FERICITI NOSTRI INAINTASI

Parintele Florea Muresanu (1907 – †1961)

În buchetul mărturisitorilor Bisericii noastre din veacul al 20-lea, părintele Florea Mureşanu este o aleasă floare, culeasă de Hristos din pământul Ardealului, care a sfârşit lupta cea bună luând cununa muceniciei în temniţa Aiudului.Pentru Oastea Domnului ,parintele Florea Muresan este un fericit inaintasi preot care a inteles misiunea acestei Lucrari si rostul ei folositor Ortodoxiei noastre.
El s-a născut in anul 1907 la 8 iulie în satul Ciubanca din judeţul Cluj,într-o familie de ţărani Gheorghe si Maria ,oameni cu frica lui Dumnezeu, simpli, aproape neştiutori de carte, dar care i-au insuflat cele mai importante coordonate ce se vor face altarul de jertfă al vieţii sale: dragostea de Dumnezeu şi de semeni.Școala primară a făcut-o în sat (1913-1919), iar liceul la Dej (1919-1926). În anii 1926-1930 a urmat studiile la Academia Teologică Ortodoxă din Cluj și la Facultatea de Litere și Filosofie. Din noiembrie 1930 până în iulie 1931 a urmat studii în Franța, la Universitatea din Strasbourg, ca bursier al Patriarhiei; catehet la școlile primare din Cluj, septembrie 1931 – iunie 1932. Căsătorit în 4 iulie în Ocna Sibiului cu Eugenia Adam, hirotonit diacon la 7 iulie și preot la 9 iulie 1932. Preot la Râșca de Sus (protopopiatul Huedin), 1 august 1932 – 1 ianuarie 1934; preot la Catedrala din Cluj, 1 ianuarie 1934 – 31 octombrie 1938 (și în continuare, între septembrie 1939 – 30 iunie 1946). În 1935 se înscrie la Facultatea de Teologie din Cernăuți, absolvită în 4 aprilie 1938 cu teza Obligațiunea morală. Între 1 noiembrie 1938 – 31 iulie 1939 a studiat la Universitatea din Berlin ca bursier al Fundației „Humboldt”, unde își pregătește teza de doctorat despre Responsabilitatea morală. Din 1 septembrie 1939 până la 30 iunie 1946 este profesor suplinitor la Academia Teologică din Cluj.Firea sa mistică și așezată, trecutul prolific pe plan pastoral, educativ și cultural, determină arestarea sa și a soției la 16 iunie 1952, expulzarea din Cluj și ducerea la Canal până în 1953. Acolo a promis lui Dumnezeu că, de va fi eliberat, va construi o mănăstire, ceea ce s-a și întâmplat. Eliberat în primăvara lui 1953, a preluat parohia vacantă Suciu de Sus (Maramureș), protopopiatul Lăpuș. Soția sa, arestată și condamnată, va fi obligată să-l părăsească, astfel că va pleca singur în parohie cu gândul de a se călugări. Aici va fi preot până în 1958 și va construi un schit la Breaza (parte de hotar a comunei Suciu, numită astfel) între 1954-1957. Schitul era format dintr-o bisericuță din lemn și două chilii. Peste săptămână, locuia aici, rugându-se, meditând și studiind, deoarece casa parohială era ocupată de activiștii de partid. Cu toată comportarea ireproșabilă, în noaptea de 11/12 iunie 1958 este arestat din nou, batjocorit și bătut, purtat prin Târgu Lăpuș și Baia Mare și condamnat la Satu Mare la 25 de ani de muncă silnică „pentru spionaj, subminarea autorității de stat, sabotarea colectivizării comunei” și altele.
Parintele Florea Muresanu a fost un preot și un profesor de mare vocație, un părinte iubitor al tuturor, cu credință și jertfelnicie neclintită, murind pentru Hristos ca un martir. În 1937 îl vedem ocupându-se îndeaproape de Mișcarea Oastea Domnului. Într-un raport către P.S. Nicolae Colan precizează următoarele: a participat la o adunare ostășească la Cluj, în 31 ianuarie și 7 februarie la Cluj, respectiv Someșeni, asistând la un program înălțător și vorbind la sfârșit despre sfințirea vieții, respectiv textul 2 Timotei 4, 6-8 privind lupta cea bună. Nu s-a situat pe poziția tranșantă, contrară mișcării misionare a Oastei, dar cu simțul critic observa și „înclinări ce trebuie stăvilite de prezența duhovnicească și canonică a preotului”, deci încadrarea totală în Biserică. În 1 februarie 1937 adresează o cerere Episcopiei exprimându-și dorința de a lucra cu această Mișcare; colaborarea aceasta ar fi adus roade frumoase pentru Biserică, el fiind pe atunci preot al Catedralei din Cluj și altfel ar fi fost privită aici Oastea Domnului. Tot din referatul său aflăm că întâlnirile acestea la Cluj existau mai bine de un an. Din păcate, gestul său a fost interpretat de unii preoți (chiar și de protopopul Clujului) ca anticanonic, în consecință, pentru a nu provoca tulburări, renunță la această colaborare. Peste o lună (10 martie) va fi cerut insistent de frații ostași din Cluj (Poenaru Dumitru) și Someșeni (Biji Gheorghe) pentru a le fi indrumator, precum și un sediu de întâlnire aflat în proprietatea Episcopiei. (din,,Arhivele Arhiepiscopiei Clujului',DosarIII41-933.)
Până la urmă, securiștii reușesc să „destrame grupul mistic” format de părintele Florea, prin arestarea sa din 1952. La revenirea din detenție, nu-i va mai fi îngăduit să rămână la Cluj, tocmai pentru a i se restrânge influența și pentru a nu-i da prilej să-și reia lucrarea duhovnicească. Va păstra însă mereu legături cu foștii săi fii duhovnice ști, pe care îi va vizita adesea.

Ajuns în noua parohie, la Suciu de Sus, unde este mutat în 1953, părintele își va continua neabătut lucrarea de păstorire a sufletelor, încercând să formeze și aici o familie duhovnicească asemenea celei de la Cluj. Prin slujbe, prin predici, însă mai ales prin seriozitatea și virtuțile sale, părintele și-i va apropia tot mai mult pe „suceni”. Într-o notă de la începuturile activității sale în Suciu, din 30 octombrie 1953, citim:„El nu vine să meargă în comuna noastră până când nu va aranja ca în fiecare casă să aibă Biblie sau Testament Nou, că aceea îi hrana sufletului și morală, ca să nu stea oamenii duminica la Cooperativă, să bea, să înjure, ci să șadă acasă și să deschidă Testamentul sau Biblia. Oricâte l-am întrebat și am discutat, a vorbit numai de Dumnezeu și a zis că în fiecare zi face slujbă.” In scurt timp părintele va câștiga dragostea și devotamentul credincioșilor săi.

Un motiv pentru care părintele a fost receptat ca dușman al regimului a fost activitatea sa din cadrul Oastei Domnului. Primele sale legături cu Oastea datează încă din perioada interbelică, însă adevărata activitate părintele și-o începe în 1946, continuând-o apoi fără oprire până la arestarea din 1958. În prima perioadă, cea de la Cluj, părintele va forma la Biserica din Deal o puternică comunitate ostășească, despre care avem câteva note în dosarele Securității. Se remarcă încă de atunci atitudinea sănătoasă a părintelui în ceea ce privește Oastea Domnului, aceea de a încuraja râvna credincioșilor ostași, canalizând-o însă în sens corect și păstrând-o sub acoperișul și îndrumarea Bisericii. „Raportez următoarele,” scrie slt. Islai către plt. maj. Czakkel. „Ședința a fost ținută de grupul Oastea Domnului, predica a fost ținută de preotul ortodox Florea Mureșanu […], care a amintit că el a umblat prin jud. Someș, prin mai multe comune unde a stat de vorbă cu baptiști, penticostaliști și iehoviști. A spus că aceste secte merg pe o cale greșită, mai ales penticostaliștii, care se roagă la Dumnezeu în mai multe limbi într-un timp. Și sau depărtat de Sfânta Biserică dar noi nu ne părăsim de Biserica Ortodoxă. Sau cântat mai multe cântece. La sfârșit sau rugat, prin care au cerut ajutorul Domnului și să trăiască Cultul Ortodox.”

O serie de informații importante referitoare la legăturile sale cu conducătorii Oastei Domnului, și mai ales cu Traian Dorz, provin din declarațiile de la anchetă ale părintelui: „M-am întâlnit cu Traian Dorz pe la sfârșitul anului 1947 sau 1948. […] M-a întrebat cum se desfășoară activitatea membrilor asociației din Cluj, dacă sunt activi și dacă ținem adunări, la care eu i-am spus că am început în 1946 să țin adunări în Biserica din Deal și la început veneau foarte puțini, 6-10 persoane, iar după aceea numărul lor a crescut în mod considerabil, ajungând la 100-150 de persoane.I-am mai spus că membrii asociației sunt activi, iau cuvântul în adunări și respectă dogmele.El mi-a dat îndrumarea ca ei să-și desfășoare în continuare adunările în biserică și pe cât posibil să fie menținuți sub controlul și îndrumarea mea, după care ne-am despărțit. Apoi, eu am urmat indicațiile lui Traian Dorz, continuând activitatea și după interzicerea acestei asociații.”

După eliberarea sa din prima detenție, părintele Florea își va continua lucrarea duhovnicească în cadrul Oastei Domnului. Mutat în Suciu, el ia legăturile cu ostașii din sat și devine indrumatorul lor. Până la arestarea din 1958 va participa la mai multe adunări ostășești, atât în Suciu cât și în satele vecine, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, tâlcuind Scripturile și îndemnându-i pe oameni la o viață cât mai aproape de Biserică.Părintele vedea în Oastea Domnului un bun mijloc de misiune în rândul laicilor și mai ales al tinerilor. Deoarece în 1948 Oastea Domnului fusese scoasă în afara legii, adunările erau organizate sub pretextul unor nunți, botezuri sau șezători.Despre aceste adunări părintele va fi interogat săptămâni în șir, în cele mai mici detalii. În declarațiile sale va încerca mereu să ia asupră-și vina . „Din inițiativă proprie am aderat și am activat în cadrul acestei asociații ilegale, având un important rol în organizarea unor adunări ilegale, nunți și botezuri ale membrilor acestei asociații interzise și fiind un element apropiat, prin convingeri și activitate, de conducătorii pe țară ai acestei asociații ilegale, ca Dorz Traian și Pop Alexandru. […]Prin această asociație ilegală, eu am văzut un mijloc potrivit pentru atragerea cetățenilor și a tineretului la o viață cât mai mistică, pentru a-i sustrage de la viața culturală organizată de regim și de la viața politică și m-am folosit de ea în acest sens, până la data când am fost arestat.”

Părintele va continua și legăturile sale cu conducătorii Oastei Domnului, anume cu Fratele Traian Dorz și Pop Alexandru. Acesta din urmă va devia mai târziu pe linia sectară , în ciuda sfaturilor părintelui. Astfel, într-o scrisoare păstrată la dosar, Pop Alexandru spune:„Mă rog Domnului neîncetat să vă răsplătească din plin pentru toate povețele și sfaturile ce ni le-ați dat la timp și cari pentru mine au fost de un real folos.”Întrebat de securiști, părintele explică:„Pop Alexandru și-a desfășurat mult timp activitatea în cadrul grupei Oastei Domnului ce frecventa Biserica din Deal, unde eu serveam ca preot, și acolo am dezbătut la adunări multe probleme privind dogmele acestei asociații și activitatea ei, printre altele sfătuindu-l ca membrii asociației să-și desfășoare adunările și să-și facă programul pe cât posibil în biserici, lucru cu care el a fost de acord.” Iar despre Fratele Traian Dorz avem următoarea declarație, din care se vede și lupta pe care acesta a dus-o pentru legalizarea Oastei: „În primăvara anului 1958 m-am întâlnit cu Dorz Traian în fața catedralei din Cluj și cu acea ocazie mi-a comunicat că toate tratativele pe care le-a dus cu Patriarhia și cu Departamentul Cultelor au eșuat, întrucât Patriarhia nu este de acord cu punctele lor de vedere privind funcționarea legală a Oastei Domnului și de aceea va trebui de acum înainte să fim foarte atenți, să nu mai ținem nici un fel de adunări deschise.”Arestarea părintelui a avut loc în seara zilei de 26 iunie 1958, la orele 22.00 si este condamnat la 25 de ani de munca silnica.Din păcate, despre viața în detenție a părintelui nu știm mai nimic. Având pe Domnul Iisus Hristos cel Răstignit pururi în inima şi cugetul său, a rezistat regimului crud de detenţie de la Aiud până la 4 ianuarie 1961,trupul său pierzându-se printre miile de cadavre din groapa comună a sinistrei închisori de la Aiud, iar sufletul sau curat sa alaturat Bisericii Biruitoare din Cer.

