Preotul şi mucenicul Vasile
Traian Dorz, din «Fericiţii noştri înaintaşi»
Părintele Vasile Ouatu s-a născut în anul 1903 în oraşul Bârlad, în Moldova, şi a terminat teologia la Bucureşti în anul 1928. S-a căsătorit cu soţia sa Emilia în 19 mai, anul 1929, cununaţi fiind de preotul Toma Chiricuţă de la Biserica Zlătari, din Bucureşti.
A câştigat prin concurs postul de paroh la Biserica „Sfânta Treime” – Ghencea, unde mai concurau şi alţi 42 de candidaţi. Avea o minte pătrunzătoare şi o inimă plină de dragoste de a sluji lui Dumnezeu cu toată râvna şi curăţia vieţii sale.
De la începutul vieţii de căsnicie i-a cerut soţiei sale cu toată stăruinţa ca ea să fie în toate privinţele un exemplu de viaţă curată şi smerită pentru toate femeile din parohia sa, lucru pe care ea l-a înţeles şi despre care a mărturisit ea că şi-a dat toate silinţele să-l împlinească.
Lăcaşul nou al bisericii din parohia sa era atunci în construcţie, abia înălţat un metru de la pământ. Planul era mare şi construcţia va cere jertfă şi osteneli nespus de mari. De la început, tânărul preot şi-a luat în cea mai mare grijă şi răspundere sarcina ridicării acestei biserici de forma şi de mărimea cea mai aleasă. Dar el a ştiut şi mai bine un şi mai însemnat adevăr, anume acela că înaintea datoriei de a ridica biserica din piatră, un adevărat slujitor al lui Dumnezeu are datoria şi mai mare de a ridica biserica vie din suflete pentru Hristos. Şi acest lucru l-a împlinit chiar din primele zile părintele Vasile, în parohia sa din cartierul Ghencea din Bucureşti.
Chiar din anii săi de teologie a aflat despre Lucrarea Oastei Domnului care pornise de la Sibiu prin râvna sfântă a Părintelui Iosif Trifa. Şi încă de atunci şi-a însuşit cu toată hotărârea calea de ostaş al Domnului, pregătindu-se cu toată evlavia şi râvna sufletului său devotat lui Hristos pentru a fi cu adevărat un slujitor destoinic şi vrednic al Domnului.
Cu multă voinţă şi dăruire s-a aşezat pe munca duhovnicească în parohia sa, organizând adunări ale Oastei Domnului şi alte întâlniri cu parohienii săi, sub diferite forme de activitate. Toate cu scopul ridicării nivelului vieţii duhovniceşti şi al propovăduirii Evangheliei până la cea din urmă familie şi până la cel din urmă suflet din parohia sa.
În timpul acestor activităţi felurite pentru ridicarea bisericii sufleteşti din parohia cartierului Ghencea, numărul sufletelor care se înscriau în Oastea Domnului creştea mereu. Adunarea Oastei Domnului din Ghencea ajunsese să fie cea mai numeroasă şi mai puternică grupare din Bucureşti. Şi lucrurile minunate care se realizau acolo îi umpleau de bucurie pe toţi cei ce iubeau Cauza Domnului.
Între timp creşteau şi zidurile bisericii de piatră. Fondurile adunate prin străduinţele şi ostenelile lui ajutau la grabnica terminare. Şi în noiembrie 1934 – în mai puţin de 5 ani –, măreţul lăcaş al Oastei Domnului se sfinţea, în prezenţa patriarhului, a ministrului Cultelor şi a unora dintre ele mai de frunte autorităţi din Bucureşti. Toate aceste realizări au cerut însă eforturi atât de mari: alergări prin ploi şi zăpezi, nopţi de rugăciune, zile de post, lipsuri personale, încât numai după doi ani, în 1931, se îmbolnăveşte grav de plămâni şi trebuie să se interneze în spitale. Astfel încep alţi cinci ani de muncă, amestecaţi cu suferinţe din ce în ce mai grele. Dar lucrul Domnului, el nu l-a lăsat deloc, ba încă cu atât mai mult cu cât vedea că vremea plecării sale la Domnul este tot mai aproape, cu atât lupta şi muncea mai cu râvnă pentru a-şi împlini lucrul pentru care l-a rânduit Dumnezeu.
