga tot mai departe pe locuri necunoscute şi neumblate. Trecea vremea şi soarele se încingea tot mai fierbinte, iar nisipul era tot mai arzător. Moise, care nu fusese obişnuit nici cu nisipul, nici cu soarele, nici cu pustiul, alerga tot mai greu, dar din dragoste şi milă pentru mieluşel nu-l putea lăsa să se piardă. Abia după un timp lung de fugă, mieluşelul se opri când ajunse la un pârâiaş de munte limpede şi răcoros. Acolo, el se aplecă însetat să bea cu nesaţ din apă. Moise se opri şi îl privea de departe, lăsându-l cu milă să bea liniştit, până îşi potoli setea.
– Nu am ştiut că ţi-e atât de sete, drag mieluşel, zise cu lacrimi Moise. Acum, desigur, nu mai poţi de oboseală…
Şi se aplecă Moise, luă mieluşelul care tremura pe umerii săi şi o porni fericit cu el spre turmă, mângâindu-l pe botişorul umed.
Domnul Dumnezeu din Ceruri privea cu drag la Moise şi, când îl văzu cu câtă milă şi iubire se purtă el cu mieluşelul, Îşi zise:
– Tu, Moise, care ai ştiut să ai atâta milă de un mieluşel neînsemnat şi care paşti şi îngrijeşti cu atâta dragoste oile unui străin, vei paşte în curând şi oile Mele…
Atunci Domnul Se coborî în rugul din faţa lui Moise şi rugul începu să ardă. Din clipa aceea Moise fu ales de Dumnezeu să fie păstorul poporului Său. Căci mila şi dragostea faţă de semeni sunt cele două semne ale unui păstor bun. Şi cele două condiţii pe care cine nu le are nu trebuie niciodată să se facă păstor, părinte, învăţător sau frate.

Cuvinte alese:
,,Nu suntem mai tari ca Samson , nici mai intelepti ca Solomon ,nici mai cunoscatori ca David,nici mai iubitori de Dumnezeu ca Petru verhovnicul.Sa nu ne incredem ,asadar in noi.Caci zice Scriptura:,,Cel ce se increde in sine va cadea cadere jalnica"
Sa invatam de la Hristos smerita cugetare ;de la David,umilinta;iar de la Petru,sa plangem pentru caderile ce ni se intampla.Dar sa nu deznadajduim ca Samson ,ca Iuda si ca Solomon cel preaintelept."( Isihie Sinaitul)

Traian Dorz

FRANTURI DE LA ADUNAREA OASTEI DOMNULUI DIN SIBIU

12 februarie 2012

Cuvantul predicii rostit de Prea Cuv.Parinte Atanasie Paleu de la m-rea Sf.Cruce-Oradea,la mormantul Parintelui Iosif Trifa din Sibiu


( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Cantarea,,Sunt zile mari"
http://www.youtube.com/watch?v=H9B_ztUI0Zc&feature=
Cantarea,,Din tot ce-am spus"
http://www.youtube.com/watch?v=OotlSSyKHqc
Cantarea,,Oriunde cand eram cu tine"
http://www.youtube.com/watch?v=_LIX9k9JL_M&feature=youtu.be
(Mutumim mult , fratilor care s-au ostenit la incarcarea acestora)

Vizionare cu mult folos duhovnicesc!
SLAVIT SA FIE DOMNUL!

VREMEA REA , PEDEAPSA SAU MEDICAMENT ?

,,Natura ofteaza,strigand de durere pentru rautatile pamantului"

,,Multă sudoare varsă ţăranul pentru a-şi cultiva ogorul – pregăteşte boii, ară, seamănă, înfruntă greutăţile iernii, sapă şanţuri adânci pentru ca apa prisositoare să se scurgă, face atâtea şi atâtea lucrări necesare şi obositoare. Toate însă sunt făcute cu bunăvoinţă de ţăran, cu o singură nădejde: că atunci când va veni vara va secera grâul auriu, îşi va umple hambarele cu roade bogate, se va bucura de recolta îmbelşugată.Căpitanul corăbiei, de asemenea, nu ţine cont de marea sălbatică şi de valurile cumplite care ameninţă corabia sa. Nesocoteşte orice primejdie, gândindu-se la câştigul pe care-l va avea din transportul mărfurilor.
La fel şi ofiţerul este obligat să lipsească vreme îndelungată de acasă, să rabde lipsuri şi suferinţe, să se primejduiască în război şi să fie rănit în lupte, gândin-du-se la biruinţe, la decoraţii şi la slavă.De ce însă spun toate acestea?

