Ce este Oastea Domnului

SAMBATA LASATULUI SEC DE CARNE (pomenirea mortilor)

“In ajunul acestei zile (Sambata lasatului sec de carne), Biserica ne invita la o pomenire generala a celor ce “au adormit intru nadejdea invierii si vietii vesnice“. Aceasta este, intr-adevar, ziua cea mare de rugaciune a Bisericii pentru cei morti.

Pentru a intelege sensul legaturii dintre Postul Pastelui si rugaciunea pentru cei adormiti, trebuie sa ne amintim ca crestinismul este religia iubirii. Hristos le-a lasat apostolilor nu o doctrina a mantuirii individuale, ci o noua porunca – “sa se iubeasca unul pe altul“, adaugand: “Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unul catre altul“.

Iubirea este deci fundamentul, adevarata viata a Bisericii, care este, in cuvintele Sfantului Ignatie al Antiohiei, “unitate de credinta si iubire“. Pacatul este intotdeauna lipsa dragostei si deci separarea, izolarea, razboiul tuturor impotriva tuturor. Noua viata daruita prin Hristos si transmisa noua de catre Biserica este, mai intai de toate, o viata a impacarii, a “adunarii in unitate a celor care sunt imprastiati“, restaurarea iubirii distruse prin pacat. Dar cum putem incepe intoarcerea noastra catre Dumnezeu, impacarea noastra cu Dumnezeu, daca inauntrul nostru noi nu ne intoarcem la porunca cea mare a iubirii?

Rugaciunea pentru cei morti este expresia fundamentala a Bisericii ca iubire. Ne rugam lui Dumnezeu sa-i pomeneasca pe cei pe care noi ii pomenim si facem aceasta tocmai pentru ca ii iubim. Rugandu-ne pentru ei, ne intalnim cu ei in Hristos, Care este dragoste, infrange moartea, care este ultima biruinta asupra instrainarii si lipsei de dragoste. In Hristos nu este diferenta intre cei vii si cei morti. El este Viata si aceasta Viata este lumina omului. Iubindu-l pe Hristos, ii iubim pe cei ce sunt in El; iubind pe cei ce sunt in El, il iubim pe Hristos: aceasta este legea Bisericii si motivatia pentru care se savarsesc rugaciuni pentru cei adormiti. Ceea ce ii tine vii pe cei adormiti este dragostea noastra adevarata pentru Hristos, pentru ca aceasta, Dragostea, ii tine “in Hristos“; si cat de mult gresesc acei crestini apuseni care ori reduc rugaciunea pentru cei morti la o doctrina juridica a “meritelor” si a “compensatiilor” ori pur si simplu o resping, considerand-o nefolositoare. Marea priveghere a Duminicii lasatului sec de carne (mosii de iarna - n.tr.) pentru cei adormiti serveste ca model pentru toate pomenirile celor plecati dintre noi si se repeta a doua, a treia si a patra Sambata din Postul Pastelui.

Dragostea constituie tema evangheliei din “Duminica lãsatului sec de carne“. Pericopa evanghelicã din aceastã zi ne prezintã parabola lui Hristos despre Înfricosãtoarea Judecatã (Matei 25, 31-46).

Când Hristos va veni sã ne judece, care va fi criteriul judecãtii Lui? Parabola ne rãspunde: iubirea – nu numai o simplã preocupare umanitarã pentru o justitie abstractã si pentru “sãracii” anonimi, ci iubirea concretã si personalã pentru cel de lângã mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a fãcut sã-l întâlnesc în viata mea. Aceastã precizare este importantã, pentru cã astãzi, din ce în ce mai mult, crestinii tind sã identifice iubirea crestinã cu grijile politice, economice si sociale; cu alte cuvinte, ei mutã centrul de greutate de la persoanã si evolutia sa unicã la entitãti anonime precum: “clasã socialã“, “rasã” etc. Nu spunem cã aceste preocupãri sunt gresite. Este limpede cã pe cãrãrile vietii lor, în responsabilitãtile lor cetãtenesti, profesionale etc. crestinii sunt chemati sã se îngrijeascã, sã facã ce este mai bine dupã posibilitatea si întelegerea lor, pentru o societate dreaptã, egalã si în general mai umanã. Cu sigurantã izvorãsc din crestinism si pot fi insuflate prin iubirea crestinã. Ca atare, iubirea crestinã este ceva diferit si aceastã diferentã poate fi înteleasã si mentinutã dacã Biserica îsi va pãstra misiunea sa unicã si dacã nu va deveni o simplã “agentie socialã“, fiind limpede cã Biserica nu poate fi consideratã astfel.