Din cuvintele de aur ale Parintelui Florea:

Unul dintre versetele sale de suflet era cel din Deuteronom, 4, 29: „Îl vei găsi, dacă-L vei căuta din toată inima ta şi din tot sufletul tău“. Dumnezeu ne cheamă la el, ne spune la un moment dat părintele Mureşanu, însă noi nu auzim această voce din pricina „deşertului zgomot al preocupărilor exterioare“: „A căuta pe Dumnezeu, spune foarte frumos părintele, întâi de toate înseamnă a face tăcere în noi înşine“. Tăcerea omului a fost prima rugăciune, şi în prezenţa ei s-a arătat nouă Cuvântul. Pentru a-L cunoaşte, omul trebuie sa se roage, sa mediteaze, sa studieze, sa slujeasca, sa se faca pe sine însuşi vas ales. Părintele se adresează oamenilor, îndemnându-i să vină la Hristos, Dumnezeu-Cuvântul care „rămâne acelaşi azi, mâine şi totdeauna: izvor de viaţă, stâncă de reazim, balsam răcoritor în dogoreala suferinţelor şi singurul care dă rost, nu numai vieţii de aici, ci şi morţii, căci a muri pentru Hristos, pentru Evanghelia Lui, nu ne este pagubă, ci un câştig“.

„Când ţi se pare că nu mai ai nici un rost, iubeşte-L pe Dumnezeu, iubeşte-ţi neamul şi fă numai ce-ţi porunceşte această iubire. Pentru rest nu te tulbura. Istoria stătătoare numai pe această temelie se zideşte. Prin urmare, omul are întotdeauna un rost, în ordinea divină şi în cea naturală. Iubirea ne leagă de tării şi de semeni, iar Cuvântul şi cuvintele izvorâte din El oferă coerenţa necesară unei existenţe cu rost.

,,Simplitate - esenţe - calea lui Dumnezeu. Dacă dorim într-adevăr o viaţă liberă, creatoare şi desăvârşită, trebuie să ne predăm Aceluia ce ne poate elibera din împărăţia răului, păcatului şi morţii şi a ne da tăria de a realiza binele. Să ne supunem Acelui care din eternitate este stăpânul libertăţii şi desăvărşirii“.

„Când avem de spus ceva, trebuie să scriem aşa încât să fim înţeleşi de toţi. Nu avem prisos de gânduri care să fie aruncate la coş. Un gând neînţeles, o simţire - care nu se comunică în cercuri concentrice, tot mai largi, asemenea valurilor ce se formează pe suprafaţa apei adânci atunci când o trezeşte cineva prin piatra aruncată de pe mal - este energie pierdută. De aceea fiecare cuvânt trebuie să fie exagerat de limpede şi simplu.

Slavit sa fie Domnul!

(sursa: ,,Ziarul Lumina", Revista ,,Familia ortodoxa",extrase din Revista ,,Gand si Slova Ortodoxe")

FERICITII NOSTRI INAINTASI

Fratele Petru Popa din Saucani

Fratele Popa Petru s-a născut în satul Săucani din judeţul Bihor, în anul 1918 – şi s-a predat Domnului de mic copil, încă pe când era în şcoala primară, la vârsta de 12 ani, prin anul 1930. Era pe atunci un învăţător în satul său, anume Dumitru Hera, care în timpul acela era un foarte bun frate în Oastea Domnului. Acest bun frate i-a învăţat pe copii în şcoala lui nu numai cartea lumească, ci le-a propovăduit şi din Cartea lui Dumnezeu, Biblia. Dintre toţi elevii lui, s-a ales însă unul care a pus la sufletul său tot ce auzea din gura acestui îndrumător duhovnicesc. S-a predat din toată inima lui Domnului Iisus. Şi îndată a şi început să lucreze pentru El.
Încă elev la şcoala primară, a început să ia parte pe la toate adunările Oastei Domnului, care atunci începeau să se înfiripeze prin toate satele din jurul Beiuşului şi până spre Oradea. Încurajat de fratele Pavel Maliţa de la Oradea şi însoţit de alţi fraţi tineri ca el, fratele Popa Petru din Săucani era nelipsit de la toate adunările frăţeşti pe care le însufleţea la început cu poezii şi cântări rostite totdeauna cu lacrimi, iar îndată după aceea cu cuvântul său atât de dulce şi duios, pe cât era de puternic, de limpede şi de fierbinte pentru Hristos, Domnul şi Mântuitorul său pe Care L-a iubit cu o dragoste unică şi cu o râvnă atât de mare şi de statornică cum puţini alţi fraţi din ţară au mai fost să aibă la fel.
Acum când vreau să scriu despre smerenia lui, despre dragostea lui pentru fraţi, despre râvna lui pentru Domnul Iisus şi despre statornicia lui neclintită în Lucrarea Oastei Domnului, despre gelozia lui neînduplecată pentru familia sa duhovnicească, pentru frumuseţea şi bogăţia ei, – mâna mea îmi tremură şi ochii mei se scaldă în lacrimi de mulţumire către Domnul pentru acest frate de aur şi de miere sfântă.
De peste cincizeci de ani de când îl cunosc, dragostea lui pentru Domnul Iisus şi pentru fraţi n-a obosit niciodată. Picioarele lui au străbătut atâtea drumuri, încât, adunate laolaltă, cred că ar înconjura de multe ori pământul acesta până la marginile lui. Gura lui a mărturisit cu atât de multe şi de frumoase cuvinte Evanghelia dragostei lui Hristos, încât n-ar încăpea în sute de cărţi dacă ar fi fost strânse. Iar ochii lui au vărsat pentru Domnul şi pentru fraţi atâtea lacrimi, încât mulţi s-ar fi putut scălda în ele.
Nimeni niciodată nu va putea cuprinde în cuvinte şi în cifre omeneşti toate aceste roade aduse de sufletul acesta unic pentru Dumnezeu, de-a lungul tuturor anilor atât de frumoşi, dar atât de grei cu care el L-a slujit pe Domnul Iisus cu o dragoste fără seamăn. Va arăta-o aceasta numai Domnul Însuşi în Ziua când îi va mărturisi El luminos şi strălucit, în faţa Tatălui Ceresc şi a îngerilor Săi, pe toţi cei ce L-au mărturisit pe El aşa în faţa oamenilor.
Suferinţele pe care şi el le-a îndurat pentru Domnul nu şi le-a descoperit nimănui. În anii încercărilor, el n-a fost dat în judecată şi închis pe faţă. Dar despre nopţile lui, legat de arbori în pădure, despre suferinţele din cămăruţele de cercetare, despre vânătăile cu care se întorcea, dimineţile, acasă şi despre oasele zdrobite cu care mergea după aceea la munca lui grea, la cărat de grinzi şi la tras de ferăstrău – numai Domnul Singur ştia, fiindcă el nu le-a spus la nimeni.
Ar trebui să moi pana asta în lacrimi, în sudoare şi în sânge, ca să pot scrie cum s-ar cuveni despre acest frate şi despre încă puţini ca el, pe care i-am mai cunoscut aşa în Lucrarea aceasta de sânge şi lacrimi a Oastei Domnului. Aşa ar trebui, dar mărturisesc că nu pot, că nu sunt în stare să pot scrie cum s ar cuveni despre mărturia şi jertfa lor atât de strălucită îna¬intea lui Dumnezeu. Dar atât de ascunsă şi tăcută de ei înşişi înaintea oamenilor.
Şi totuşi niciodată pe fratele acesta nu l-am auzit lăudându-se cu ceva din tot ce a făcut ori retrăgându-se de la ceva ce ar trebui să facă. Oricât era de greu sau de lung drumul ori lucrul care i se cerea. Oricât era de obosit ori de bolnav, el n-a spus o dată că e departe până la adunare. Sau că este peste puteri ceea ce i se cere să facă. După 16 ore de muncă grea, el făcea adeseori alţi 16 kilometri de drum, noaptea, până la fraţii care îl aşteptau. Petrecea cu ei jumătate de noapte în Cuvântul Domnului, spre întărirea şi mângâierea lor, apoi venea iarăşi pe jos, înapoi, ca să fie dimineaţa la munca lui, ca şi cum ar fi dormit toată noaptea acolo. Aşa a făcut acest frate nu un an sau doi, ci de când îl ştiu şi până astăzi. Şi îl ştiu din anul 1931 tot aşa şi tot aşa…
Au lucrat cu el de atunci fraţi mai bătrâni, care acum sunt duşi la Domnul… Fratele Pavel Maliţa, avocatul minunat de la Oradea, fratele Ghiţă Savu, Paşcu şi Mihai din Vălani, fratele Gheorghe din Ceişoara, Codoban Nicolae de la Gepiu, fratele Ioane de la Cârpeşti, Ioane de la Săucani, fratele Constantin de la Mizieş, Mene de la Spinuş şi atâţia, şi atâţia din tot Bihorul, din toată Crişana, din toată ţara!
În 1934, la numai 16 ani, a predicat odată la o serbare a Oastei Domnului din Oradea, de pe scena Teatrului orăşenesc. În lojele Teatrului erau toate feţele mari ale oraşului, în frunte cu episcopul, cu prefectul, cu primarul… Şi fratele Petru, tânărul ţăran cu opinci şi sumăniţă albă, vorbea cu un glas şi cu o faţă de înger în aşa fel că, atunci când a încheiat, toată asistenţa aceasta s-a ridicat în picioare şi, cu ochii plini de lacrimi, ovaţionau prelung, cum ar fi vorbit împăratul ţării… Şi toţi se întrebau uimiţi dacă nu este cumva un înger cel care a vorbit în faţa lor.
Şi aşa este şi astăzi, după cincizeci de ani. Toţi cei ce-l cunosc şi-l ascultă ştiu că scriu aici numai adevărul.
Şi tot aşa cum se spune despre el s-ar putea spune încă şi despre alţii care sunt în jurul lui, mai bătrâni sau mai tineri.
S-ar putea adăuga la fraţii cei numiţi mai sus încă şi alţii, cum este fratele Gavriş sau Vasile, sau Pavel, sau Viorel, sau Nelu, sau Nicolae, sau Martin… Dumnezeul nostru Cel Sfânt să fie binecuvântat pentru toţi aceştia, care cu o inimă şi cu un gând lucrează împreună pentru înaintarea Evangheliei şi pentru continuarea mărturiei minunate a Oastei Domnului în mijlocul acestui popor şi al acestei Biserici.
Datorită curăţiei vieţii acestor fraţi scumpi, numele Oastei Domnului este rostit cu cinste şi cu admiraţie de către străini. Conducătorii poporului şi ai Bisericii îi preţuiesc şi îi respectă ca pe nişte oameni adevăraţi. Iar familia Oastei Domnului din acele părţi nici nu s-a dezbinat, nici nu s-a abătut niciodată de la dreapta învăţătură şi credinţă de la început.
Aceşti fraţi au ajutat încă şi pe alţii să biruie neînţelegerile dintre ei şi să se orienteze limpede şi frumos pe calea adevărului şi a dragostei frăţeşti.
Domnul să-i dăruiască fratelui Petre şi tuturor celorlalţi ca el o veşnică răsplată în ceruri pentru roada frumoasă a statorniciei lor şi pentru marea mulţime a sufletelor pe care le-au adus prin Oastea Domnului la picioarele lui Iisus. Şi pentru toate ostenelile şi jertfele cu care s-au străduit şi se străduiesc să ţină toate adunările frăţeşti în unitatea şi lumina credincioşiei faţă de Domnul nostru Iisus Hristos.
A trecut la Domnul pe neaşteptate, printr-un accident de muncă, în 22 octombrie 1985.
Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz (din «Fericiţii noştri înaintaşi»)

FERICITII NOSTRI INAINTASI

Fratele smerit Pavel Malita din Oradea

S-a născut în anul 1895, în comuna Săcădat, aproape de Oradea, în judeţul Bihor. A făcut studiile la Oradea şi Cluj, luându-şi diploma de avocat. După terminarea şcolii a fost luat în armată, apoi mobilizat pe front în războiul din 1914-1918, trimis pe frontul din Italia cu armatele austro-ungare, fiindcă Ardealul era pe atunci încorporat în Austro-Ungaria.
După eliberarea Ardealului, a ocupat postul de juriconsult la Prefectura judeţului Bihor din Oradea, post în care a funcţionat până la pensionarea sa, în 1965.
Prin anul 1930, când Oastea Domnului era în plin avânt, fratele Pavel Maliţa a fost printre primii intelectuali din Oradea care s-a predat Domnului, înscriindu-se în Lucrarea Oastei împreună cu un grup de preoţi şi laici înflăcăraţi de minunatul ideal duhovnicesc şi misionar al acestei sfinte mişcări.(.............)
În Oradea funcţiona în anii aceia şase luni pe an o cantină a săracilor înfiinţată şi susţinută de Oastea Domnului. La această cantină luau masă caldă de două ori pe zi 150 de săraci, din octombrie până în martie.