Pentru a-i mângâia şi încuraja pe toţi cei care se trudesc pentru cucerirea virtuţii. Dacă ţăranul, căpitanul şi ofiţerul se nevoiesc atâta pentru a avea câştig în viaţa aceasta, cu atât mai mult noi trebuie să ridicăm cu bărbăţie povara greutăţilor şi a necazurilor, pentru a câştiga viaţa veşnică.Aceia se luptă pentru o nădejde nu numai trecătoare, dar şi nesigură; căci adeseori nu reuşesc să-şi împlinească dorinţele. După atâtea eforturi, o boală, o invazie de lăcuste, o grindină sau vreo altă nenorocire poate distruge toată recolta ţăranului. După atâtea primejdii în largul mării, un colţ de stâncă sau o furtună neaşteptată, uneori chiar la gura limanului, fac să piară şi corabia, şi încărcătura căpitanului. După atâtea bătălii şi fapte de vitejie, luptând pentru marea izbândă finală, ofiţerul poate fi omorât, fără să se bucure de nimic pentru suferinţele pe care le-a răbdat.În viaţa creştinului însă, nu se întâmplă la fel. Nădejdea lui este sigură şi veşnică. Căci n-are a se teme nici de condiţiile vremii, nici primejdii sau moartea nu e nevoie s-o înfrunte, iar pentru necazurile şi ispitele pe care le rabdă va lua şi răsplată bogată. Tocmai de aceea şi apostolul Pavel ne povăţuieşte nu numai să răbdăm, ci să ne şi bucurăm de încercările care vin peste noi. (In vremea sa , ca si in vremurile de azi )lumea întreagă semăna cu o mare furtunoasă, care provoca naufragii repetate. Tatăl se lepăda de fiu, pentru că era creştin; fraţii se despărţeau; stăpânii se înfuriau pe robii lor. Teamă de prieteni; teamă de străini; teamă chiar şi de rude. Mare învălmăşeală. Ai fi zis că natura s-a răsculat împotriva ei însăşi.Văzând, aşadar, fericitul Pavel, pedagogul lumii şi dascălul înţelepciunii cereşti, chinurile aspre şi necazurile grele, pedepsele nesuferite şi morţile înfricoşătoare la care erau supuşi creştinii, cu nădejdea bunătăţilor viitoare ale împărăţiei cerurilor, ce le-a spus? „Căci socotesc că patimile vremii de acum nu sunt vrednice faţă de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18).

Ce-mi spuneţi, scrie Apostolul, despre răni, călăi, pedepse, foamete, lipsuri, temniţe şi lanţuri? Toate acestea şi încă pe atâtea nu pot să egaleze slava, răsplata şi cununile noastre. Căci încercările se sting odată cu viaţa aceasta, în vreme ce fericirea cerească este infinită. Necazurile pământeşti sunt trecătoare, pe când bunătăţile cereşti sunt veşnice.
În altă parte, acelaşi Apostol scrie: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare. Neprivind noi la cele care se văd, ci la cele ce nu se văd; fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice” (II Corinteni 4, 17-18).În altă parte, iarăşi, înfăţişează zidirea oftând şi strigând de durere pentru răutăţile pământeşti. De ce oftează oare? Întrucât aşteaptă bunătăţile viitoare. Întrucât chiar şi natura se va izbăvi de sclavia stricăciunii şi va ajunge la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Desigur, când auzi că natura oftează să nu te gândeşti că e vorba de ceva real. Expresia are un sens mai adânc, duhovnicesc. Când Dumnezeu vrea să le descopere oamenilor ceva mare şi important, se foloseşte şi de cele fără suflare, ca şi când ele ar simţi.Însă creştinul care se împuţinează la suflet în faţa necazurilor nu se poate reînviora şi mulţumi numai cu nădejdea bunătăţilor viitoare. Ce face deci apostolul Pavel? Spune că ispitele şi necazurile sunt pricini de bucurie şi laudă, şi totodată aminteşte că prin jertfa pe cruce a Domnului am câştigat multe şi nepreţuite bunătăţi fără să ne chinuim, fără să trudim, fără să asudăm. Dumnezeu, zice, ne-a îndreptăţit fără a cere ceva în schimb, doar prin harul Său, trimiţându-L pe Fiul Lui să ne elibereze de păcat. Doar având credinţă în El ne-a dăruit iertarea păcatelor, pacea, sfinţenia, comunicarea cu Sfântul Duh, mântuirea, slava cerească cea de nepătruns. „Ne lăudăm”, aşadar, „în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5, 2).Însă lauda noastră nu se limitează doar la asta, „dar şi în necazuri ne lăudăm” (Romani 5, 3). Şi nu numai că ne lăudăm, dar ne şi bucurăm, precum se bucura Apostolul, care mărturisea: „Acum mă bucur de suferinţele mele” (Coloseni 1, 24).