Iubirea crestinã este “imposibilitatea posibilã” de a-L vedea pe Hristos în celãlalt, oricine ar fi el, si pe care Dumnezeu, în iconomia Sa vesnicã si tainicã, a hotãrât sã-L aducã în viata mea, fie chiar si pentru câteva momente, nu ca pe un prilej de a face “o faptã bunã” sau ca pe un exercitiu de caritate, ci ca începutul unei vesnice însotiri în Dumnezeu Însusi. Pentru cã, într-adevãr, ce este dragostea decât acea putere tainicã ce transcende întâmplãtorul si exteriorul din “celãlalt” – prezenta sa fizicã, treapta socialã, originea etnicã, capacitatea intelectualã – si ajunge la suflet, unica “rãdãcinã” personalã a fiintei umane, partea divinã din el? Dacã Dumnezeu iubeste fiecare om, aceasta se întâmplã pentru cã El cunoaste comoara nepretuitã si absolut unicã, “sufletul” sau “sinele” pe care El le-a dãruit fiecãruia în parte. Iubirea crestinã este atunci participarea la acea cunoastere divinã si darul acelei iubiri divine. Nu existã iubire “impersonalã”, pentru cã iubirea este minunata descoperire a “persoanei” în om, a unicului si personalului în comun si în general. Este descoperirea a ceea ce este “de iubit” în fiecare om, a ceea ce este de la Dumnezeu.

Din acest punct de vedere, iubirea crestinã este uneori opusul “activismului social” cu care atât de adesea se identificã crestinismul astãzi. Pentru un “activist social” obiectul iubirii nu este “persoana” ci “individul“, o unitate abstractã a unei la fel de abstracte “umanitãti“. Dar pentru crestinãtate omul este “demn de a fi iubit” pentru cã el este persoanã. Acolo persoana este minimalizatã la notiunea de “individ”; aici individul este vãzut numai ca persoanã. “Activismul social” nu are nici un interes pentru persoanã si cu usurintã o sacrificã pentru “interesul comun“. Crestinismul pare sã fie, si în anumite privinte de fapt este, mai degrabã sceptic fata de acea “umanitate” abstractã, savarsind un pãcat de moarte împotriva sa de fiecare datã când renuntã la grija si la dragostea sa pentru persoanã. Activistul social este întotdeauna “futuristic” în abordãrile sale; el întotdeauna actioneazã în numele dreptãtii, al ordinii, al fericirii si pentru realizarea lor. Crestinismul se preocupã mai putin de aceastã problematicã a viitorului si pune tot accentul pe acum – singurul timp hotãrâtor pentru iubire. Cele douã atitudini nu se exclud reciproc, dar nici nu trebuie sã fie confundate. Crestinismul, cu sigurantã, are responsabilitãti cãtre aceastã lume si trebuie sã le îndeplineascã. Acesta este domeniul “activismului social” care apartine în totalitate “acestei lumi“. Iubirea crestinã tinteste, totusi, dincolo de “aceastã lume“. Ea însãsi este o razã, o manifestare a Împãrãtiei lui Dumnezeu; ea transcende si învinge toate mãrginirile, toate “conditionãrile” acestei lumi, pentru cã motivatia sa, scopul si arderea sa, toate acestea sunt în Dumnezeu. Si noi stim cã totusi, chiar în aceastã lume care e “învechitã în cele rele“, singurele biruinte netrecãtoare si transformatoare sunt cele ale iubirii. Sã ne amintim de omul acestei iubiri si vocatii personale, sã umplem lumea pãcãtoasã cu aceastã iubire – aici este adevãrata misiune a Bisericii.

Parabola Judecatii de Apoi ne vorbeste despre iubirea crestina. Nu toti suntem chemati sa lucram pentru “umanitate“, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul si harul iubirii lui Hristos. Stim ca toti oamenii au nevoie in cele din urma de aceasta iubire personala – recunoasterea sufletului unic din ea, in care frumusetea intregii Creatii se reflecta intr-un mod unic. Stim, de asemenea, ca oamenii sunt in temnita, ca sunt bolnavi, insetati si infometati pentru ca acea iubire personala i-a negat. Si in cele din urma stim ca totusi, oricat de ingust si de limitat este cadrul existentei noastre personale, fiecare dintre noi s-a facut responsabil de o mica parte din Imparatia lui Dumnezeu, s-a facut responsabil de acest dar al iubirii lui Hristos. Astfel, chiar daca am acceptat sau nu aceasta responsabilitate, chiar daca am iubit sau am refuzat sa iubim, vom fi judecati. Pentru ca ,,intrucat unuia dintre acestia prea mici frati ai Mei ati facut, Mie mi-ati facut…“.

(pr. Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998;sursa:www.razbointrucuvant.ro)