La susţinerea acestei cantine contribuiau toţi fraţii şi surorile, fiecare cu cât putea, săptămână de săptămână, toate cele sase luni ale anului.
În afară de această parte frumoasă a milei faţă de aproapele, frăţietatea din Oradea mai avea atunci şi alte frumoase acţiuni umanitare şi anume: angajarea de serbări religioase, chiar şi la Teatrul Municipal, cu taxe benevole în folosul săracilor. Aranjarea de vizite cu daruri de hrană sufletească şi trupească la închisori şi la spitale, precum şi vizite acasă pe la cei bătrâni, bolnavi şi săraci, cu daruri de îmbrăcăminte, de hrană ori de încălzit, mai ales iarna.
În fruntea celor ce se ocupau cu însufleţire de toate aceste binefaceri era fratele avocat Pavel Maliţa, totdeauna neobosit şi fericit când pregătea sau încheia câte o astfel de operă binecuvântată.

In ceea ce ma priveste pe mine ,cel ce scriu aceste randuri,(este vorba de Fr. Traian Dorz) eu nu voi fi in stare niciodata sa-miarat toata recunostinta cata o datorez acestui smerit, dar foarte mare om a lui Dumnezeu .In desele noastre iesiri din Oradea prin diferite sate din judetul Bihor, copii fiind ,fratele Malita ne dadea cate un cadou pentru incurajarea noastra ,tuturor celor care participasem la programul adunarii de la scoala .
La toate marile evenimente privitoare la Oastea Domnului, el a luat cu toată dragostea şi credincioşia inimii lui smerite şi sincere o parte activă şi frumoasă. Astfel, el a fost prezent la Marea Consfătuire din 12 septembrie 1937, făcând parte din delegaţia frăţească ce a dus Moţiunea Sfatului Frăţesc pentru a fi prezentată mitropolitului Bălan.
A luat parte la înmormântarea Părintelui Iosif şi la legământul frăţesc de lângă sicriul acestuia.
A luat parte la toate marile acţiuni pentru sprijinirea dreptăţii Oastei şi a cauzei Părintelui Iosif, totdeauna printre cei mai dintâi şi mai gata de orice jertfă.
La căderea Ardealului de Nord, când Prefectura de la Oradea se mutase la Beiuş, fratele Pavel a venit şi mai aproape de lumea satelor noastre, în care erau multe adunări pe aproape şi pe departe. Atunci, amestecat în mulţimea fratilor, mergea şi el pe jos cu noi zeci de kilometri, prin ploaie, prin zăpadă, prin căldură, ori frig fără să arate cea mai mică oboseală, ori supărare. Eu, cel puţin, am despre anii aceia unele dintre cele mai neuitate amintiri ale mele. Cu o felie de pâine în buzunar, singura noastră merinde, porneam adeseori duminica dis-de-dimineaţă, de pe la ora 2, pe jos, câte 15-20 de kilometri, până la vreo adunare de la Vălani ori Pietroasa… adeseori pe ploaie, pe inundaţii, pe zăpadă ori noroaie.
Ajungeam pe la orele 9-10 la biserică în satul cu adunarea. Dar de la intrare în sat şi până la biserică, pe câţi copii îi întâlnea pe drum, îi chema la el şi, din buzunarele pline cu bomboane, le împărţea, spunându-le: „Să veniţi la biserică cu părinţii voştri, acolo se ţine adunarea Oastei Domnului şi veţi auzi lucruri minunate.”
În felul acesta, prin copii, se umplea bisericile de oameni care apoi ascultau Cuvântul Evangheliei. Mulţi aflau calea vieţii, intrând în Oastea Domnului. Fratele Pavel a umplut astfel cu cărţi aduse de la Părintele Iosif din Sibiu toate satele Bihorului şi altele, până departe, fără să primească de la nimeni, niciodată, nici un ban pentru tot ce dăruia sau făcea în Numele Domnului.
Mult m-a ajutat el în privinţa asta şi pe mine ci haine, cu mâncare şi cu bani pentru călătorii în anii aceia când eu eram numai un copil străin şi necunoscut. Mult l-a ajutat el şi pe fratele Petre Popa, dar nu numai pe noi, ci numai Domnul ştie pe câţi, care erau tot ca noi pe atunci.
În ultimii ani era slab şi bolnav, dar n-avea o mai mare altă bucurie decât când mergeau fraţii la el. Cu toate împotrivirile unora din familia sa, el a rămas mereu răbdător, smerit şi plin de dragostea dintâi până la sfârşitul vieţii sale.
Cu puţin inainte de moartea sa, am fost la el. Nu ne văzuserăm de mulţi ani, prin care eu fusesem departe şi chinuit. Ce mare bucurie a avut văzându-mă! Ce bucuros îmi povestea despre drumurile lui misionare cu tatăl meu, Constantin, cu care a mers, în lipsa mea, adeseori împreună pe unde fusese şi cu mine. Ce întâmplări minunate şi fericite au trăit ei în slujba şi în drumurile Domnului Iisus! Erau amândoi născuţi în acelaşi an şi făcuseră armata, în Primul Război Mondial, la acelaşi regiment în Ungaria. Acum ajunseseră iarăşi împreună, la aceeaşi „unitate” a Oastei Domnului. Amintirile lor se împleteau atât de frumos şi dintr-o oaste, şi din cealaltă.
Când i-am arătat noile cărţi ale Oastei, le-a strâns la inimă şi le-a sărutat, fericit că nu s-a înşelat în tot ce a luptat şi a nădăjduit.
A trecut la Domnul într-o zi din luna august 1981, la 14 ani după tatăl meu, Constantin, cu care a fost atât de bun frate şi tovarăş de lucru.
Acum sunt amândoi acolo Sus, la Domnul Iisus, împreună cu Părintele Iosif, cu fratele marini şi cu toţi ceilalţi care ni se adună mereu mai mulţi în cer, înmulţind neamul înaintaşilor nosştri sfinţi şi rugăciunile pentru noi, cei care mai luptăm încă aici pe pământ. Ca să ajungem şi noi cu bine şi cu biruinţă acolo lângă Domnul nostru şi lângă ei.
Slavă veşnică Domnului nostru Iisus Hristos, Care a îngrijit să fie la timpul lor printre noi astfel de suflete mari de jertfă şi dăruire pentru El şi pentru noi.
El să ne ajute să nu uităm niciodată, ci să ne străduim şi noi să le urmăm credinţa şi faptele, pentru ca să ne facem vrednici de cununa şi moştenirea vieţii veşnice.

Amin
Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz (din ,, Fericitii nostri inaintasi" ed. O.D.- Sibiu 2009, pag. 73-80)

Despre Fratele Pavel Malita, in cartea ,, Hristos Marturia mea "

Hristos Cel Sfânt te va cunoaşte în sărăcie, nu-n belşug,
Că mulţi au stat cu El la mese, dar prea puţini au tras la jug.
Hristos Cel Sfânt te va cunoaşte odată-n Cerul Lui de Sus
Nu după haina ce-ai purtat-o, ci după sarcina ce-ai dus.
Hristos Cel Sfânt te va cunoaşte nu după numele ce-ţi pui,
Ci după ranele-ndurate sub crucea ta şi Crucea Lui.

,,Nici o întâmplare nu este întâmplătoare, nici o întâlnire nu este întâmplătoare. Nici o cunoştinţă nu este întâmplătoare.

Tot ce se întâmplă astăzi are o adâncă legătură cu cele de ieri şi cu cele de mâine. Pe oricine întâlneşti, ţi-l scoate înainte Dumnezeu, în vederea unui scop al lui Dumnezeu pentru tine ori pentru el. Şi orice cunoştinţă pe care o dobândeşti este pregătită să-ţi folosească în una dintre împrejurările vieţii tale, ori să-i foloseşti tu ei.

Numai dacă vei lua bine seama la aceste adevăruri vei şti să le vezi şi vei putea să te foloseşti bine de ele, de fiecare, atunci când va fi timpul său şi împrejurarea ta, în vederea căruia ţi-au fost scoase ele înaintea ta Sau tu înaintea lor.

În timpul întâlnirilor mele cu fraţii de la Oradea a fost totuşi între feţele lor şi una mai deosebită, care m-a atras, mai caldă şi mai binevoit oare... În ochii fratelui Pavel Maliţa, avocat şi juristconsultul prefecturii, am văzut blândeţea, bunătatea şi smerenia unui adevărat om al lui Dumnezeu.

Spre el mă îndreptam acum ca înspre un ţărm salvator al naufragiului meu.

Ştiam adresa lui şi de la gara din Oradea am pornit pe jos spre centrul oraşului, spre a-l căuta acolo la serviciul său. Voi merge acolo, îmi ziceam, şi voi spune omului binevoitor toată tragedia în care mă aflu şi cred că Dumnezeul meu îl va face să-mi înţeleagă starea mea şi să mă ajute, îi voi cere sprijin ca să pot intra la vreo şcoală în Oradea. Fie şi aşa târziu.

Şi într-adevăr aşa a fost, cum presimţisem.

Fratele Pavel şi-a lăsat tot lucrul său şi m-a luat cu el să bată pentru mine la cea mai potrivită uşă.

Am trecut mai întâi pe la o prăvălie de încălţăminte de unde mi-a cumpărat o pereche de bocanci în locul opincilor de acasă. Apoi m-a dus la şcoala de cântăreţi bisericeşti, care abia începuse. A vorbit cu directorul care era fratele episcopului vicar de atunci - şi acesta m-a primit în anul întâi, asigurându-mi bursă şi întreţinere pe tot timpul şcolii.

Peste câteva zile acest om binevoitor m-a dus şi la un gimnaziu din localitate, vorbind de asemenea şi cu directorul acestei şcoli să mă înscrie pentru a urma şi aceste cursuri.

A trecut astfel primul trimestru, eu făcând binişor faţă îndatoririlor mele şi într-o parte şi în alta.

De acasă nu s-a mai interesat nimeni de mine, ca şi când nici n-aş fi fost. Dar condiţiile din şcoală fiind foarte grele, de hrană şi cazare, am început să sufăr tot mai tare. Ceilalţi colegi ai mei primeau de acasă pachete cu alimente, pături şi perne groase, nu simţeau nici foamea la masă, nici frigul în dormitorul neîncălzit, dar eu, care nu aveam nimic din acestea, o duceam tot mai rău. Nu aveam decât o singură pătură subţire şi toată noaptea tremuram de frig. Mâncarea fiind puţină, toată ziua răbdam de foame.

Pe lângă asta, în curând am văzut că alţii erau protejaţi, făcându-li-se felurite înlesniri, fie la lecţii, fie la muncă, pe când faţă de mine tot personalul se purta cu asprime.

Nici o greşeală nu mi se ierta. Nici de o greutate nu eram scutit.

Nu uit odată ce mult am suferit şi ce rău am fost certat pentru că, împins de foame, am luat o ceaşcă de cafea rămasă de la cineva care o refuzase şi stătea pe masă, în timp ce eu făceam curăţenie în sala de mese, după ce toţi ieşiseră. Atunci una dintre bucătărese, anume Lena, s-a repezit la mine cu cele mai aspre ocări şi m-a dus îndată să mă pârască la soţia directorului care şi ea mi-a făcut la fel. M-am simţit atât de ruşinat şi de nenorocit, încât am vrut să mă pedepsesc singur cât mai aspru, pentru nerăbdarea şi lăcomia mea.

M-am hotărât să nu mai mănânc nimic o săptămână...

N-am fost la masa de prânz şi mi-am făcut de lucru prin dormitor ca să nu merg nici la masa de seară. Dar cei ce mă certaseră, dându-şi seama că depăşiseră măsura, au stăruit de mine împreună cu directorul şi cu nevasta lui, convingându-mă să mănânc. I-am ascultat, dar n-am mai putut să uit niciodată ce am suferit din partea lor. Aceasta însă m-a făcut să mă simt tot mai străin, mai singur şi mai prigonit - ca un orfan de amândoi părinţii.

Dar şcoala mergea bine. Aveam la muzică un profesor foarte bun, anume Nicolae Firu, om pe cât de capabil, pe atât de aspru.

În scurtul timp petrecut acolo, însă, am învăţat foarte multe de la el. Am regretat mult când a trebuit să părăsesc şcoala, că n-am putut fi mai mult în preajma acestui om.

La începutul lunii decembrie am răcit şi m-am îmbolnăvit de reumatism poliarticular acut. Mi se umflaseră toate încheieturile oaselor, începând cu degetele mâinilor şi ale picioarelor, apoi toate încheieturile corpului în aşa fel că nu mai puteam face absolut nici un fel de mişcare. Zăceam paralizat şi chinuit de cumplite dureri, pe pat, în dormitorul îngheţat, sub păturica mea subţire şi veche.

A treia zi m-au internat în spital, într-o stare foarte gravă şi singurul care mai venea pe le mine era fratele Pavel Maliţa. Două săptămâni am zăcut acolo pe jumătate viu şi pe jumătate mort.