Avea o voinţă atât de tare în râvna lui, încât nu ţinea seamă de nici o jertfă personală. Abia ieşit din alt spital, începea lucrul sfânt cu mai multă putere.
În Casa Domnului nu îngăduie nici un fel de afaceri şi practici nebiblice: cadouri pentru slujbe, alcool, plată pentru rugăciuni nepermise de Evanghelie şi altele de acest fel, cum făceau ceilalţi preoţi. Asta i-a atras ura celorlalţi şi tot felul de pâre şi învinuiri nedrepte la cei mari…
Împotriva beţiei şi a localurilor necurate din apropierea bisericii a luptat, spre a le închide ori a le îndepărta, pentru a nu tulbura slujbele sfinte. Aceasta i-a ridicat împotriva sa alţi duşmani.
Când era chemat pentru diferite acte de cult în casele unor oameni în care vedea tablouri sau obiecte nereligioase, nu-i lăsa până ce nu erau date afară, spunând că lucrul Domnului nu se poate face în prezenţa unor astfel de dovezi ale păcatului şi semne ale diavolului.
Suferea mai bine sărăcia, decât să primească felurite cadouri, pentru ca nu cumva slujba Domnului să fie defăimată ori să fie silit ca pentru aceste cadouri să îngăduie unele păcate ori să facă unele înlesniri nepotrivite cu Cuvântul lui Dumnezeu. Mai bine sărac şi curat – zicea el. Când începi să primeşti daruri, atunci nu poţi fi curat în totul faţă de toţi. De cele mai multe ori acestea ţi-s date pentru a închide ochii faţă de un păcat şi a‑ţi închide gura faţă de o mustrare.
În biserica sa, părintele Vasile făcea de două ori pe săptămână adunări, ceasuri întregi, cu toţi fraţii şi surorile care umpleau Casa Domnului. Miercuri seara era seară de cântări şi rugăciuni; vineri seara, adunări de evanghelizare, în care el punea tot sufletul şi viaţa sa. Din timp în timp, organiza serbări cu copiii, ajutat şi de soţia sa în munca aceasta plină de bucurie.
Aceste munci îi cereau tot mai mult efort şi timp, şi jertfă, astfel că în ianuarie 1931, fiind atins foarte grav la plămâni, a fost trimis la Sinaia pentru tratament. Abia s-a refăcut puţin şi, în martie, s-a întors din nou la munca sa pe care n-o putea părăsi. Dar n-a putut sta decât o lună până când boala a izbucnit din nou, cu sânge, şi a trebuit să fie dus la Sanatoriu Geoagiu, unde era în acel timp şi Părintele Iosif Trifa. Starea împreună acolo i-a legat şi mai mult împreună, iar pe părintele Vasile l‑a făcut să se dăruiască şi mai mult luptei Oastei Domnului.
Când a izbucnit conflictul de la Sibiu, părintele Vasile a trecut hotărât şi total de partea adevărului pentru care suferea Părintele Iosif, luând atitudine puternică împotriva nedreptăţii care se făcea Oastei Domnului de către oficialitatea bisericească. Şi condamna cu Cuvântul Domnului pe cei ce erau nedrepţi şi necinstiţi.
În cadrul Oastei de la Bucureşti a avut şi el nespus de mult de luptat cu cei cărora le plăcea să se numească şefi şi ofiţeri – dar care căutau mai mult slava lumească şi foloasele lumeşti decât slava şi foloasele lui Dumnezeu.
Când foaia «Iisus Biruitorul» a fost suspendată pe nedrept, părintele Vasile şi-a dat în locul ei foaia sa «Ostaşul Domnului», prin care Părintele Iosif şi-a putut apărarea sa în momentele cele mai grele. Iar mulţimea fraţilor din ţară şi-au putut spune cuvântul lor de sprijinire a cauzei drepte a Oastei Domnului şi a profetului ei.