Luptătorii sunt istoviţi în timpul bătăliei. Abia la sfârşit încearcă satisfacţie, atunci când iau – dacă iau – cununa biruinţei.
Cu creştinii nu se întâmplă la fel. Atleţii lui Hristos simt bucurie şi mulţumire chiar din timpul bătăliei. Ne-o dovedesc vieţile sfinţilor. Apostolul Iacob spune: „Luaţi-i, fraţilor, drept pildă de suferinţă şi de îndelungă-răbdare pe profeţii care-au grăit în numele Domnului” (Iacob 5, 10). Şi apostolul Pavel, după ce mai întâi a amintit de nenumăratele suferinţe ale sfinţilor, a adăugat: „au trăit strâmtoraţi, necăjiţi, înjosiţi – ei, de care lumea nu era vrednică!” (Evrei 11, 37-38). Şi cu toate acestea se bucurau! Ne încredinţează de asta şi Faptele Apostolilor, unde se spune că Sfinţii Apostoli, după ce au fost bătuţi prin hotărârea membrilor sinedriului, „au plecat bucurându-se să au fost învredniciţi să sufere necinste pentru numele lui Hristos” (Fapte 5, 40-41)(...........)

Fiecare ispită, fiecare necaz, fiecare atac al diavolului, dacă suntem atenţi şi răbdători, ne poate aduce mare folos. Vrăjmaşul cel închipuit l-a atacat cu atâta furie pe Iov. Dar cu ce l-a vătămat în cele din urmă? Cu nimic. Din contră, i-a adus o mai mare sfinţenie şi o mai strălucitoare slavă.
Când noi suntem veghetori, diavolul nu ne poate vătăma. Poate, însă, fără voia lui, să ne fie de folos, să ne sporească virtutea. Uită-te ce se întâmplă când cineva suflă în foc. La început pare că-l stinge. Însă în cele din urmă nu numai că nu-l stinge, ci îl aprinde şi mai tare.Fără probleme, fără necazuri, fără boli, fără întristări, ce-ar face omul? S-ar deda desfrâului şi beţiei, s-ar târî prin mocirlă ca porcul, ar uita cu desăvârşire de Dumnezeu şi de poruncile Lui. Aşa însă, nevoinţele şi temerile, necazurile şi încercările îl menţin într-o oarecare stare de veghe, îi devin şcoli de filozofie, exerciţii ale sufletului.Aşa cum meşterul aurar bagă aurul în cuptor şi-l lasă în flăcări până ce se va curăţi, la fel şi Dumnezeu lasă sufletele în cuptorul suferinţelor, până ce vor dobândi curăţie.Trebuie să înţelegem bine: pentru creştin există doar două pricini de tristeţe. Prima, când se împotriveşte lui Dumnezeu, adică atunci când lucrează împotriva voii sfinte a Acestuia; şi a doua, când îl vede pe aproapele său împotrivindu-se lui Dumnezeu.Necazurile şi încercările nu sunt pricini de întristare, ci de laudă şi bucurie. De altfel necazurile sunt trimise de Dumnezeu cu înţelepciune.

Cunoscând toate acestea, fraţilor, să ridicăm cu bărbăţie povara suferinţelor care ne cuprind, pentru că Dumnezeu le îngăduie spre folosul nostru. Când nenorocirile ne lovesc, să nu ne tulburăm, să nu ne împuţinăm la suflet, să nu ne văităm. Să le primim ca pe nişte daruri cereşti, ca pe nişte binefaceri dumnezeieşti, şi să-L slăvim pe Domnul. Astfel şi în această viaţă scurtă vom fi liniştiţi şi mulţumiţi, dar şi în viaţa de dincolo, cea veşnică, ne vom desfăta de bunătăţile nestricăcioase, cu harul şi iubirea de oameni a lui Iisus Hristos."

Sfantul Ioan Gura de Aur

(din “Problemele vietii”
Editura Egumenita)