În cele trei luni de când venisem la Oradea, duminica mergeam la adunările Oastei împreună cu fratele Pavel, iar între timp mai compuneam diferite poezioare şi le trimiteam la redacţie, mai informându-i şi despre noua situaţie în care mă aflam.

Despre îmbolnăvirea mea le scrisese îndată fratele Pavel.

După mijlocul lunii decembrie 1934, venind odată la mine la spital, binefăcătorul meu mi-a adus o scrisoare sosită atunci de la Sibiu pe adresa lui, prin care Viorel şi Titus îmi scriau amândoi din partea părintelui Iosif o stăruitoare chemare la Sibiu. Se reorganiza redacţia şi, prin plecarea unora, s-a făcut un loc pe care eram solicitat să merg să-l ocup eu, spre a lucra mai departe acolo, la Centrul Oastei Domnului.

Eram încă destul de bolnav, dar la primirea acestei veşti am simţit dintr-o dată trecând prin toată fiinţa mea un fior atât de puternic şi de fericit, încât chiar în clipa aceea am sărit din pat şi am zis: "Slăvit să fie Domnul - plec imediat."

Cu ajutorul fratelui Pavel mi-am făcut ieşirea din spital, mi-am luat puţinul bagaj pe care îl aveam şi, cu banii şi urările sale, am luat loc în vagonul de clasa a treia spre Sibiu."

Traian Dorz (,, Hristos Marturia mea " ed. O.D. -Sibiu ,1994 , volumul 1 ,cap. 9 ,pag. 113-116)

FERICITII NOSTRI INAINTASI

Fratele Cornel Rusu din Simeria -un om a Lui Dumnezeu

Fratele Cornel Rusu a vazut lumina zilei la 8 octombrie 1924, in orasul Petrila, jud. Hunedoara. S-a nascut din parintii Teodor si Maria Rusu, fiind al treilea dintre cei cinci copii cu care Dumnezeu a binecuvantat aceasta familie. Scoala primara si cursurile Scolii medii tehnice de mineri le-a urmat in aceeasi localitate, completandu-le cu cele pentru obtinerea calificarii de maistru-miner. Dar tanarul acesta se dovedea a fi nascut nu doar pt. a lucra la "radacinile luminii",alaturi de ceilalti mineri, ci si pt. a invata sa descifreze tainele artei care exprima frumosul si adevarul prin imagini realizate din materialul concret al sunetelor.
La varsta de 13 ani, uimindu-i pe toti cei care-l cunosteau, infiinteaza si instruieste o formatie de cor mixt, in oraselul natal. Tot la aceasta varsta cunoaste Miscarea ortodoxa Oastea Domnului si participa la adunarile acesteia. Contactul duhovnicesc cu bunul si blandul pastor, preotul Petre Fanu din Petrila, l-a determinat sa primeasca botezul ortodox la varsta de 16 ani. Era primul lui botez si sub harul acestuia a ramas tot restul vietii. faptul este cu atat mai surprinzator cu cat noul ostas provenea dintr-o familie de baptisti. Un rol important in viata sa l-au avut si legaturile cu statornicul si incercatul frate Ion Capata, aflat cu serviciul in zona Petrosanilor. Ca urmare, la varsta de 17 ani, depune hotararea si legamantul prin care intra in Lucrarea Oastei. In tot acest timp, preocuparile pentru muzica religioasa devin tot mai rodnice. Cu timpul, isi va largi aria activitatii misionare in Corna (Rosia), Rosia Montana, Simeria, Orastie, imbogatindu-si mult experienta componistica si dirijorala. In acesti ani ai adolecentei, participa la adunarile din zona, unde va face cunostinta si cu poetul Traian Dorz. Evenimentul este deosebit de important. Tanarul ramane profund impresionat de personalitatea acestuia. La randul sau, maestrul ii remarca talentul in domeniul muzicii, si capitalul de incredere investit in acest tanar a fost pe deplin justificat de evolutia pozitiva a lui.
In acelasi timp, inclinatiile sale muzicale sunt remarcate si de catre activistii sindicali, care cauta sa-l atraga in activitatea culturala pusa in slujba viitorului regim ateu. Il asteapta o cariera comoda si bine renumerata, nu imprevizibilul si riscurile din subteran, ca viitor miner. A rezistat insa acestei ispite, punandu-se cu totul in slujba lui Dumnezeu. Consecventa si seriozitatea in munca si, mai ales, angajarea hotarata in Lucrarea Oastei au devenit insa incomode atat pentru oficicialii regimului, cat si pentru aceia din Lucrarea Oastei care s-au lasat amagiti de "blidul de linte" al lui Esau. La varsta de 19 ani, Domnul ii va pune pe umeri jugul greu a unor incercari ce il vor marca fizic, dar si duhovniceste, pentru tot restul vietii. Intr-una din zile, in timpul serviciului de la mina Petrila a cazut de pe un suitor, de la inaltimea de 33 de metri. Dar in ciuda acestui fapt demn de cartea recordurilor, scapa cu viata, desi se produsesera o fractura de coloana si grave traumatisme intestinale. Domnul il ridica din patul de suferinta iar cel salvat va ramane pt. tot restul vietii cu o sanatate subreda, pt. ca mereu sa fie constient ca viata lui atarna numai de Dumnezeu. Insa, in suferinta trupului, asumata ca o binecuvantare, se va afirma tot mai convingator biruinta spiritului. Anii de formare a caracterului acestui tanar nu se incheie doar cu aceasta experienta. In pofida sanatatii sale precare, este totusi recrutat si incorporat in urma unei interventii speciale, pentru satisfacerea serviciului militar, in anul 1946, la unitatea de pioneri din Lipova. El si ai lui se asteptau la alte grele incercari, dar in acelasi timp, stiau ca Iisus Mantuitorul va interveni la momentul potrivit. Si nadajdea lor n-a fost inselata. In chip minunat, cantecul harfei sale l-a scutit de perioada grea a instructiei. Interpretarea, continutul repertoriului, seriozitatea unita cu blandetea l-au impins pe tanarul dirijor, contribuind mult la educatia moral-cetateneasca a recrutilor. Nici un moment, militarul in termen Cornel Rusu n-a savarsit si ceva care sa incalce statutul sau de ostas al lui Hristos. Dimpotriva, atitudinea lui deschisa si hotarata i-a adus respectul tuturor. In felul acesta, a trecut mai mult decat biruitor si peste episodul serviciului militar.

Dupa eliberarea din armata, il astepta un nou pas hotarator: casatoria. A trecut cu bine si acest prag, caci fratele Cornel n-a ales el insusi, ci L-a lasat pe Domnul sa aleaga in locul lui. Si El i-a facut o alegere minunata in persoana surioarei Maria Dandrea, din Rosia Montana. Nunta ostaseasca a avut loc in 7 februarie 1948. Cu adevarat, Domnul i-a randuit un ajutor de nadejde si un reazem destoinic si tandru. Era o dreapta rasplatire pt. tot ce a facut si va mai face in Lucrarea Lui acest rob al Domnului, care s-a dovedit si in continuare a fi gata si de jertfa, si de plug, si de mangaierea harfei, in momentele de durere sau de bucurie. In anul 1949, prin schimbarea serviciului, tinerii casatoriti vor ajunge la Ghelar, iar de aici in 1950, prin angajarea la Combinatul Siderurgic Hunedoara se vor stabili cu domiciliul in Simeria, unde exista o puternica adunare a Oastei Domnului. I se deschid aici noi perspective, prin colaborarea fructuoasa cu fratele Traian Dorz, fondata pe o temeinica si statornicie prietenie. Locuiesc o perioada de timp chiar sub acelasi acoperis, in casa din strada Mihai Viteazul, nr.38. La Hunedoara, in marele Combinat Siderurgic, va ajunge sef de sectie, avand sub ordine peste 300 de muncitori. Nu "competenta" pe linie de partid comunist sau colaborationismul cu regimul ateu l-a impus, ci capacitatea lui de munca. Priceperea si corectitudinea sa, recunoscute nu numai de subalterni, dar si de sefii sai, explica aceasta promovare. In tot acest timp, n-a pierdut din centrul preocuparilor sale activitatea corala si componistica. Dirija corul bisericii ortodoxe din localitate, se ocupa cu tinerii din zona, alcatuind un cor mixt al Oastei, bine pus la punct, compunea melodii pe textele inaripate ale fratelui sau de suferinta si de lupta, Traian Dorz, facandu-si simtita peste tot prezenta duhovniceasca. Dumnezeu n-a randuit familiei sale copii, dar copiii si tineretul Oastei i-au devenit adevarata familie, pe care fratele Cornel si sora Maria s-au straduit s-o creasca cu raspundere si multa dragoste, spre a ajunge la maturitatea duhovniceasca ceruta de Mantuitorul. Acestia vor fi adevaratul sprijin al Lucrarii Domnului, atunci cand batranii ei vor fi aruncati in lanturi.

Prima arestare, cauzata de activitatea sa religioasa prea bogata si de faptul ca locuia impreuna cu Traian Dorz, a avut loc tocmai in ajunul Craciunului din 1952, cand poetul isi sarbatorea ziua de nastere intre cei dragi de la Simeria. "Colindatorii" Securitatii, purtand "steaua" comunista inrosita de sangele martirilor, le-au adus "vestea" arestarii lor, a amandurora, si in chiar aceasi seara i-au infundat in beciurile Securitatii din Deva. Sunt condamnati administrativ (adica fara sentinta judecatoreasca), eliberati fiind abia in 1954. Asemenea mentorului sau, fratele Cornel isi va relua activitatea misionara cu si mai multa ravna, pe toate planurile. Sectia ideologica a Partidului Comunist a slabit surubul pentru doi-trei ani, spre a vedea ce rezultate dau in teren masurarile restrictive luate impotriva credinciosilor din toate denominatiunile crestine.

In 1959, pt. ca prima lectie de reeducare nu dovedea sa fi dat rezultate, inca din iunie, urmeaza un al 2-lea val de arestari, cu o anvergura mult mai cuprinzatoare si mai dura. Fratele Cornel va face si el parte din lotul celor 23 de ostasi din toate zonele tarii, condamnati, in 19 noiembrie 1959, de Tribunalul Militar Cluj. Primeste o pedeapsa de 8 ani, dar, in 1964 conform decretului general de gratiere din 24 iunie, va fi pus in libertate si se va intoarce la vatra de unde a lipsit cinci ani de zile. Cum a decurs reintalnirea ne-o poate spune numai sora Maria, care l-a purtat in rugaciunile si dragostea ei statornica tot timpul nedreptului surghiun. Comportarea fratelui Cornel pe tot timpul detentiei a fost exemplara. Iata cum il caracterizeaza in lucrarea Hristos Marturia mea, marele intemnitat pentru cauza lui Dumnezeu, Fratele poet Traian Dorz, care a totalizat peste 17 ani de inchisoare: "Pe Cornel il cunosteam bine, ca pe un frate adevarat si sincer fata de Domnul si fata de Lucrarea Lui. El facea parte din aceea multime binecuvantata a fratilor smeriti si curati cu inima, care n-au creat niciodata vreo nemultumire fratietatii, ci numai bucurii" (vol II, pag.302); sau "Ochii lui Cornel erau limpezi si umezi. Ma priveau calzi si intelegatori" (idem pag.303).
Cu mahnire trebuie sa mentionam ca acolo, in suferinta, unii frati s-au lepadat pe fata de Fratele Traian, unindu-se cu dusmanii vicleni si neimpacati ai Adevarului si adaugand in acest fel alte catuse la cele pe care le purta marele om pus in slujba cauzei Bisericii lui Hristos. In tot acest timp, fratele Cornal Rusu si fratele Ion Capata, precum si alti cativa frati, s-au dovedit credinciosi Lucrarii Oastei si inaintasilor ei, sprijinindu-l cu toata puterea pe Fratele Traian. Dar nici in conditiile grele ale celulei sau ale lagarelor de munca fortata de la Gherla, Periprava, Grind, Salcia, Stramba etc. ,fratele Cornel Rusu n-a renuntat asemenea adevaratilor ostasi la activitatea misionara si artistic-religioasa. Vestea Cuvantul, compunea melodii pe texte create in inchisoare de Fratele poet Traian Dorz sau de alti frati, ii invata pe cei intristati si apasati de durere sa cante, spre a-si descarca suferinta si deznadejdea, cunoscandu-L astfel si laudandu-L pe Dumnezeu. Pregatea raspunsurile la slujba Sfintei Liturghii ce se desfasura sub semnul strictei ilegalitati. Poate ca acolo am invatat sa pretuim comorile ce se ascund in Iisus Hristos cel Euharistic. Preotul rostea ecteniile plangand, iar corul raspundea tot plangand. Fiecare cuvant ne dezvaluia intelesuri si adancimi pe care niciodata nu le banuisem. Mii de detinuti deznadajduiti s-au mangaiat si intarit, rezistand datorita cantarilor si slujbelor religioase de dupa gratii sau de dincolo de gardurile din sarma ghimpata. La organizarea acestor manifestari, in acele conditii de teroare, isi riscau putina lor "libertate" parintii nostri preoti, dirijorul, coristii, si bineinteles participantii. In aceste locuri si imprejurari de exceptie, prin gravitatea lor s-a nascut Biserica cea vie, zidita din suflete chinuite si dornice de libertate si de Hristos. Acolo s-au format acele constiinte, acei rugatori din "manastirile suferintei" aluatul binecuvantat acer va dospi framantatura acestui popor rastignit pe crucea istoriei, pt. a se naste din nou, prin pocainta, aceasta devenind cu adevarat alternativa pentru o Romanie noua. Cand in 1964, fratele Cornel revenea in libertate, sanatatea ii era zdruncinata; se intorcea "pe-un ciob de scut, un ciot de cavaler" (Radu Gyr). Era o adevarata minune ca un om cu trup atat de slabit infratit toata viata cu suferinta, a reusit sa supravietuiasca fizic conditiilor oferite de infernul comunist. Din nou, sora Maria va intra in rol, unind de data aceasta, puterea rugaciunii cu dragostea si devotamentul impinse pana la incandescenta, pt. a restabili sanatatea fizica a sotului ei. Caci sanatatea duhovniceasca a fratelui nostru era mai puternica si mai vie ca oricand. El a iesit din "Egiptul" inchisorilor imbogatit, aducand cu sine comoara unor cantece nemuritoare si o experienta cu Hristos inegalabila. S-a reangajat tot in fosta intreprindere I.C.I.L. Simeria, devenind seful serviciului financiare. Dupa cum era si de asteptat, si-a continuat vechea pasiune de creare si promovare a muzicii puse in slujba lui Hristos. Corul catedralei din Orastie, apoi cel al bisericii "Inaltarea Domnului" ,din Simeria, il au ca dirijor.Munceste mult se roaga si asterne pe hartie nu numai melodii, ci si ganduri duhovnicesti. In cateva randuri organele de Securitate i-au confiscat manuscrisele si l-au amendat drastic. Dupa o astfel de perchezitie l-a vizitat, in aceasi zi Fratele Traian Dorz. Imbratisandu-l ca pe un parinte si bun frate de suferinta, fratele Cornel i s-a adresat plangand: - Pana cand, frate Traian, trantorii si viespile astea rosii vor prada dupa bunul lor plac fagurii din prisaca Domnului? Pana cand va mai ingadui Dumnezeu asemenea jafuri?
Cu ochii umezi si cu glasul trecut prin dulceata rabdarii indelungate, Fratele Traian l-a mangaiat spunandu-i:
- Lasa, frate Cornel, asa le ingaduie Domnul pe toate! El vrea ceva si mai bun si mai frumos de la noi. Trandafirul, cu cat il zdrobesti, cu atat isi raspandeste si mai puternic parfumul. Perlele sunt flori care cresc din ranile scoicilor...

