FERICITI NOSTRI INAINTASI

Martorul credincios, „fratele-învă­ţător” Ioan Marini

Traian Dorz, din «Fericiţii noştri înaintaşi»

Fratele nostru Ioan Marini s-a născut la 1 martie 1908 în satul Săsciori de lângă Sebeş, în judeţul Alba, din părinţii Ioan şi Ana, ca al doilea dintre cei opt copii ai lor. Fiind o familie de oameni săraci dintr-un sat sărac, deşi n-au avut decât foarte slabe posibilităţi materiale, totuşi părinţii l-au dat pe el la şcoală, dorind ca măcar unul dintre copiii lor să ajungă la o situaţie mai bună în viaţă.

După ce a terminat Şcoala Normală a fost numit învăţător într-una dintre comunele apropiate de Săs­ciori, şi anume Strungari, unde numai după doi ani de profesiune s-a îmbolnăvit grav. După un an de spitalizare, nemaifiind în stare să profeseze învăţătoria, a fost pensionat definitiv din învăţământ.

„Calfele lui Neemia“: Ioan Marin, Nicolae Vonica, Traian Dorz

În această situaţie, ducându-l în şcoala suferinţei, Domnul l-a ales pentru slujba şi slava Sa. Astfel, aflând şi el despre mişcarea duhovnicească o Oastei Domnului, la începutul anului 1928, a îmbrăţişat-o din toată inima. Şi de la vârsta de 20 de ani s-a predat şi el Domnului, scriind Părintelui Iosif următoarea scrisoare:

„Onorate Domnule Părinte. După o luptă aprigă, Oastea Domnului va învinge, intrând cu bucurie în cetatea adversarului. Luptând înainte, să sperăm că această izbândă nu va fi departe. Fiindcă vreau şi eu să iau parte la această luptă, Vă rog să mă înscrieţi şi pe mine ca ostaş în Oastea Domnului.”

Ioan Marini, învăţător, Săsciori – Alba «Lumina Satelor», nr. 4, din 22 ianuarie 1928

Simţindu-se înzestrat de la Domnul Darurilor şi cu harul poeziei, el începe de prima dată să scrie scurte poezii religioase, pe care le va trimite spre publicare la foile Părintelui Iosif. Cea dintâi poezie a lui este publicată în «Lumina Satelor» nr. 20, din 18 mai 1930. Iată mai jos textul acesteia, care mai târziu a suferit modificări făcute de el:

Sunat-a ceasul izbăvirii

Sunat-a ceasul izbăvirii
din moarte şi păcat,
prin crucea mântuirii,
azi Tatăl ne-a iertat.

Sunat-a ceasul izbăvirii
de sub robia lui Satan,
prin Cel ce Sus S-a răstignit,
noi azi ne-am mântuit.

Sunat-a ceasul izbăvirii
de sub străinul jug,
prin Cel ce moartea a răbdat,
noi azi ne-am liberat.

Sunat-a ceasul împăcării
cu Tatăl Cel Ceresc,
Iisus, ca Rege al iertării,
a ridicat blestemul strămoşesc.

Pe Crucea Sa El ne-a împăcat
cu Cel de Sus Părinte
şi Tatăl ne-a iertat,
slăvit să fii, o, Doamne Sfinte.

Veniţi la El, căci azi ne cheamă,
o, nu mai aşteptaţi,
păcatul fie cât de mare,
de El sunteţi iertaţi.

Veniţi, veniţi, fiţi fii ai izbăvirii,
porniţi acum pe drumul mântuirii,
putere, har cereţi de Sus,
intraţi chiar azi în Oastea lui Iisus.

Desigur, de la prima vedere, forma acestei poezii, după legile obişnuite ale poeziei, nu apare a fi prea deosebită. Dar fondul ei, conţinutul ei este cât se poate de inspirat – şi el arată chiar de la început frumoasa şi puternica lui credinţă, frumosul şi puternicul principiu al vieţii sale. De acum înainte acesta va fi Scopul şi Ţinta trăirii sale închinate total şi fierbinte lui Iisus!…

Fiind eliberat de sarcina unei profesiuni pentru care trupeşte nu mai era capabil, el devenea de acum un harnic angajat al Domnului. Începe să participe întâi la înjghebarea unei adunări a Oastei Domnului în satul său natal, împreună cu Ilie, fratele său mai mare, cu bătrânul frate Nicolae Capătă, cu fratele Precupescu, Colhoan Colban şi alţii, precum şi cu un număr frumos de surori harnice predate şi ele Domnului. După Săsciori a urmat Laz, apoi Sibişel, apoi pe apa Sebeşului în sus până la Şugag şi în jos până la Sebeş şi mai departe; prin hărnicia sfântă mai ales a fratelui învăţător Marini, s-a format o cunună de adunări din ce în ce tot mai mari şi mai frumoase. Şi s-au ridicat o seamă de lucrători care apoi au devenit misionari cunoscuţi până departe în judeţele şi ţinuturile îndepărtate ale ţării.