În tot acest timp, deşi bolnav grav şi cu primejdia morţii permanent asupra lui, el lucra alături de soţia sa şi de alte câteva suflete devotate Domnului la tipărirea, împachetarea şi expedierea foilor la fraţii din toată ţara. Vrăjmaşii lui au organizat împotriva sa până şi echipe de bătăuşi care îl urmăreau cu batjocuri de tot felul, aruncând uneori şi cu pietre asupra lui. Numai Domnul l-a scăpat de multe ori de aceşti urmăritori.
Între timp au avut trei copii, un băiat şi două fete. Într-o vreme băiatul li s-a îmbolnăvit foarte grav şi, deşi medicul chemat a făcut tot ce a putut, copilului nu i se făcea bine. Într-o seară când copilul avea crize, el s-a aşezat în genunchi la căpătâiul copilului său şi s-a rugat toată noaptea, fără să se ridice de acolo. Soţia lui, mama copilului, ne spune: „Eu n-am putut face lucrul acesta, dar el l-a făcut. Dimineaţa, când a venit medicul, copilul nu mai avea nimic. Şi nici până azi, când împlineşte 51 de ani, copilul nostru nu a mai avut nimic de atunci.” Iată ce mare credinţă şi putere în rugăciune avea acest slujitor sfânt al lui Dumnezeu.
În vara anului 1935, în timpul marilor pelerinaje la Maglavit, a organizat şi el cu parohienii săi din Bucureşti un astfel de pelerinaj, în scopul propovăduirii acolo a Cuvântului lui Dumnezeu. El a scris şi o carte plină de învăţăminte despre lucrurile petrecute la Maglavit. Au fost şi acolo suflete care s-au întors la Dumnezeu, totuşi puţine faţă de efortul mare care s-a depus pentru asta.
În anul 1936 a organizat o mare adunare a Oastei Domnului în Bucureşti. Au luat parte atunci mari mulţimi de fraţi din toată ţara, lucrul acesta fiind o puternică dovadă despre însemnătatea Oastei Domnului, care s-a făcut atunci cunoscută în chip măreţ şi în Capitala ţării. În vara aceasta, 1936, a venit el la Sibiu cu toată familia, stând mai multă vreme la redacţia foii «Iisus Biruitorul» împreună cu Părintele Iosif şi cu noi, cei de la redacţie, care lucram acolo.
După aceea boala i s-a agravat din nou. A fost internat la Cluj, dar după puţin timp a plecat acasă. În ziua de vineri, 19 februarie 1937, i-a spus soţiei sale că Domnul îl trage de mână şi că în curând va pleca la El. A cerut să i se aducă copilaşii să-i binecuvânteze, i-a îmbrăţişat pe copilaşi şi pe mama lor şi, cu un ultim cuvânt: „Vă iubesc!”, a plecat la Domnul în seara aceleiaşi zile.A avut o înmormântare cutremurătoare, la care au luat parte mii de fraţi din toată ţara şi de peste hotare, în frunte cu Părintele Iosif Trifa, care s-a ridicat de pe patul său de boală pentru a lua parte la această plecare a fratelui şi a sprijinitorului său. A mai fost de faţă şi părintele Vladimir şi mulţi alţi fraţi cunoscuţi… Părintele Iosif a rostit o mişcătoare cuvântare. La fel şi părintele Vladimir şi mulţi alţi fraţi.
În istoria Oastei Domnului, părintele Vasile Ouatu a rămas ca o pildă strălucită de preot al Domnului, de ostaş al lui Hristos şi de martir al Său, care nu şi-a cruţat viaţa până la moarte, ci a pus slujba Domnului mai presus de viaţa sa şi de interesele familiei sale. Cu toată curăţia sufletului său, s-a străduit să facă totul pentru Domnul în aşa fel, încât cu nimic să nu-i fie umbrită sau pătată această slujire dusă până la moarte, în toată ascultarea şi dragostea pline de sfinţenie. A fost o jertfă dăruită total, care s-a sfârşit numai la 33 de ani, la fel ca viaţa pământească a Mântuitorului său pe Care L-a iubit şi L-a slujit mai presus ca orice pe pământ.