Si astfel, revenindu-si din deznadejde si mahnire, cu puteri innoite, s-a aruncat in continuare in lupta Domnului, ajungand la acea maturitate spirituala si morala demna de urmat. A luptat cu indarjire pentru pastrarea unitatii Oastei, dar nu prin sacrificarea adevarurilor ei de credinta. Asa cum oasele Mantuitorului s-au pastrat intregi, iar camasa Lui nu I-a fost sfasiata, desi El a trecut prin mainile calailor rastignitori, tot asa, blandul marturisitor Cornel Rusu ar fi dorit din toata inima ca Lucrarea Oastei Domnului, trecand peste toate divergentele dinauntru si peste toate atacurile viclene ale celor din afara, sa ramana intreaga, in cadrul Bisericii noastre bune si strabune.

In urma fratelui Cornel Rusu raman peste 20 de scrieri religioase continand meditatii, culegeri din Sfintii Parinti ai Bisericii noastre, exegeze biblice, precum si doua volume masive de cantari pe note melodii cunoscute si melodii originale.Ele fac parte din tezaurul Oastei Domnului si vor fi date la lumina, spre a-si implini lucrarea sfanta pentru care i-au fost daruite de Duhul Sfant.De acolo de sus, din randurile Bisericii Triumfatoare, fratele Cornel priveste spre noi si ne indeamna sa calcam pe urmele stralucite si inmiresmate ale Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Acum, il simtim totusi mai mult ca oricand, mai alaturi de noi in lupta pt. mantuire si pt. apararea drepturilor lui Dumnezeu in lumea secularizata a acestui sfarsit de mileniu si bucurandu-se ca tot ceea ce a semanat el cu multe lacrimi, va fi secerat de altii cu mare bucurie si cu sporit folos duhovnicesc.
Slavit sa fie Domnul.
Prof. Gheorghe Precupescu (sursa:http://www.oasteadomnului.ro/forum /viewtopic.php?t=876 )

FERICITII NOSTRI INAINTASI

PREOTUL VLADIMIR POPOVICI


Parintele Vladimir Popovici a vazut lumina zilei in orasul Chisinau - Basarabia ,la 6 februarie 1896, din parintii:preot Vasile Popovici si Eufrosina. Amandoi parintii erau de o mare credinta , cinste si evlavie,implinindu-si toate indatoririle sfintei lor slujbe in cel mai frumos fel,spre slava si voia Lui Dumnezeu. Tatal Ceresc i-a binecuvantat cu 11 copiii,pe care i-au crescut cu multa grija in dragostea si frica Lui Dumnezeu.
La nasterea celui de-al 11-lea copil ,preoteasa Eufrosina a murit fiind inmormantata in satul Mereseni-Lapusna unde era sotul ei preot atunci,a fost jelita cu multa durere de toti dar mai ales de fiul Vladimir care era micut dar care o iubea nespus. Plecarea mamei l-a facut pe micutul Vladimir sa doreasca nespus Imparatia Cereasca unde era plecata mama lui.
A terminat Seminarul Teologic din Chisinau in anul 1917,dupa care a intrat ca invatator in com. Tibirica-Orhei iar dupa moartea tatalui sau in anul 1918 a fost numit preot in locul acestuia in parohia Lulova.
Parintele Vladimir a fost ca un tata pentru fratii lui mai mici ramasi de acum orfanii de ambii parinti dar si-a indeplinit si datoriile preotesti cu toata dragostea si credinta.
Aparitia Oastei Domnului in anul 1923 a insemnat pentru parintele Vladimir ,cat si pentru sotia sa ,rasaritul unei lumini ceresti.Inca din anul 1924 s-a abonat la foaia ,,Lumina Satelor"de la Sibiu pe care a indragit-o si de care s-a atasat cu toata inima atat de ea cat si de cel care o edita parintele Iosif Trifa. Ce frumos isi aminteste parintele intruna din scrierile sale despre acele zile:,,Viata noastra , a amindoura , se desfasora in acesta admosfera inoita si sfintita de Duhul Sfant , intr-un fel lin si fericit .Crestem amindoi in Domnul ,viata noastra era ca o cantare noua Lui Dumnezeu ,eram parca nepamanteni , in dragostea dintai care iubea mai presus decat orice pe Dumnezeu si pe semeni. Domnul Se coborase in noi cu Imparatia Lui .Parohia noastra ,Glingeni,era umbrita de Duhul Sfant".
Imbolnavire sotiei sale Eufimia si internarea ei in sanatoriul Geoagiu i-a dat prilejul sa-l intalneasca acolo pe par.Iosif, care era si el internat pentru tratament .Aceasta cunoastere i-a apropiat mai mult ,legandu-i pentru totdeauna intr-o partasie care s-a facut din ce in ce mai fierbinte,mai puternica si mai frumoasa...........
Pe langa articole si insemnari publicate saptamanal in reviste,parintele Vladimir a mai scris si brosurile:,,Iertarea" , ,, Rolul preotului ca pastor de suflete" , ,,Dragostea dintai" , si ,,Cartea Preotiei".
In toamna anului 1934, scumpa si credincioasa lui sotie Eufimia ,a trecut la Domnul , lasandu-l cu inima indurerata si singuratica pe pamant pe totdeauna.Mult a plans-o sotul ei iubit ,apoi a asezat-o pentru odihna ,pana la Inviere, in pamantul lor natal de la Glingeni ,aproape de Casa Domnului pe care a iubit-o si a impodobit-o ea cu drag.
La inmornantarea parintelui Iosif a alergat din Basarabia , si a ajuns cu cateva minute inainte de coborarea sicriului in mormant. A fost un moment zguduitor si de neuitat .Timp de 45 de ani parintele Vladimir a venit pe 12 februarie la Sibiu pana in anul 1983 cand avea 90 de ani si nu a mai putut veni.
Dupa refugierea sa din Basarabia a fost timp de 11 ani preot in com. Strambeanude langa Targoviste.Dupa 1957 a slujit 20 de ani in parohiile Sag si Tusa din jud. Salaj pana in 1976 cand s-a pensionat.Dupa 1976 s-a mutat in Cluj la o nepoata in familia careia si-a dus ultimii anii din viata . Atrecut la Domnul in ziua de 28 martie 1984, la Cluj si a fost inmormantat in cimitirul din Manastur.La incheierea insemnarilor acestora , transcriem un ultim cuvant din partea parintelui Vladimir rostit in Duminica Rusalilor a anului 1983.
,,Inchei aceasta biografie a mea cu nesfarsite multumiri Sfintei Treimi:Tatalui , Fiului si Sf. Duh, rugandu-ma ca cei ce ne vor urma sa afle aici o frumoasa pilda de slujire in Oastea Domnului si in Biserica noastra ,hrana necesara pentru a duce lupta sfanta a mantuirii tot inainte. Ma voi bucura nespus de mult daca indemnurile acestea vor ajunge pana la inima cititorului, ca sa-l hotarasca pentru Domnul intr-un chip definitiv si statornic .Domnul Duhul Sfant sa va trezeasca in sufletele moarte si amortite de pacat o viata vie. ...
La sfarsitul vietii mele imi indrept privirea si inima cu o fierbinte multumire spre Dumnezeul meu , rugandu-L sa binecuvinteze pe toti fratii mei din Oastea Domnului , de peste tot. Eu ii imbratisez pe toti cu o dragoste fierbinte in Hristos ,Domnul si Mantuitorul nostru ,rugandu-i din suflet:iertati-ma iubitilor, iertati-mi tot ceea ce v-am putut gresi ca un om pamantean in lumea aceasta , ca sa capatam cu totii acea pace dumnezeiasca ce s-a vestit la Nasterea Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, cand a zis :,,Pe pamant pace , intre oameni bunavoire....".Iar pe toti cei ce citesc aceasta biografie ii rog smerit si fierbinte sa se roage catre Domnul Iisus pentru mine si pentru sotia mea, porumbita mea cea neuitata.
Slavit sa fie Domnul nostru Iisus Biruitorul pentru toate. Amin. Amin. Amin.
Al vostru - parintele Vladimir".
SLAVIT SA FIE DOMNUL!
(din cartea ,, Fericitii nostri inaintasi"de Traian Dorz, ed. O.D.-Sibiu,2009)

FERICITII NOSTRI INAINTASI

MOISE VELESCU,un vrednic si jertfitor ostas




Fratele Moise Velescu s-a născut în comuna Cicir, din judeţul Arad, la data de 27 februarie 1921.
În 2 februarie 1951 s-a căsătorit cu sora Eliţa, buna şi scumpa noastră soră din Vărşand, jud. Arad, cu care împreună au făcut multe şi tainice binefaceri pentru mulţi cunoscuţi sau necunoscuţi, fraţi şi copii ai lui Hristos.
După ce s-au predat în slujba Domnului, ei şi-au pus cu totul în această slujbă nu numai viaţa lor, ci tot ceea ce au mai avut: casa lor, masa lor, banul lor şi timpul lor. Încă de la început, casa lor din Arad, str. Turturicii, nr. 7, a devenit casa de oaspeţi a Domnului Iisus pentru toţi fraţii care aveau drumuri şi trecere pe acolo, dintr-o parte în alta a ţării. Fratele Traian Dorz îndeosebi le va păstra o veşnică preţuire şi recunoştinţă pentru că încă de la începutul închisorilor sale, din 1947 şi până în anii ultimelor încercări, de-a lungul multor zeci de ani, aceste două suflete nobile şi scumpe au fost statornice în a-l căuta pe la toate închisorile şi spitalele pe unde a fost dus pentru Domnul şi pentru Lucrarea Oastei Sale.
Lună de lună, în anii cei grei, fratele Moise şi sora Eliţa şi-au pus tot ce au avut pentru a alerga pe la uşile închisorilor ori spitalelor spre a căuta cu câte un pachet pe suferinzii Domnului, ori pe familiile acestora rămase acasă fără hrană, fără îmbrăcăminte sau lemne de foc...
Adeseori, împreună cu fratele Şandor de la Beliu şi soţia acestuia, sora Maria, ori cu familia fratelui Valer şi sora Fica de la Simeria, ei au avut grijă să nu rămână necercetată nici o casă şi nici o familie rămasă fără fratele care era în încercare pentru Domnul. Adesea îşi aduceau acolo ultimul aliment din cămara lor şi ultimul bănuţ din pungă... Niciodată nu vor fi uitate înaintea lui Dumnezeu aceste jertfe şi osteneli ale acestor minunate inimi binefăcătoare. Totdeauna ne vom ruga Domnului să le răsplătească El, Singurul Care poate fi în măsură să le răsplătească, după mulţimea îndurărilor şi bogăţiilor Sale.

În afară de această muncă de ajutorare deosebită ca a oricăror alţii, tot aşa de frumoasă şi de binefăcătoare a fost şi munca şi jertfa lor de posturi şi rugăciuni, la fel de susţinute pentru fraţii şi familiile celor încercaţi. Ori pentru răbdarea şi biruinţa Lucrării Domnului, care era atât de încercată şi prigonită de zeci de ani de zile.
În acei ani de mari frământări şi necazuri, fratele Moise şi sora Eliţa, împreună cu alţi fraţi şi surori din jurul lor, au organizat schimburi de rugăciune necurmată. Douăzeci şi patru de echipe de fraţi şi surori erau aşezaţi pe schimburi de câte o oră în fiecare zi şi noapte. Când le sosea ceasul anumit, cei care alcătuiau schimbul de rugăciune auzeau ceasul sunând şi se sculau, aşezându-se pe genunchi în faţa Domnului şi Cuvântului Său. Şi rămâneau îngenuncheaţi un ceas, rugându-se cu lacrimi şi cu cutremur sufletesc pentru fiecare frate care era în suferinţă, după numele său. Apoi pentru fiecare membru al familiei sale. Apoi pentru fiecare adunare în parte. Petrecând astfel tot acest ceas în cereri şi în mijlociri stăruitoare pentru viaţa, pentru statornicia în credinţă, pentru putere de răbdare, pentru încrederea, nădejdea şi dragostea fiecărui suflet ajuns în încercări grele din pricina Evangheliei. Şi aceasta zi de zi, lună de lună şi an de an, până când Domnul răspundea rugăciunilor lor, aducând înapoi pe prinşii de război ca nişte râuri de miazăzi, cum spune Psalmul...
– Ce fericiţi eram – spunea fratele Moise după aceea – când ne venea ora să îngenunchem, preluând noi solia rugăciunii, când ştiam că în acel ceas şi în acel minut alţi fraţi şi alte surori ale noastre se ridicau de pe genunchi după ceasul lor de rugăciune. Şi tot aşa, când noi ne ridicam după ceasul nostru, ştiam că în loc îngenunchează alţii, preluând în faţa Domnului solia această sfântă de la noi. Ce minunată şi neuitată va rămâne vremea acestor ani pentru noi toţi cei care am luat parte la această fericită şi dumnezeiască sarcină. Niciodată n-am fost atât de fericiţi şi atât de tari duhovniceşte – şi cred că niciodată nici nu vom mai fi cum am fost atunci! Şi cu toate că eram de atâtea ori zdrobiţi de oboseală după munca grea a zilei, ori lipsiţi după toată împrăştierea lucrurilor noastre, totuşi niciodată n-am fost nici bolnavi, nici flămânzi, nici doborâţi. Puterile noastre se înnoiau din zi în zi, bunurile noastre se înmulţeau văzând cu ochii, iar bucuriile sufletelor noastre erau de nedescris...

După trecerea acelor vremuri de încercare, sufletele scumpilor noştri de pe strada Turturicii au rămas la fel de apropiate şi de tinere în dragostea lor ostenitoare şi jertfitoare pentru Domnul şi pentru fraţi.
Cei doi fii ai lor, Iosif şi Neluţu, crescuţi şi ei de nişte astfel de părinţi, au moştenit aceeaşi dragoste şi bunăvoinţă faţă de fraţi, lucrând şi ei după puterile lor în tot ce au văzut ani de zile făcând părinţii lor.

Fratele Moise, având de la Domnul şi darul scrisului încă din copilăria sa, a scris frumoase poezii, din care unele au devenit cântări. El a colaborat astfel de-a lungul anilor cu diferite inspiraţii duhovniceşti încă din 1941 pe la revista „Familia Creştină” şi „Isus Biruitorul”. În afară de aceasta a mai avut frumoase lucrări pentru hrana şi întărirea sufletească îndeosebi a tineretului din Lucrarea Oastei Domnului.
Toată frumoasa şi neuitata pildă a fratelui Moise pentru împlinirea unora dintre cele mai plăcute virtuţi creştineşti înaintea lui Dumnezeu, mai ales binefacerea şi rugăciunea – va rămâne o dovadă neuitată despre slujirea adevărată a unui suflet care, făcându-le pe toate acestea în modul cel mai frumos şi mai vrednic, a ştiut totuşi să fie şi să rămână cel mai smerit şi mai modest suflet de frate şi de ostaş al Domnului. Fratele Moise Velescu ,a plecat la Domnul pe care l-a iubit toata viata in seara zilei de 4 martie 2008 la Arad.
Să le răsplătească Domnul cu toată bogăţia şi dragostea Sa şi alor lui, acum şi în vecii vecilor! Amin.
Traian Dorz(din ,,Fericitii nostri inaintasi",ed. O.D.-2009)

CUNUNI DE SLAVA

Cununi de slavă, pregătite
Sunt astăzi multe-n ceruri sus.
Al nostru Bun şi scump Părinte
Le-mparte-n harul Său nespus.

La cei ce-aici în lumea urii
Îi sunt supuşi şi credincioşi
Ce n-au lăsat cărarea-I Sfântă
Şi n-au fost leneşi nici fricoşi...

...Iisuse, dar în lupta-Ţi sfântă
Noi suspinăm şi pătimim
Şi-n dorul aşteptării Tale
Şi noi cununi îţi împletim.

Iar când veni-va clipa-n care
Tu frunte ni-i încununa,
Cununile iubirii noastre
Noi le vom pune-n poala Ta.


Moise Velescu

FERICITII NOSTRI INAINTASI

Preotul şi mucenicul Vasile

---

Traian Dorz, din «Fericiţii noştri înaintaşi»

Părintele Vasile Ouatu s-a născut în anul 1903 în oraşul Bârlad, în Moldova, şi a terminat teologia la Bucureşti în anul 1928. S-a căsătorit cu soţia sa Emilia în 19 mai, anul 1929, cununaţi fiind de preotul Toma Chiricuţă de la Biserica Zlătari, din Bucureşti.

A câştigat prin concurs postul de paroh la Biserica „Sfânta Treime” – Ghencea, unde mai concurau şi alţi 42 de candidaţi. Avea o minte pătrunzătoare şi o inimă plină de dragoste de a sluji lui Dumnezeu cu toată râvna şi curăţia vieţii sale.

De la începutul vieţii de căsnicie i-a cerut soţiei sale cu toată stăruinţa ca ea să fie în toate privinţele un exemplu de viaţă curată şi smerită pentru toate femeile din parohia sa, lucru pe care ea l-a înţeles şi despre care a mărturisit ea că şi-a dat toate silinţele să-l împlinească.
Lăcaşul nou al bisericii din parohia sa era atunci în construcţie, abia înălţat un metru de la pământ. Planul era mare şi construcţia va cere jertfă şi osteneli nespus de mari. De la început, tânărul preot şi-a luat în cea mai mare grijă şi răspundere sarcina ridicării acestei biserici de forma şi de mărimea cea mai aleasă. Dar el a ştiut şi mai bine un şi mai însemnat adevăr, anume acela că înaintea datoriei de a ridica biserica din piatră, un adevărat slujitor al lui Dumnezeu are datoria şi mai mare de a ridica biserica vie din suflete pentru Hristos. Şi acest lucru l-a împlinit chiar din primele zile părintele Vasile, în parohia sa din cartierul Ghencea din Bucureşti.

Chiar din anii săi de teologie a aflat despre Lucrarea Oastei Domnului care pornise de la Sibiu prin râvna sfântă a Părintelui Iosif Trifa. Şi încă de atunci şi-a însuşit cu toată hotărârea calea de ostaş al Domnului, pregătindu-se cu toată evlavia şi râvna sufletului său devotat lui Hristos pentru a fi cu adevărat un slujitor destoinic şi vrednic al Domnului.

Cu multă voinţă şi dăruire s-a aşezat pe munca duhovnicească în parohia sa, organizând adunări ale Oastei Domnului şi alte întâlniri cu parohienii săi, sub diferite forme de activitate. Toate cu scopul ridicării nivelului vieţii duhovniceşti şi al propovăduirii Evangheliei până la cea din urmă familie şi până la cel din urmă suflet din parohia sa.

În timpul acestor activităţi felurite pentru ridicarea bisericii sufleteşti din parohia cartierului Ghencea, numărul sufletelor care se înscriau în Oastea Domnului creştea mereu. Adunarea Oastei Domnului din Ghencea ajunsese să fie cea mai numeroasă şi mai puternică grupare din Bucureşti. Şi lucrurile minunate care se realizau acolo îi umpleau de bucurie pe toţi cei ce iubeau Cauza Domnului.

Între timp creşteau şi zidurile bisericii de piatră. Fondurile adunate prin străduinţele şi ostenelile lui ajutau la grabnica terminare. Şi în noiembrie 1934 – în mai puţin de 5 ani –, măreţul lăcaş al Oastei Domnului se sfinţea, în prezenţa patriarhului, a ministrului Cultelor şi a unora dintre ele mai de frunte autorităţi din Bucureşti. Toate aceste realizări au cerut însă eforturi atât de mari: alergări prin ploi şi zăpezi, nopţi de rugăciune, zile de post, lipsuri personale, încât numai după doi ani, în 1931, se îmbolnăveşte grav de plămâni şi trebuie să se interneze în spitale. Astfel încep alţi cinci ani de muncă, amestecaţi cu suferinţe din ce în ce mai grele. Dar lucrul Domnului, el nu l-a lăsat deloc, ba încă cu atât mai mult cu cât vedea că vremea plecării sale la Domnul este tot mai aproape, cu atât lupta şi muncea mai cu râvnă pentru a-şi împlini lucrul pentru care l-a rânduit Dumnezeu.

Avea o voinţă atât de tare în râvna lui, încât nu ţinea seamă de nici o jertfă personală. Abia ieşit din alt spital, începea lucrul sfânt cu mai multă putere.

În Casa Domnului nu îngăduie nici un fel de afaceri şi practici nebiblice: cadouri pentru slujbe, alcool, plată pentru rugăciuni nepermise de Evanghelie şi altele de acest fel, cum făceau ceilalţi preoţi. Asta i-a atras ura celorlalţi şi tot felul de pâre şi învinuiri nedrepte la cei mari…

Împotriva beţiei şi a localurilor necurate din apropierea bisericii a luptat, spre a le închide ori a le îndepărta, pentru a nu tulbura slujbele sfinte. Aceasta i-a ridicat împotriva sa alţi duşmani.

Când era chemat pentru diferite acte de cult în casele unor oameni în care vedea tablouri sau obiecte nereligioase, nu-i lăsa până ce nu erau date afară, spunând că lucrul Domnului nu se poate face în prezenţa unor astfel de dovezi ale păcatului şi semne ale diavolului.

Suferea mai bine sărăcia, decât să primească felurite cadouri, pentru ca nu cumva slujba Domnului să fie defăimată ori să fie silit ca pentru aceste cadouri să îngăduie unele păcate ori să facă unele înlesniri nepotrivite cu Cuvântul lui Dumnezeu. Mai bine sărac şi curat – zicea el. Când începi să primeşti daruri, atunci nu poţi fi curat în totul faţă de toţi. De cele mai multe ori acestea ţi-s date pentru a închide ochii faţă de un păcat şi a‑ţi închide gura faţă de o mustrare.

În biserica sa, părintele Vasile făcea de două ori pe săptămână adunări, ceasuri întregi, cu toţi fraţii şi surorile care umpleau Casa Domnului. Miercuri seara era seară de cântări şi rugăciuni; vineri seara, adunări de evanghelizare, în care el punea tot sufletul şi viaţa sa. Din timp în timp, organiza serbări cu copiii, ajutat şi de soţia sa în munca aceasta plină de bucurie.

Aceste munci îi cereau tot mai mult efort şi timp, şi jertfă, astfel că în ianuarie 1931, fiind atins foarte grav la plămâni, a fost trimis la Sinaia pentru tratament. Abia s-a refăcut puţin şi, în martie, s-a întors din nou la munca sa pe care n-o putea părăsi. Dar n-a putut sta decât o lună până când boala a izbucnit din nou, cu sânge, şi a trebuit să fie dus la Sanatoriu Geoagiu, unde era în acel timp şi Părintele Iosif Trifa. Starea împreună acolo i-a legat şi mai mult împreună, iar pe părintele Vasile l‑a făcut să se dăruiască şi mai mult luptei Oastei Domnului.

Când a izbucnit conflictul de la Sibiu, părintele Vasile a trecut hotărât şi total de partea adevărului pentru care suferea Părintele Iosif, luând atitudine puternică împotriva nedreptăţii care se făcea Oastei Domnului de către oficialitatea bisericească. Şi condamna cu Cuvântul Domnului pe cei ce erau nedrepţi şi necinstiţi.

În cadrul Oastei de la Bucureşti a avut şi el nespus de mult de luptat cu cei cărora le plăcea să se numească şefi şi ofiţeri – dar care căutau mai mult slava lumească şi foloasele lumeşti decât slava şi foloasele lui Dumnezeu.

Când foaia «Iisus Biruitorul» a fost suspendată pe nedrept, părintele Vasile şi-a dat în locul ei foaia sa «Ostaşul Domnului», prin care Părintele Iosif şi-a putut apărarea sa în momentele cele mai grele. Iar mulţimea fraţilor din ţară şi-au putut spune cuvântul lor de sprijinire a cauzei drepte a Oastei Domnului şi a profetului ei.

În tot acest timp, deşi bolnav grav şi cu primejdia morţii permanent asupra lui, el lucra alături de soţia sa şi de alte câteva suflete devotate Domnului la tipărirea, împachetarea şi expedierea foilor la fraţii din toată ţara. Vrăjmaşii lui au organizat împotriva sa până şi echipe de bătăuşi care îl urmăreau cu batjocuri de tot felul, aruncând uneori şi cu pietre asupra lui. Numai Domnul l-a scăpat de multe ori de aceşti urmăritori.

Între timp au avut trei copii, un băiat şi două fete. Într-o vreme băiatul li s-a îmbolnăvit foarte grav şi, deşi medicul chemat a făcut tot ce a putut, copilului nu i se făcea bine. Într-o seară când copilul avea crize, el s-a aşezat în genunchi la căpătâiul copilului său şi s-a rugat toată noaptea, fără să se ridice de acolo. Soţia lui, mama copilului, ne spune: „Eu n-am putut face lucrul acesta, dar el l-a făcut. Dimineaţa, când a venit medicul, copilul nu mai avea nimic. Şi nici până azi, când împlineşte 51 de ani, copilul nostru nu a mai avut nimic de atunci.” Iată ce mare credinţă şi putere în rugăciune avea acest slujitor sfânt al lui Dumnezeu.

În vara anului 1935, în timpul marilor pelerinaje la Maglavit, a organizat şi el cu parohienii săi din Bucureşti un astfel de pelerinaj, în scopul propovăduirii acolo a Cuvântului lui Dumnezeu. El a scris şi o carte plină de învăţăminte despre lucrurile petrecute la Maglavit. Au fost şi acolo suflete care s-au întors la Dumnezeu, totuşi puţine faţă de efortul mare care s-a depus pentru asta.

În anul 1936 a organizat o mare adunare a Oastei Domnului în Bucureşti. Au luat parte atunci mari mulţimi de fraţi din toată ţara, lucrul acesta fiind o puternică dovadă despre însemnătatea Oastei Domnului, care s-a făcut atunci cunoscută în chip măreţ şi în Capitala ţării. În vara aceasta, 1936, a venit el la Sibiu cu toată familia, stând mai multă vreme la redacţia foii «Iisus Biruitorul» împreună cu Părintele Iosif şi cu noi, cei de la redacţie, care lucram acolo.

După aceea boala i s-a agravat din nou. A fost internat la Cluj, dar după puţin timp a plecat acasă. În ziua de vineri, 19 februarie 1937, i-a spus soţiei sale că Domnul îl trage de mână şi că în curând va pleca la El. A cerut să i se aducă copilaşii să-i binecuvânteze, i-a îmbrăţişat pe copilaşi şi pe mama lor şi, cu un ultim cuvânt: „Vă iubesc!”, a plecat la Domnul în seara aceleiaşi zile.A avut o înmormântare cutremurătoare, la care au luat parte mii de fraţi din toată ţara şi de peste hotare, în frunte cu Părintele Iosif Trifa, care s-a ridicat de pe patul său de boală pentru a lua parte la această plecare a fratelui şi a sprijinitorului său. A mai fost de faţă şi părintele Vladimir şi mulţi alţi fraţi cunoscuţi… Părintele Iosif a rostit o mişcătoare cuvântare. La fel şi părintele Vladimir şi mulţi alţi fraţi.

În istoria Oastei Domnului, părintele Vasile Ouatu a rămas ca o pildă strălucită de preot al Domnului, de ostaş al lui Hristos şi de martir al Său, care nu şi-a cruţat viaţa până la moarte, ci a pus slujba Domnului mai presus de viaţa sa şi de interesele familiei sale. Cu toată curăţia sufletului său, s-a străduit să facă totul pentru Domnul în aşa fel, încât cu nimic să nu-i fie umbrită sau pătată această slujire dusă până la moarte, în toată ascultarea şi dragostea pline de sfinţenie. A fost o jertfă dăruită total, care s-a sfârşit numai la 33 de ani, la fel ca viaţa pământească a Mântuitorului său pe Care L-a iubit şi L-a slujit mai presus ca orice pe pământ.

A fost înmormântat în cimitirul Ghencea din Bucureşti, iar mormântul său neuitat este vizitat şi azi cu mută dragoste de către cei ce preţuiesc amintirea şi mormintele sfinţilor.

Ultima scrisoare, cu ultimul cuvânt:
De la Sanatoriul din Geoagiu, părintele Vasile i-a trimis Părintelui Iosif scrisoarea de mai jos, ca un ultim cuvânt al său:

„Scump şi iubit părinte Iosif! Nu v-am putut scrie până acum. Sunt istovit complet. M-am simţit mai demult bolnav, dar n-am voit să cedez. Am luptata înainte, cu credinţa în Dumnezeu. Acum sufăr din greu. Lupta de zi şi noapte m-a istovit şi a stricat toate mădularele trupului meu. Nu mai am nimic bun în mine. Dar nu disperez. Am conştiinţa pe deplin împăcată că mi-am făcut datoria. Pot muri liniştit în orice clipă. Socot că mi-am împlinit misiunea pe acest pământ.

Un singur lucru mă mai reţine şi adesea mă tulbură: soţia şi copiii care, omeneşte vorbind, mai au încă nevoie de cele pământeşti, dar iarăşi îmi zic: Cel ce dă hrană tuturor… va avea grijă şi de scumpii mei.

Sunt în aceste clipe soldatul care cade zdrenţuit de gloanţe, dar steagul îl ţine sus, în semn că nu s-a predat inamicului. Eu nu m-am predat. Am luptat, am suferit, dar nu m-am predat. De la ţintă nu m-am abătut. Acum când nu mai am nici o putere, ştiu sigur că Domnul va desăvârşi totul. În Mâinile Lui le-am lăsat toate – şi stau aşteptând împlinirea voii Lui.

În tot momentul mă rog pentru sf. voastră şi scumpă Oastea Domnului. Domnul a voit ca eu să înţeleg toate frământările sf. voastre şi să mă identific deplin cu această lucrare divină. Poate şi de aceea am suferit mult, ca să înţeleg mult.

Acum am timp destul de rugăciune. Altceva nu pot face. De citit nu pot, de vorbit deloc, de scris foarte-foarte greu. Aşa că mă rog.
Nemaiputând scrie, vă salut şi vă îmbrăţişez, trimiţând şi tuturor celorlalţi dragostea mea în Domnul Iisus.

Preotul Vasile Ouatu, Sanatoriul Geoagiu – 22 XI 1936”

Cât de puternic şi mişcător este acest cuvânt testamentar şi ce sfârşit luminos arată el! Ce mare apostol şi preot al lui Dumnezeu a fost acela care şi-a putut încheia viaţa şi slujba sa în chip atât de asemănător cu al Sfântului Apostol Pavel, al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al părintelui şi profetului Iosif!

La moartea părintelui Vasile Ouatu a apărut «Isus Biruitorul» în ediţie specială, scriind următoarele:

„O veste de durere împărtăşim fraţilor de la fronturi: Dragul şi scumpul nostru părinte Vasile de la Bucureşti a adormit în Domnul în seara zilei de vineri, 19 februarie. S-a stins cel ce a luptat până la sânge cu războiul cel sfânt al Oastei Domnului. S-a stins cel ce s-a adus pe sine ca jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu (Rom 12, 1), pentru Cauza Lui. S-a stins cel ce nu s-a cruţat şi n-a cruţat nimic, ci totul a pus în slujba cea sfântă a Domnului. S-a stins cel ce a stat pe front până ce i s-a stins graiul şi a căzut sub greutatea boalei. S-a stins cel care L-a iubit pe Domnul şi lupta Lui în lume mai mult decât pe soţia lui, pe copiii lui, mai mult decât sănătatea lui şi decât viaţa lui (Mt 10, 37). S-a stins cel ce s-a cheltuit bucuros pentru turma lui şi fraţii lui (II Cor 12, 15). S-a stins cel ce n-a ştiut decât un singur lucru: să lupte şi a luptat, să sufere şi a suferit, să se jertfească şi s-a jertfit, să sufle în trâmbiţă şi a trâmbiţat. A fost prigonit, bârfit, batjocorit, hulit, dar le-a suferit pe toate privind ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea Credinţei noastre (Evr 12, 1). S-a stins un viteaz al Domnului pe care solia morţii, solia chemării la Domnul l-a aflat pe front ţinând sus steagul Domnului Iisus. S-a sfârşit ţinând sus Cuvântul Vieţii (Flp 2, 16).

Dragostea pentru fraţii lui l-a făcut să-şi dea viaţa pentru ei (In 15, 13), lăsându-ne şi nouă, celor ce am rămas, acest testament al luptei şi jertfei pentru Domnul şi Cauza Lui cea sfântă. S-a stins o lumină care s-a topit luminând. S-a stins scumpul şi dragul nostru părinte şi luptător. Dar jertfa lui rămâne.

În temelia războiului nostru cel sfânt, alături de Jertfa cea Mare şi scumpă a Scumpului nostru Mântuitor, avem de acum şi jertfa copiilor Lui. Avem de acum şi jertfa scumpului nostru părinte Vasile, iar jertfele acestea sunt şi ele chezăşia biruinţei noastre, pentru că prin jertfă a biruit Evanghelia. Şi numai prin jertfă biruie şi azi. Orice biruinţă vine numai prin jertfă.

Scumpii noştri fraţi din toată ţara, a plecat la Domnul dragul nostru părinte Vasile, iar noi, cei care am rămas, trebuie să arătăm că ştim preţui dragostea şi jertfa scumpului nostru luptător. "

…Părintele Vasile s-a stins la vârsta de 33 de ani… Boala i-a topit cu totul trupuşorul lui (în timpul din urmă avea doar o greutate de 32 kg). S-a chinuit mult, dar credinţa l-a ţinut până la sfârşit în braţele Domnului.

În urma scurtei, dar rodnicei sale vieţi, rămâne o monumentală biserică, una dintre cele mai mari din Bucureşti, pe care el a construit-o în cartierul Ghencea, o oaste puternică şi multe alte înfăptuiri despre care se va vorbi încă mult. Dar mai presus rămâne o viaţă şi o pildă măreaţă de luptă şi de jertfă până la moarte pentru Cauza Domnului şi a Evangheliei Lui.

La înmormântarea sa de la Bucureşti a participat şi Părintele Iosif Trifa de la Sibiu, care a rostit o lungă şi puternică cuvântare, plină de admiraţie şi dragoste fierbinte, în care a arătat toată viaţa lui de luptă şi jertfă pentru Hristos şi Oastea Sa.
O mulţime de multe mii de oameni l-au petrecut la mormânt. 72 de fraţi şi surori au depus legământul în faţa sicriului său.
De Rusalii 1937, un pelerinaj – sute de fraţi din zeci de comune, 16 judeţe şi 10 steaguri. Aproape 100 de suflete au pus legământ.

Solia unei jertfe. În foaia «Isus Biruitorul» se anunţase o carte mare cu toată viaţa şi activitatea părintelui Vasile, dar, venind peste noi alte necazuri, această carte va întârzia. Până la scoaterea ei, fratele Tit a spicuit într-o cărticică cu titlul de mai sus unele duioase părţi din viaţa sa şi două predici testamentare.

În foaia «Isus Biruitorul» au mai apărut mult timp şi după moartea lui puternice şi frumoase aprecieri scrise despre lupta şi jertfa părintelui Vasile de către cei mai de seamă fraţi ostaşi. Domnul să-l răsplătească în slava Sa de toate suferinţele îndurate pentru dragostea Domnului şi a fraţilor. Amin.
Slăvit să fie Domnul! (Sursa: ComoriNemuritoare.ro)

FERICITI NOSTRI INAINTASI

Martorul credincios, „fratele-învă­ţător” Ioan Marini

Traian Dorz, din «Fericiţii noştri înaintaşi»

Fratele nostru Ioan Marini s-a născut la 1 martie 1908 în satul Săsciori de lângă Sebeş, în judeţul Alba, din părinţii Ioan şi Ana, ca al doilea dintre cei opt copii ai lor. Fiind o familie de oameni săraci dintr-un sat sărac, deşi n-au avut decât foarte slabe posibilităţi materiale, totuşi părinţii l-au dat pe el la şcoală, dorind ca măcar unul dintre copiii lor să ajungă la o situaţie mai bună în viaţă.