Cu timpul, mai refăcându-şi sănătatea, a început să se ocupe tot mai hotărât şi de partea scrisului religios şi să colaboreze mai des la foile şi calendarele Părintelui Iosif de la Sibiu.

Din 1932 a început să petreacă perioade de timp tot mai lungi la centrul de Editură şi Librărie a Oastei de la Sibiu, unde ajuta la întocmirea materialului redacţional, la activităţile din librărie şi mai ales se ocupa de mersul adunării Oastei din Sibiu, luând parte şi la misiunile duminicale prin satele din jurul Sibiului şi Sighişoarei.

Înzestrat de Dumnezeu cu un puternic dar de vorbire, el înflăcăra toate adunările la care lua parte şi, prin harul Duhului Sfânt care era peste el, convingea pe toţi cei care îl ascultau de adevărul Cuvântului lui Dumnezeu şi să intre în Oastea Domnului.

Odată cu începutul conflictului cu Mitropolitul Bălan, când la Centrul Oastei Domnului a intervenit o nouă organizare, înfiinţându-se gazeta «Isus Biruitorul», fratele Ioan Marini a fost oprit definitiv de către Părintele Iosif şi angajat ca ajutor de redactor, împreună cu Nicolae Vonica din Poiana Sibiului (care studia teologia la Sibiu, dar era atunci în întreruperea şcolii din motive de boală). Şi cu Traian Dorz, recent chemat şi el de la o şcoală din Oradea.

Împreună cu Părintele Iosif şi cu cei doi fraţi şi tovarăşi de lucru, Vonica şi Dorz, a stat fratele Marini ca un ajutor de mare nădejde al părintelui în toate lupele şi suferinţele lui. Fiind cel mai mare dintre cei trei, el era cel mai preţuit şi mai de nădejde dintre ajutoarele părintelui Iosif şi mai cunoscut fraţilor din Sibiu şi din ţară.

Dar starea şubredă a sănătăţii lui nu-i îngăduia să poarte sarcini prea grele. De multe ori a trebuit să se interneze şi el în spital alături de Părintele Iosif.

După trădarea lui Vonica, doar Marini şi Dorz au mai rămas să sprijine, ca Aaron şi Hur, mâinile lui Moise pentru rugăciune şi luptă (Exod 17, 12).

După oprirea foii «Isus Biruitorul», în 1937, Părintele Iosif fiind bolnav, l-a trimis la Făgăraş pe fratele Marini pentru a scoate acolo foaia «Ecoul». Şi de asemenea şi după oprirea foii «Ecoul», tot el a fost trimis să scoată la Bucureşti foaia «Ostaşul Domnului». După ce şi «Ostaşul Domnului» a fost oprit, fratele Marini împreună cu fratele Traian Dorz l-au ajutat pe părintele la scoaterea ultimei sale foi, «Glasul Dreptăţii».

La 12 februarie 1938, când a trecut la Domnul Părintele Iosif, cei doi care mai fuseseră împreună cu părintele au rămas mai departe singuri la sarcina propovăduirii Cuvântului scris şi vorbit pentru cititorii şi abonaţii literaturii Oastei Domnului.

Împreună cu fratele Traian Dorz, fratele Ioan Marini a început atunci peregrinarea prin ţară, în căutarea altor tipografii şi modalităţi de a scoate foile cerute de Lucrarea Domnului, cărţile şi calendarele care alimentau marile mulţimi de suflete însetate după Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa au plecat ei alungaţi în 1938 de la Sibiu, oprindu-se pentru un timp la Oradea, unde au scos foaia «Ogorul Domnului». Alungaţi şi de acolo, au scos la Cluj «Viaţa Creştină» şi «Misionarul Vieţii Creştine».

Alungaţi şi de la Cluj de căderea Ardealului de Nord în 1940, s-au oprit la Beiuş, unde au scos trei ani «Familia Creştină». Iar în 1946 au reuşit să revină iarăşi la Sibiu, să scoată foaia «Isus Biruitorul» în serie nouă.

În tot acest timp de căutări şi alergări pentru scoaterea cuvântului scris, fratele Marini n-a încetat să alerge prin toate ţinuturile ţării, de la o margine a ei la cealaltă, în propovăduirea Cuvântului Sfânt şi în cercetarea adunărilor frăţeşti. Erau anii cei grei ai concentrărilor, apoi ai războiului, apoi ai marilor încercări şi lipsuri de după război – şi în tot acest timp el a trebui să fie în prima linie de luptă duhovnicească. Totdeauna în primejdie nu numai din afară, din cauza tuturor greutăţilor prin care trecea lucrul Domnului în astfel de vremuri, – ci şi dinăuntru, din partea autorităţilor, mai ales a celor bisericeşti, care ne urmăreau fără milă şi căutau să ne nimicească atât trupeşte, cât şi sufleteşte.

În acei ani când adunările Oastei erau interzise şi când cei ce erau găsiţi în adunare erau ameninţaţi cu judecata Curţilor Marţiale, mulţi fraţi şi surori au şi fost judecaţi şi condamnaţi.

Fratele Marini a scăpat ca prin minune de multe ori, dar a şi fost închis în mai multe rânduri şi în mai multe locuri, atât singur, cât şi cu alţi fraţi cu care fusese aflat în adunări… Însă prin toate el a trecut mai mult decât biruitor, după ce şi acolo el mărturisise cu multă înflăcărare pe Domnul, câştigând pentru mântuire multe suflete ale celor ce erau cu el în temniţă.

Abia începuseră lucrurile să meargă din nou bine cu foaia «Isus Biruitorul» la Sibiu când, în ianuarie 1947, s-au îmbolnăvit grav mai mulţi membri ai familiei fratelui Marini de la Săsciori. Întâi a trecut la Domnul mama lui, Ana. El, zăcând grav bolnav la Sibiu, n-a putut lua parte nici la înmormântarea ei. La o săptămână după mama sa, murea tatăl său şi la o zi după tatăl a trecut la Domnul şi fratele Marini. Alţi doi din familie, un frate şi o soră, se luptau cu moartea: Nicolae la Sibiu şi Mărioara la Arad.

În mijlocul acestor încercări, toţi fraţii au stat cu toată inima alături de greu încercata lor familie de la Săsciori. Pe fratele Ioan Marini deodată cu tatăl său, o mare mulţime de fraţi şi surori i-au privegheat şi i-au însoţit cu cântări şi lacrimi până la mormânt. Mai târziu dragostea frăţească i-a ridicat în cimitirul din Săsciori un monument care simbolizează însăşi lupta şi scopul vieţii sale: înălţarea Cuvântului Sfânt, care este Adevărul.

Din lucrările scrise ale fratelui Marini, amintim:
La umbra crucii – poezii religioase;
Hotărâţi şi statornici (îndemnuri pentru fraţi);
Flecăreala (cuvânt de trezire pentru cei vinovaţi);
Postul – despre însemnătatea şi puterea postului;
100 cuvinte de aur – culegere de proverbe;
Hrană pentru familia creştină – îndemnuri puternice pentru o trăire vie în Hristos. Aceasta este cartea lui cea mai însemnată.

A fost redactor la următoarele foi:

«Isus Biruitorul» – Sibiu (toate cele trei serii);
«Ecoul» – Făgăraş, 1937;
«Ostaşul Domnului» – Bucureşti, 1937;
«Ogorul Domnului» – Oradea, 1938;
«Viaţa Creştină» – Cluj, 1939;
«Misionarul Vieţii Creştine» – Cluj, 1940;
«Familia Creştină» – Beiuş, 1941-1943;

A fost colaborator principal la – opt Calendare Carte pentru Oastea Domnului între anii 1939 şi 1947.

Despre fratele Marini vor mărturisi veşnic toate urmele lui sfinte printre fraţi, toate predicile sale nemuritoare, toate scrierile din foile, din cărţile, calendarele şi cântările rămase după el.

Pilda vieţii lui minunată şi strălucită va rămâne nemuritoare, iar jertfa sa alături de a Părintelui Iosif şi de a celorlalţi fraţi cu care a muncit şi a suferit alături va rămâne la temelia Oastei Domnului pe totdeauna. Nimeni nu va putea vorbi despre istoria începutului acestei minunate Lucrări evanghelice fără să pomenească despre partea fratelui Marini care a fost printre cele mai dintâi şi mai frumoase dăruiri aduse Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, al Cărui martor credincios a fost el până la moarte.

Slăvit să fie Domnul!