A fost înmormântat în cimitirul Ghencea din Bucureşti, iar mormântul său neuitat este vizitat şi azi cu mută dragoste de către cei ce preţuiesc amintirea şi mormintele sfinţilor.
Ultima scrisoare, cu ultimul cuvânt:
De la Sanatoriul din Geoagiu, părintele Vasile i-a trimis Părintelui Iosif scrisoarea de mai jos, ca un ultim cuvânt al său:
„Scump şi iubit părinte Iosif! Nu v-am putut scrie până acum. Sunt istovit complet. M-am simţit mai demult bolnav, dar n-am voit să cedez. Am luptata înainte, cu credinţa în Dumnezeu. Acum sufăr din greu. Lupta de zi şi noapte m-a istovit şi a stricat toate mădularele trupului meu. Nu mai am nimic bun în mine. Dar nu disperez. Am conştiinţa pe deplin împăcată că mi-am făcut datoria. Pot muri liniştit în orice clipă. Socot că mi-am împlinit misiunea pe acest pământ.
Un singur lucru mă mai reţine şi adesea mă tulbură: soţia şi copiii care, omeneşte vorbind, mai au încă nevoie de cele pământeşti, dar iarăşi îmi zic: Cel ce dă hrană tuturor… va avea grijă şi de scumpii mei.
Sunt în aceste clipe soldatul care cade zdrenţuit de gloanţe, dar steagul îl ţine sus, în semn că nu s-a predat inamicului. Eu nu m-am predat. Am luptat, am suferit, dar nu m-am predat. De la ţintă nu m-am abătut. Acum când nu mai am nici o putere, ştiu sigur că Domnul va desăvârşi totul. În Mâinile Lui le-am lăsat toate – şi stau aşteptând împlinirea voii Lui.
În tot momentul mă rog pentru sf. voastră şi scumpă Oastea Domnului. Domnul a voit ca eu să înţeleg toate frământările sf. voastre şi să mă identific deplin cu această lucrare divină. Poate şi de aceea am suferit mult, ca să înţeleg mult.
Acum am timp destul de rugăciune. Altceva nu pot face. De citit nu pot, de vorbit deloc, de scris foarte-foarte greu. Aşa că mă rog.
Nemaiputând scrie, vă salut şi vă îmbrăţişez, trimiţând şi tuturor celorlalţi dragostea mea în Domnul Iisus.
Preotul Vasile Ouatu, Sanatoriul Geoagiu – 22 XI 1936”
Cât de puternic şi mişcător este acest cuvânt testamentar şi ce sfârşit luminos arată el! Ce mare apostol şi preot al lui Dumnezeu a fost acela care şi-a putut încheia viaţa şi slujba sa în chip atât de asemănător cu al Sfântului Apostol Pavel, al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al părintelui şi profetului Iosif!
La moartea părintelui Vasile Ouatu a apărut «Isus Biruitorul» în ediţie specială, scriind următoarele:
„O veste de durere împărtăşim fraţilor de la fronturi: Dragul şi scumpul nostru părinte Vasile de la Bucureşti a adormit în Domnul în seara zilei de vineri, 19 februarie. S-a stins cel ce a luptat până la sânge cu războiul cel sfânt al Oastei Domnului. S-a stins cel ce s-a adus pe sine ca jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu (Rom 12, 1), pentru Cauza Lui. S-a stins cel ce nu s-a cruţat şi n-a cruţat nimic, ci totul a pus în slujba cea sfântă a Domnului. S-a stins cel ce a stat pe front până ce i s-a stins graiul şi a căzut sub greutatea boalei. S-a stins cel care L-a iubit pe Domnul şi lupta Lui în lume mai mult decât pe soţia lui, pe copiii lui, mai mult decât sănătatea lui şi decât viaţa lui (Mt 10, 37). S-a stins cel ce s-a cheltuit bucuros pentru turma lui şi fraţii lui (II Cor 12, 15). S-a stins cel ce n-a ştiut decât un singur lucru: să lupte şi a luptat, să sufere şi a suferit, să se jertfească şi s-a jertfit, să sufle în trâmbiţă şi a trâmbiţat. A fost prigonit, bârfit, batjocorit, hulit, dar le-a suferit pe toate privind ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea Credinţei noastre (Evr 12, 1). S-a stins un viteaz al Domnului pe care solia morţii, solia chemării la Domnul l-a aflat pe front ţinând sus steagul Domnului Iisus. S-a sfârşit ţinând sus Cuvântul Vieţii (Flp 2, 16).