După ce a terminat Şcoala Normală a fost numit învăţător într-una dintre comunele apropiate de Săs­ciori, şi anume Strungari, unde numai după doi ani de profesiune s-a îmbolnăvit grav. După un an de spitalizare, nemaifiind în stare să profeseze învăţătoria, a fost pensionat definitiv din învăţământ.

„Calfele lui Neemia“: Ioan Marin, Nicolae Vonica, Traian Dorz

În această situaţie, ducându-l în şcoala suferinţei, Domnul l-a ales pentru slujba şi slava Sa. Astfel, aflând şi el despre mişcarea duhovnicească o Oastei Domnului, la începutul anului 1928, a îmbrăţişat-o din toată inima. Şi de la vârsta de 20 de ani s-a predat şi el Domnului, scriind Părintelui Iosif următoarea scrisoare:

„Onorate Domnule Părinte. După o luptă aprigă, Oastea Domnului va învinge, intrând cu bucurie în cetatea adversarului. Luptând înainte, să sperăm că această izbândă nu va fi departe. Fiindcă vreau şi eu să iau parte la această luptă, Vă rog să mă înscrieţi şi pe mine ca ostaş în Oastea Domnului.”

Ioan Marini, învăţător, Săsciori – Alba «Lumina Satelor», nr. 4, din 22 ianuarie 1928

Simţindu-se înzestrat de la Domnul Darurilor şi cu harul poeziei, el începe de prima dată să scrie scurte poezii religioase, pe care le va trimite spre publicare la foile Părintelui Iosif. Cea dintâi poezie a lui este publicată în «Lumina Satelor» nr. 20, din 18 mai 1930. Iată mai jos textul acesteia, care mai târziu a suferit modificări făcute de el:

Sunat-a ceasul izbăvirii

Sunat-a ceasul izbăvirii
din moarte şi păcat,
prin crucea mântuirii,
azi Tatăl ne-a iertat.

Sunat-a ceasul izbăvirii
de sub robia lui Satan,
prin Cel ce Sus S-a răstignit,
noi azi ne-am mântuit.

Sunat-a ceasul izbăvirii
de sub străinul jug,
prin Cel ce moartea a răbdat,
noi azi ne-am liberat.

Sunat-a ceasul împăcării
cu Tatăl Cel Ceresc,
Iisus, ca Rege al iertării,
a ridicat blestemul strămoşesc.

Pe Crucea Sa El ne-a împăcat
cu Cel de Sus Părinte
şi Tatăl ne-a iertat,
slăvit să fii, o, Doamne Sfinte.

Veniţi la El, căci azi ne cheamă,
o, nu mai aşteptaţi,
păcatul fie cât de mare,
de El sunteţi iertaţi.

Veniţi, veniţi, fiţi fii ai izbăvirii,
porniţi acum pe drumul mântuirii,
putere, har cereţi de Sus,
intraţi chiar azi în Oastea lui Iisus.

Desigur, de la prima vedere, forma acestei poezii, după legile obişnuite ale poeziei, nu apare a fi prea deosebită. Dar fondul ei, conţinutul ei este cât se poate de inspirat – şi el arată chiar de la început frumoasa şi puternica lui credinţă, frumosul şi puternicul principiu al vieţii sale. De acum înainte acesta va fi Scopul şi Ţinta trăirii sale închinate total şi fierbinte lui Iisus!…

Fiind eliberat de sarcina unei profesiuni pentru care trupeşte nu mai era capabil, el devenea de acum un harnic angajat al Domnului. Începe să participe întâi la înjghebarea unei adunări a Oastei Domnului în satul său natal, împreună cu Ilie, fratele său mai mare, cu bătrânul frate Nicolae Capătă, cu fratele Precupescu, Colhoan Colban şi alţii, precum şi cu un număr frumos de surori harnice predate şi ele Domnului. După Săsciori a urmat Laz, apoi Sibişel, apoi pe apa Sebeşului în sus până la Şugag şi în jos până la Sebeş şi mai departe; prin hărnicia sfântă mai ales a fratelui învăţător Marini, s-a format o cunună de adunări din ce în ce tot mai mari şi mai frumoase. Şi s-au ridicat o seamă de lucrători care apoi au devenit misionari cunoscuţi până departe în judeţele şi ţinuturile îndepărtate ale ţării.

Cu timpul, mai refăcându-şi sănătatea, a început să se ocupe tot mai hotărât şi de partea scrisului religios şi să colaboreze mai des la foile şi calendarele Părintelui Iosif de la Sibiu.

Din 1932 a început să petreacă perioade de timp tot mai lungi la centrul de Editură şi Librărie a Oastei de la Sibiu, unde ajuta la întocmirea materialului redacţional, la activităţile din librărie şi mai ales se ocupa de mersul adunării Oastei din Sibiu, luând parte şi la misiunile duminicale prin satele din jurul Sibiului şi Sighişoarei.

Înzestrat de Dumnezeu cu un puternic dar de vorbire, el înflăcăra toate adunările la care lua parte şi, prin harul Duhului Sfânt care era peste el, convingea pe toţi cei care îl ascultau de adevărul Cuvântului lui Dumnezeu şi să intre în Oastea Domnului.

Odată cu începutul conflictului cu Mitropolitul Bălan, când la Centrul Oastei Domnului a intervenit o nouă organizare, înfiinţându-se gazeta «Isus Biruitorul», fratele Ioan Marini a fost oprit definitiv de către Părintele Iosif şi angajat ca ajutor de redactor, împreună cu Nicolae Vonica din Poiana Sibiului (care studia teologia la Sibiu, dar era atunci în întreruperea şcolii din motive de boală). Şi cu Traian Dorz, recent chemat şi el de la o şcoală din Oradea.

Împreună cu Părintele Iosif şi cu cei doi fraţi şi tovarăşi de lucru, Vonica şi Dorz, a stat fratele Marini ca un ajutor de mare nădejde al părintelui în toate lupele şi suferinţele lui. Fiind cel mai mare dintre cei trei, el era cel mai preţuit şi mai de nădejde dintre ajutoarele părintelui Iosif şi mai cunoscut fraţilor din Sibiu şi din ţară.

Dar starea şubredă a sănătăţii lui nu-i îngăduia să poarte sarcini prea grele. De multe ori a trebuit să se interneze şi el în spital alături de Părintele Iosif.

După trădarea lui Vonica, doar Marini şi Dorz au mai rămas să sprijine, ca Aaron şi Hur, mâinile lui Moise pentru rugăciune şi luptă (Exod 17, 12).

După oprirea foii «Isus Biruitorul», în 1937, Părintele Iosif fiind bolnav, l-a trimis la Făgăraş pe fratele Marini pentru a scoate acolo foaia «Ecoul». Şi de asemenea şi după oprirea foii «Ecoul», tot el a fost trimis să scoată la Bucureşti foaia «Ostaşul Domnului». După ce şi «Ostaşul Domnului» a fost oprit, fratele Marini împreună cu fratele Traian Dorz l-au ajutat pe părintele la scoaterea ultimei sale foi, «Glasul Dreptăţii».

La 12 februarie 1938, când a trecut la Domnul Părintele Iosif, cei doi care mai fuseseră împreună cu părintele au rămas mai departe singuri la sarcina propovăduirii Cuvântului scris şi vorbit pentru cititorii şi abonaţii literaturii Oastei Domnului.

Împreună cu fratele Traian Dorz, fratele Ioan Marini a început atunci peregrinarea prin ţară, în căutarea altor tipografii şi modalităţi de a scoate foile cerute de Lucrarea Domnului, cărţile şi calendarele care alimentau marile mulţimi de suflete însetate după Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa au plecat ei alungaţi în 1938 de la Sibiu, oprindu-se pentru un timp la Oradea, unde au scos foaia «Ogorul Domnului». Alungaţi şi de acolo, au scos la Cluj «Viaţa Creştină» şi «Misionarul Vieţii Creştine».

Alungaţi şi de la Cluj de căderea Ardealului de Nord în 1940, s-au oprit la Beiuş, unde au scos trei ani «Familia Creştină». Iar în 1946 au reuşit să revină iarăşi la Sibiu, să scoată foaia «Isus Biruitorul» în serie nouă.

În tot acest timp de căutări şi alergări pentru scoaterea cuvântului scris, fratele Marini n-a încetat să alerge prin toate ţinuturile ţării, de la o margine a ei la cealaltă, în propovăduirea Cuvântului Sfânt şi în cercetarea adunărilor frăţeşti. Erau anii cei grei ai concentrărilor, apoi ai războiului, apoi ai marilor încercări şi lipsuri de după război – şi în tot acest timp el a trebui să fie în prima linie de luptă duhovnicească. Totdeauna în primejdie nu numai din afară, din cauza tuturor greutăţilor prin care trecea lucrul Domnului în astfel de vremuri, – ci şi dinăuntru, din partea autorităţilor, mai ales a celor bisericeşti, care ne urmăreau fără milă şi căutau să ne nimicească atât trupeşte, cât şi sufleteşte.

În acei ani când adunările Oastei erau interzise şi când cei ce erau găsiţi în adunare erau ameninţaţi cu judecata Curţilor Marţiale, mulţi fraţi şi surori au şi fost judecaţi şi condamnaţi.

Fratele Marini a scăpat ca prin minune de multe ori, dar a şi fost închis în mai multe rânduri şi în mai multe locuri, atât singur, cât şi cu alţi fraţi cu care fusese aflat în adunări… Însă prin toate el a trecut mai mult decât biruitor, după ce şi acolo el mărturisise cu multă înflăcărare pe Domnul, câştigând pentru mântuire multe suflete ale celor ce erau cu el în temniţă.

Abia începuseră lucrurile să meargă din nou bine cu foaia «Isus Biruitorul» la Sibiu când, în ianuarie 1947, s-au îmbolnăvit grav mai mulţi membri ai familiei fratelui Marini de la Săsciori. Întâi a trecut la Domnul mama lui, Ana. El, zăcând grav bolnav la Sibiu, n-a putut lua parte nici la înmormântarea ei. La o săptămână după mama sa, murea tatăl său şi la o zi după tatăl a trecut la Domnul şi fratele Marini. Alţi doi din familie, un frate şi o soră, se luptau cu moartea: Nicolae la Sibiu şi Mărioara la Arad.

În mijlocul acestor încercări, toţi fraţii au stat cu toată inima alături de greu încercata lor familie de la Săsciori. Pe fratele Ioan Marini deodată cu tatăl său, o mare mulţime de fraţi şi surori i-au privegheat şi i-au însoţit cu cântări şi lacrimi până la mormânt. Mai târziu dragostea frăţească i-a ridicat în cimitirul din Săsciori un monument care simbolizează însăşi lupta şi scopul vieţii sale: înălţarea Cuvântului Sfânt, care este Adevărul.

Din lucrările scrise ale fratelui Marini, amintim:
La umbra crucii – poezii religioase;
Hotărâţi şi statornici (îndemnuri pentru fraţi);
Flecăreala (cuvânt de trezire pentru cei vinovaţi);
Postul – despre însemnătatea şi puterea postului;
100 cuvinte de aur – culegere de proverbe;
Hrană pentru familia creştină – îndemnuri puternice pentru o trăire vie în Hristos. Aceasta este cartea lui cea mai însemnată.

A fost redactor la următoarele foi:

«Isus Biruitorul» – Sibiu (toate cele trei serii);
«Ecoul» – Făgăraş, 1937;
«Ostaşul Domnului» – Bucureşti, 1937;
«Ogorul Domnului» – Oradea, 1938;
«Viaţa Creştină» – Cluj, 1939;
«Misionarul Vieţii Creştine» – Cluj, 1940;
«Familia Creştină» – Beiuş, 1941-1943;

A fost colaborator principal la – opt Calendare Carte pentru Oastea Domnului între anii 1939 şi 1947.

Despre fratele Marini vor mărturisi veşnic toate urmele lui sfinte printre fraţi, toate predicile sale nemuritoare, toate scrierile din foile, din cărţile, calendarele şi cântările rămase după el.

Pilda vieţii lui minunată şi strălucită va rămâne nemuritoare, iar jertfa sa alături de a Părintelui Iosif şi de a celorlalţi fraţi cu care a muncit şi a suferit alături va rămâne la temelia Oastei Domnului pe totdeauna. Nimeni nu va putea vorbi despre istoria începutului acestei minunate Lucrări evanghelice fără să pomenească despre partea fratelui Marini care a fost printre cele mai dintâi şi mai frumoase dăruiri aduse Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, al Cărui martor credincios a fost el până la moarte.

Slăvit să fie Domnul!