Dragostea pentru fraţii lui l-a făcut să-şi dea viaţa pentru ei (In 15, 13), lăsându-ne şi nouă, celor ce am rămas, acest testament al luptei şi jertfei pentru Domnul şi Cauza Lui cea sfântă. S-a stins o lumină care s-a topit luminând. S-a stins scumpul şi dragul nostru părinte şi luptător. Dar jertfa lui rămâne.
În temelia războiului nostru cel sfânt, alături de Jertfa cea Mare şi scumpă a Scumpului nostru Mântuitor, avem de acum şi jertfa copiilor Lui. Avem de acum şi jertfa scumpului nostru părinte Vasile, iar jertfele acestea sunt şi ele chezăşia biruinţei noastre, pentru că prin jertfă a biruit Evanghelia. Şi numai prin jertfă biruie şi azi. Orice biruinţă vine numai prin jertfă.
Scumpii noştri fraţi din toată ţara, a plecat la Domnul dragul nostru părinte Vasile, iar noi, cei care am rămas, trebuie să arătăm că ştim preţui dragostea şi jertfa scumpului nostru luptător. "
…Părintele Vasile s-a stins la vârsta de 33 de ani… Boala i-a topit cu totul trupuşorul lui (în timpul din urmă avea doar o greutate de 32 kg). S-a chinuit mult, dar credinţa l-a ţinut până la sfârşit în braţele Domnului.
În urma scurtei, dar rodnicei sale vieţi, rămâne o monumentală biserică, una dintre cele mai mari din Bucureşti, pe care el a construit-o în cartierul Ghencea, o oaste puternică şi multe alte înfăptuiri despre care se va vorbi încă mult. Dar mai presus rămâne o viaţă şi o pildă măreaţă de luptă şi de jertfă până la moarte pentru Cauza Domnului şi a Evangheliei Lui.
La înmormântarea sa de la Bucureşti a participat şi Părintele Iosif Trifa de la Sibiu, care a rostit o lungă şi puternică cuvântare, plină de admiraţie şi dragoste fierbinte, în care a arătat toată viaţa lui de luptă şi jertfă pentru Hristos şi Oastea Sa.
O mulţime de multe mii de oameni l-au petrecut la mormânt. 72 de fraţi şi surori au depus legământul în faţa sicriului său.
De Rusalii 1937, un pelerinaj – sute de fraţi din zeci de comune, 16 judeţe şi 10 steaguri. Aproape 100 de suflete au pus legământ.
Solia unei jertfe. În foaia «Isus Biruitorul» se anunţase o carte mare cu toată viaţa şi activitatea părintelui Vasile, dar, venind peste noi alte necazuri, această carte va întârzia. Până la scoaterea ei, fratele Tit a spicuit într-o cărticică cu titlul de mai sus unele duioase părţi din viaţa sa şi două predici testamentare.
În foaia «Isus Biruitorul» au mai apărut mult timp şi după moartea lui puternice şi frumoase aprecieri scrise despre lupta şi jertfa părintelui Vasile de către cei mai de seamă fraţi ostaşi. Domnul să-l răsplătească în slava Sa de toate suferinţele îndurate pentru dragostea Domnului şi a fraţilor. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu