ISTORIOARE DUHOVNICESTI

Lacrimile Maicii Domnului

Intr-un sat indepartat de munte traia un barbat pe nume Chiriac, trecut prin viata, caruia nu-i puteai schimba parerea, indiferent ca avea dreptate sau nu. Ceea ce nu putea sa creada Chiriac era cum icoanele pot sa planga. Spunea el "icoanele sunt facute din lemn mort, nu au apa in ele sa planga”. Desi auzise de la mai multi cunoscuti despre aceste icoane facatoare de minuni, unii dintre ei care chiar fusesera martorii acestor minuni, Chiriac nu putea sa creada si pace.
In satul lor fusese o biserica mica de lemn care arsese intr-o noapte, iar acum se construia una mai mare si mai frumoasa. Tot ceea ce mai ramasese din vechea biserica era o mica icoana de lemn, a Maicii Domnului, veche de cand lumea, despre care se spunea ca este facatoare de minuni pentru ca scapase din acel incendiu. Chiar daca barbatul ajuta la construirea bisericii noi si-si petrecea mai tot timpul in preajma icoanei, care fusese adusa in noua biserica, nu credea in minunile pe care le putea face si se uita ciudat la cei pe care ii vedea venind sa se inchine la icoana sau ii aduceau flori Maicii Domnului.
Intr-una din zile, desi era sarbatoare, Chiriac lucra in interiorul bisericii hotarat sa-si termine munca. Era singur inauntru, si desi multi il sfatuisera sa nu mai lucreze ca il va vedea Maica Domnului si-l va pedepsi, nu asculta de nimeni si-si continua lucrul, bombanind intruna. La un moment dat, prin acoperisul bisericii care nu era inca terminat, incepu sa ploua. Si ploua asa de tare cum nu se mai vazuse niciodata. Dupa cateva minute ploaia se opri si desi barbatul reusise sa se adaposteasca de ploaie, pe jos, in biserica, era plin de apa. Suparat de aceasta intamplare, Chiriac vru sa se certe cu cineva, dar nu avea pe nimeni in jur.
Uitandu-se apoi spre icoana Maicii Domnului observa ca aceasta era acoperita de mici stropi de apa care semanau cu niste lacrimi. Sigur ca in sfarsit a gasit misterul acestor icoane facatoare de minuni fugi repede la un muncitor care locuia in apropiere sa-i spuna ce a aflat. Dar cand Chiriac ii spuse ceea ce aflase si ca ploaia umpluse biserica de apa, barbatul incepu sa rada de el, spunand ca Chiriac a innebunit. Dar vazand barbatul ca acest Chiriac vorbeste serios, ii spuse ca nu este posibil ceea ce spune el pentru ca in sat nu mai plouase de cateva saptamani.
Barbatul se duse cu Chiriac in biserica sa vada cu ochii lui ceea ce acesta spunea. Cand ajunse in biserica barbatul vazu intr-adevar ca pe chipul Maicii Domnului aparusera lacrimi, dar nu vazu pic de apa in jur si neputandu-si ascunde bucuria, incepu sa se inchine si sa se roage la icoana facatoare de minuni. Chiriac ramase mut de uimire, iar barbatul ii spuse ca acesta sigur fusese un semn de la Maica Domnului pentru el, ca astfel sa nu mai lucreze in zilele de sarbatoare si sa se faca un om mai credincios.(sursa:http://www.oasteadomnului.ro/forum)
Slavit sa fie Domnul!

SFANTUL ANTONIE DE LA IEZER

Un mare si prea putin cunoscut pustnic roman

Antonie, cel de la Iezerul - un sfant roman discret, aproape necunoscut. Un mare schivnic, care nu a ingaduit nici macar sa i se descopere moastele, cerand ucenicului sau, Nicolae, sa nu fie vreodata mutat din locul sau de veci, asternut in pestera ce a sapat-o singur, chiar cu mainile lui, intr-o stanca. Cand am ajuns la Iezerul, era o zi stralucitoare si blanda de noiembrie. Numele marelui sihastru roman era scris chiar la intrare, pe o tablie simpla de lemn, si o data de calendar care ne-a facut sa tresarim. Din intamplare sau doar purtati de un nedeslusit indemn mistic, ajunsesem la poalele piscului Buila, cand obstea maicutelor tocmai pregatea ziua si sarbatoarea Sfantului - 23 noiembrie.
Cei 300 de calugari ucisi la "Crucea Mosilor"
Mai intai e nevoie sa te opresti si sa te reculegi un timp la poarta manastirii. Nu pricepi mai nimic din viata si darzenia Cuviosului Antonie, daca nu-i simti si nu-i patrunzi locul. Privita din drum, manastirea Iezerul pare o scara ce duce abrupt, pana spre inaltul abia intrezarit al cerului - o scara mistica si ireala a rabdarii.La Iezerul trebuie sa urci mereu, sa inaintezi pieptis, sa-ti vezi indaratnic de drum, lasand in spate ultimele case din Cheia, ultimele saivane de oi, padurea de fagi seculari si meandrele prapastioase ale unui rau nervos de munte. Curtea manastirii, stramta cat o alee ce da ocol bisericutei ctitorite de voievodul Mircea Ciobanu, e doar un scurt popas. Pana la pestera Sfantului, te mai asteapta un suis de aproape un kilometru, incercandu-ti parca taria vointei si dorul de cele duhovnicesti. In trepte succesive si obositoare, sihastria Iezerului urca necontenit, contopindu-se cu muntele, cu desisul unei paduri fara sfarsit. Anume tocmit pentru cei care cunosc si vor cu adevarat sa ajunga la casa Sfantului, drumul e lipsit de marcaje sau alte semne de orientare. Nu e nevoie sa intrebi, cerand lamuriri in plus. Maica Antonia, ghidul manastirii, zambeste si te indeamna sa incerci sa-ti continui urcusul. De rest, se ocupa Dumnezeu. El iti arata calea, El iti poarta pasii.
Mai mult tacuta si cu privirea atintita in pamant, ca nu cumva sa cada in pacatul mandriei si al laudei de sine, maica Antonia(ghidul manastirii) e convinsa ca nimeni nu ajunge la Iezerul de capul lui, fara ingaduinta si indemn de sus. E limpede ca muntele Builei are ceva aparte, ceva magic si misterios. E o chemare adanca si fara contur, pe care Cuviosul Antonie a simtit-o cu intensitatea unui cutremur launtric, atunci cand, deja batran, la 64 de ani, a lasat brusc viata si placerile lumesti, afundandu-se in adancul padurii si cautandu-si infrigurat locul de pocainta si rugaciune. Il va gasi intru tarziu, departe de zgomot si lume, intre ruinele napadite de buruieni ale vechiului schit, dupa ce zile la rand a ratacit drumul si a fost nevoie sa traverseze cascadele inspumate ale paraului Cheia, de 24 de ori!

Cu muntii Lotrului in zare si Poiana lui Stan in preajma, Cuviosul Antonie trebuie sa fi fost coplesit de fericire. Muntele ii oferea darul cel mai de pret al singuratatii si al linistii. Ii oferea totul, fara sa-i ceara nimic in schimb. Vorbind de vietuirea pustniceasca a Sfantului, maica Antonia parca il si vede - maruntel si putin garbov, iute in miscari, cu fata obrazului senina si buzele asuprite de numeroase infranari si postiri. Il vede flamand si obosit, cu ochii in lacrimi, coborand genunchii intr-o rugaciune fierbinte si prelunga, in timp ce zidurile descleiate de ploi si pajistea inverzita prindeau sa freamate nerabdatoare. Toata firea Builei parca il astepta. Imbracat in hainele lui cernite de calugar si cu un engolpion alamit la gat, Cuviosul privea in jur, facand padurea, izvoarele si vantul sa taca pentru o clipa. La Iezerul, sosise stapanul si salvatorul, omul trimis de Dumnezeu sa refaca din temelii corpul chiliilor si bisericuta cea veche. O asteptare de 200 de ani luase sfarsit.

Manastirea Iezerul are mai multe inceputuri si povesti de intemeiere. Cea mai cumplita dintre ele sta asternuta cu un scris usor stangaci, chiar la marginea drumului, sub acoperisul unei troite simple, din lemn nerindeluit. E locul in care se odihnesc osemintele celor 300 de calugari hacuiti de ceata unui nemes ungur si ingropati apoi in albia raului. Se spune ca pe la 1545, voievodul Mircea Ciobanu, impreuna cu doamna Chiajna, a zidit schitul, ingropand la temelia acestuia un cazan cu aur. Nimeni nu ar fi stiut acest lucru, daca fiica voievodului nu ar fi fugit in Transilvania si nu s-ar fi casatorit cu un nobil ungur, dorind prin aceasta sa se razbune pe sora ei mai mica, ce se logodise inaintea ei. Tot ca razbunare, fata voievodului va dezvalui secretul comorii sotului ei si acesta, lacom din fire, trece muntii cu o ceata de slujitori, ucide calugarii, in chiar ziua de hram a manastirii, fura aurul, darama schitul si revine cu toata comoara in tara sa, in timp ce satenii de la Cheia daltuiesc trei cruci in stanca si numesc locul "Crucile Mosilor", spre dreapta si neuitata pomenire.
Stropite cu sange de martiri, padurile si poienile Iezerului sunt o imensa si smerita racla de sfinte moaste. Nu intamplator, mai tot timpul anului, Sfantul Antonie refuza sa poarte incaltari, preumblandu-se cu picioarele goale, ca nu cumva sa tulbure somnul cel de veci al batranilor monahi ori sa vatame in vreun fel fapturile marunte ale pamantului. Apoi, pe la 80 de ani, cand manastirea ridicata de el numara din nou sute de calugari, s-a pornit sa urce in munte si sa sape o noua bisericuta in stanca. Asa cum ii poruncise Dumnezeu in vis, Cuviosul Antonie trebuia sa increstineze intreg muntele Buila, pana sus, in varf. La 80 de ani, mai avea de trait o mica viata de om, o viata pe care nu o putea dobandi decat prin renuntare, prin saracia si postul cel mai aspru. Va muri la aproape 100 de ani, ca un crestin adevarat, ca un sfant - inconjurat cu dragoste de ucenici si ingeri.
Biserica din munte
Drumul spre pestera Cuviosului e anevoie si fara sfarsit. Maica Antonia se ofera sa ne insoteasca, aratandu-ne locurile ascunse de meditatie si rugaciune, urmele bordeielor in care se nevoiau vechii pustnici. Candva, tot muntele era o biserica, un imens locas mistic, cu ziduri nevazute si o imensa cupola transparenta deasupra. Sub cerul liber, sihastrii savarseau neintrerupt Liturghia cosmica.Cu multa rabdare, nemiscati, in post si tacere absoluta, asteptau, zile si nopti la rand, ca Sfantul sa iasa din pestera lui si sa le dea cuvant de invatatura. Fara indemnul si protectia Sfantului, Iezerul ar fi pierit de mult. Chiar si acum ii simti prezenta. Multi credinciosi dau marturie ca vad o lumina ireal de stralucitoare iesind din mormantul Sfantului, iar celor care dorm noaptea prin apropiere, Cuviosul Antonie li se arata in vis. Lucrarea continua. Nimeni nu a putut trece peste cuvintele si vrerea lui. La 94 de ani, vazandu-si sfarsitul cu ochii mintii, l-a legat pe ucenicul sau, Nicolae, ca nu cumva sa-i mute trupul din locul anume sapat in stanca chiar de el, avertizandu-l cu voce tunatoare: "Ai mare grija, daca eu nu voi mai fi aici, nici voi nu veti mai ramane la Iezerul". Degeaba au incercat unii si altii sa-i coboare osemintele in bisericuta manastirii. Mereu se intampla ceva - o poticnire grea sau un semn. Pana si Sfantul Calinic de la Cernica a incercat, dar nu a reusit cu nici un chip sa incalce cuvantul lui Antonie. Insotit de obste numeroasa de calugari, Sfantul Calinic (episcop de Arges in acea vreme) a inceput sa sape la mormant. Mai avea putin pana sa dezveleasca osemintele, cand, din senin s-a pornit un vuiet teribil si intrarea in pestera s-a acoperit de o uriasa stanca pravalita. A fost semnul care l-a cutremurat pe Calinic. Cu adevarat s-a convins de puterea si sfintenia Cuviosului. Ca izvorul tamaduitor din preajma, minunile lui Antonie ies la lumina necontenit.
O batrana din Pitesti si-a recapatat vederea, doar atingandu-se de icoana Sfantului. O alta femeie a intrat in biserica si, ridicand in brate copilul, l-a inchinat la altar si a strigat fericita, sa auda toti credinciosii: "Acesta este darul Sfantului Antonie - dragostea si lumina ochilor mei". Un tanar bolnav de epilepsie s-a vindecat la racla, in timp ce un preot din Dragasani, nevolnic de piciorul drept, a urcat cu multa greutate la pestera si, dupa ce s-a rugat acolo, s-a intors acasa singur, nesprijinit de nimeni.La vreme de cumpana sau boala mai grea, maica Antonia, deopotriva cu celelalte surori, merge in Poiana Sfantului, se roaga la mormant si ajutorul nu intarzie nici o clipa sa apara. Odata s-a intamplat ca manastirea sa ramana fara nici un ban, in chiar toiul lucrarilor de refacere a bisericii. Deja incepusera zilele ploioase de toamna si, fara acoperis, bisericuta risca sa se ruineze cu totul. A fost de ajuns o singura rugaciune facuta de intreaga obste la pestera Sfantului, si a doua zi, niste negustori aromani din Grecia au venit sa ofere manastirii toti banii de care era nevoie pentru reparatii. Intrand in vorba cu ei, maica Antonia va afla cu uimire ca negustorii nu stiau nimic despre manastire, ca se abatusera din drumul lor ca din intamplare, impinsi de un indemn nedeslusit. Erau originari din Ianina, chiar locul de nastere al Sfantului, si el de obarsie aromana.
Cu greu gasesti un pustnic mai smerit ca Antonie de la Iezerul. Machedon venit din Grecia, a ajuns la Valcea, s-a casatorit si a trait alaturi de familie pana la 64 de ani. Brusc, a prins drag de singuratate, a renuntat la toate dulceturile vietii si, dupa un scurt popas la manastirea Saracinesti, a ales pustiul muntelui, al Builei. Poate ca ar fi vrut ca numele lui sa dispara pentru totdeauna, lasand drept marturie a trecerii lui prin aceasta lume o pestera si cateva oseminte.

Voia Domnului a facut insa ca Antonie Vlahul sa urmeze cumva destinul predecesorului sau egiptean, Antonie cel Mare. In pestera sa zidita in stanca, se hranea doar cu grauntele aduse in chip minunat de pasari, alunga duhuri si ispitiri, iar la ceasul inserat al miezonopticii, simturile i se ascuteau in asa masura, incat auzea de la zeci de kilometri pana si fosnetul stufarisului sau plescaitul pestilor din Olt. Asemenea lui Antonie cel Mare, va muri ca un batran frumos, la aproape 100 de ani, cu parul negru si inca vanjos, muncind in gradina destelenita de mainile sale. Pestera sa nu a ramas niciodata fara caldura rugaciunii si lumina candelei.

Cu ale lui sfinte rugaciuni Doamne ,miluieste-ne si ne mantuieste pe noi .Amin.

(sursa:revista ,,Formula AS,nr.795,anul 2007)

MINUNE SI TAINA

S-O Intampinam pe Maicuta noastra Buna cu cantari si cuvinte alese


( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )
Cuvinte alese:
,,Ea nu L-ar fi putut purta pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup,
daca nu ar fi primit mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu în inima."
(pr. Kallistos Ware)
,,Pentru acest motiv se numeşte Maica Domnului “rana dracilor“, fiindcă nu poate satana să piardă pe om, atâta timp cât omul nu încetează să alerge la ajutorul Maicii Domnului”. ( Sfântul Serafim de Sarov )
"Maica Domnului este Stăpâna şi Împărăteasa şi Doamna şi Maica tuturor sfinţilor, iar sfinţii sunt slujitorii ei precum Maica este a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt fiii Ei, întrucât se împărtăşesc din Preacuratul Trup al Fiului Ei "
(Sf. Simeon Noul Teolog - Filocalia vol. VI. P. 155 )
„Dacă cineva nu socoteşte pe Sfânta Maria, Născătoare de Dumnezeu este în afara Dumnezeirii. Dacă cineva ar spune că Hristos a trecut prin Fecioara ca printr-un canal, şi nu S-a format în ea dumnezeieşte şi ome­neşte (dumnezeieşte, pe de o parte, că a fost fără bărbat, iar omeneşte, pe de altă parte, că a fost după legea sarcinii), de asemenea este fără Dum­nezeu… Dacă cineva introduce doi fii, pe unul care este din Dumnezeu şi Tatăl, iar pe cel de-al doilea care este din mamă, dar nu unul şi acelaşi, acela să cadă din înfierea făgăduită celor ce cred drept” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Scrisoarea 101)
„Primind El, Fiul lui Dumnezeu, trupul şi sufletul din Fecioara şi încadrându-se în Ipostasul Său dumnezeiesc, oare, ea n-a primit îndumnezeirea din Dumnezeirea Lui? Dumnezeu îşi alcătuia din sângele ei un trup, din sufletul ei un suflet, şi sângele şi sufletul ei nu se resimţeau de acest fapt?” ( Părintele Dumitru Stăniloaie )
"Lângă crucea lui Iisus, în cel dintâi loc este tot Mama Lui Sfântă.
De lângă Buna Vestire şi până lângă Crucea Împlinirii acesteia, Preasfânta Fecioară şi Preadulcea Mamă a fost nedespărţită de Iisus.
Ea a fost lângă ieslea cântărilor îngereşti pentru El.
Ea a fost lângă creşterea rugăciunii cu El.
A fost lângă îngrijorările pământeşti pentru El.
A fost lângă bucuriile izbânzilor Lui şi a fost lângă durerile patimilor Lui…
Ea este acum lângă Jertfa Ispăşirii Lui." ( Traian Dorz, din Hristos – Jertfa noastră)
"Suntem datori să o cinstim cu toată inima şi să o socotim Mama noastră Cerească, străduindu-ne să o urmăm în virtuţi şi să îi împlinim cuvintele pe care le cântăm la fiecare utrenie, pe care le-a grăit ea către Elisabeta, mama Înainte-Mergătorului Domnului: „Că a căutat spre smerenia roabei Sale, şi iată de acum Mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48 ).
Noi ne adresăm Maicii lui Dumnezeu ca Apărătoarei noastre. Ştim că ea nu a mântuit lumea nemijlocit, că Dumnezeiescul ei Fiu ne-a mântuit cu Crucea Sa. Ea poate însă ajuta mântuirii noastre prin rugăciunile Sale înaintea Fiului Său, şi noi cerem rugăciunile Ei, care au atâta putere înaintea lui Hristos.”
( Sf. Luca al Crimeei )
,,Taina Întrupării Mântuitorului nostru, Fiul lui Dumnezeu, este o taină care trebuie să ne umple de evlavie şi de re-cunoştinţă faţă de Sfânta Fecioară, Maica Domnului, care a fost aleasă de Însuşi Tatăl Ceresc şi sfinţită de Însuşi Duhul Sfânt pentru această mare şi veşnică lucrare a mântuirii noastre.
Oricine vorbeşte în chip necuviincios despre Sfânta Fecioară şi Maică a Domnului va fi vinovat de un păcat veşnic împotriva Tatălui Care a ales-o, împotriva Fiului Care a sfinţit-o şi împotriva Duhului Sfânt Care a umbrit-o. "(Parintele Iosif Trifa) (sursa:http://www.oasteadomnului.ro/forum/)

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu miluieste-ne pe noi.AMIN.

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 26- A DUPA RUSALII

Evanghelia vremurilor si a oamenilor de azi:,,Suflete.....bea ,mananca si te veseleste"

Evanghelia din care ne hrănim în această duminică cu adevărat parcă este evanghelia vremurilor şi a oamenilor de azi, pentru că şi azi cei mai mulţi oameni, ca bogatul cel nebun din Evanghelie, îşi îmbie sufletul cu… chefuri, cu mâncări şi băuturi. „Bea, mănâncă şi te veseleşte!“; aceste vorbe sunt parcă credeul şi credinţa oamenilor de azi. Beţiile, chefurile, desfătările şi petrecerile cele multe de azi toate răsună în semnul şi mărturia că oamenii de azi au uitat că au şi un suflet care şi el „însetează şi suspină după Dumnezeu“ (Ps. 62), după hrana sufletească. „Dumnezeul celor mai mulţi bogaţi şi îmbogăţiţi din zilele noastre este pântecele“, precum zice Apostolul Pavel.

Dar să fim bine înţeleşi, să nu credeţi cumva că Evanghelia îl mustră pe cel bogat pentru că îşi strânsese avere. O, nu, căci averea şi strângerea ei nu este un păcat. Dimpotrivă, e un păcat lenea şi neîngrijirea de ce trebuie pentru casă şi familie. Dar greşeala este că averea, dacă nu băgăm bine de seamă, scorneşte în noi multe feluri de beteşuguri sufleteşti. Pe unii averea îi face zgârciţi, încât le pare rău şi de pâinea ce-o mănâncă şi mor strângându-şi bani cu mâinile încleştate. Pe alţii averea şi banii îi aruncă în lene, în desfătări şi păcate. Bogatul din evanghelie suferea de acest beteşug din urmă. O, ce om nebun, că-şi îmbia sufletul cu mâncare şi băutură, dar „sufletul lui înseta şi suspina după Dumnezeu“. O, ce om nesocotit, căci credea că odată cu înmulţirea averii sale i se vor înmulţi şi zilele şi anii vieţii, întocmai cum au crezut Adam şi Eva şarpelui diavol când le spunea că „nu vor mai muri“. O, ce om nesocotit! Făcea planuri cum să-şi lărgească hambarele şi el nu-şi dădea seama că în jurul lui stăteau o grămadă de hambare goale şi deschise. „Ce! N-ai hambare destule? – îl întreabă sfântul Augustin pe bogătanul. Iată, înaintea ta stau casa văduvelor şi mâna săracilor, gura orfanilor şi a celor părăsiţi, ca tot atâtea grânare şi hambare totdeauna deschise, pe care bogăţiile tale nu vor fi de-ajuns să le poată umple“. Dar auziră-ţi ce păţi bogatul din Evanghelie. Într-o clipeală moartea îl trecu în iad cu toate planurile lui de chefuri şi plăceri. Aşa păţesc şi astăzi toţi acei care nu se îmbogăţesc şi în Dumnezeu, adică în fapte bune şi plăcute Lui.

Mai zilele trecute eu am văzut pe viu evanghelia aceasta aici, la Sibiu. Lângă redacţia noastră locuia un mare bogătan (proprietar de case) care, noapte de noapte trăgea la chefuri şi beţii. Dar, după o noapte de chef, moartea îl trecu fără de veste în cealaltă lume. O, ce spaimă a intrat în prietenii lui de pahar, când, a treia zi, îl văzură plecând către mormânt. Dar greşeala aceasta este: oamenii, după astfel de întâmplări, s-aleg numai cu spaima de o clipă şi nu cu îndreptarea. De atâtea ori, în atâtea locuri, Dumnezeu arată oamenilor Evanghelia de mai sus (cu moarte fără de veste), însă oamenii se cutremură numai pentru o clipă din starea lor păcătoasă, şi apoi iar se aşază liniştiţi în păcatele lor.

Cititorule! Ascultă bine că şi astăzi s-aude glasul Domnului din Evanghelia de mai sus: „În noaptea asta voi cere sufletul tău“… „În noaptea asta vei muri“. Ce ştii? Dar dacă tocmai eu sau tu vom fi chemaţi „în noaptea asta“ în cealaltă lume?

Cel mai vechi şi cel mai bun predicator

În Evanghelia de mai sus, Dumnezeu a lăsat să predice moartea. O, ce predicator înfricoşat şi puternic este moartea! Este cel mai vechi, cel mai înspăimântător şi cel mai bun predicator. Parohia lui este lumea întreagă. El predică pe tot locul, în toată lumea şi vorbeşte în orice limbă de pe faţa pământului. El vorbeşte săracilor ca şi bogaţilor, învăţaţilor ca şi neînvăţaţilor. El vorbeşte cu multă putere. El face pe toată lumea să plângă. Nu este inimă care să nu se fi mişcat în faţa lui şi nu sunt ochi care să nu fi plâns în faţa predicilor lui.

Straşnic şi încăpăţânat este acest predicator! El nu vrea să ţină seamă de nimic. El răstoarnă de multe ori planurile oamenilor şi năvăleşte cu predica lui acolo unde nu este poftit şi aşteptat. El pândeşte pe la toate uşile şi ferestrele. El are o cheie cu care poate descuia orice casă, orice palat, orice ascunziş. Nu este pe suprafaţa pământului vreo încăpere în care să nu poată intra. El năvăleşte de multe ori cu predicile lui pe la petrecerile din crâşme. El dă buzna pe la baluri şi schimbă cheful în predică înfricoşată.

Biserica lui cea mai puternică este cimitirul. Fiecare piatră de mormânt, fiecare ridicătură de mormânt îi slujeşte de amvon. Acolo, în biserica cimitirului, cheamă el tot mereu pâlcuri, pâlcuri de ascultători (pe cei ce petrec mortul la groapă) şi le predică de pe marginea gropii despre deşertăciunea acestei lumi.

Nimeni nu poate scăpa de predicile acestui predicator. Nimeni nu-l poate alunga. Poţi să râzi de predica lui; poţi să iei în râs învăţăturile şi chemările lui; poţi să fugi de Biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu; poţi, în mânia ta, să rupi Biblia, poţi să rupi această Carte. Acest predicator n-are nici o grijă. El rămâne biruitor. Ca mâine va vorbi de pe marginea mormântului tău.

O, ce predicator înfricoşat este moartea şi ce predici puternice spune el! Nimeni nu predică cu atâta putere ca el. Când moare atare zgârcit şi nesătul de averi, moartea-predicator se urcă sus, pe hambarele şi averile lui şi strigă cu glas tare: „Iată-l pe cel ce nu se mai sătura de averi… iată că acum le lasă şi pleacă din lume gol şi sărac de fapte bune…“

Când moare cel ce şi-a cheltuit sănătatea şi viaţa în desfătări lumeşti, moartea-predicator, mergând cu el la groapă, strigă de răsună toată uliţa satului: „Iată cum se sfârşesc plăcerile şi poftele cele lumeşti… Veniţi cu toţii şi-l vedeţi pe cel ce şi-a cheltuit viaţa în zadar…“

Când moare beţivul – în bătaie cumplită sau căzut în atare apă sau în zăpadă – moartea strigă de răsună tot satul: „Iată ce face beţia, iată cum «încălzeşte» rachia…“

O, ce predici puternice spune moartea! Însă oamenii nici pe acestea nu le ascultă. Se înfioară când le aud, dar îndată le uită.

Dragă cititorule! Moartea este un predicator înfricoşat. Ca mâine va vorbi şi de pe marginea mormântului nostru. Toţi vom muri. Întrebarea este însă cum vom muri. „Cel păcătos va muri în păcatele sale“. Aceasta este o moarte înfricoşată; e o moarte după care urmează îndată judecata şi osânda de veci. Însă cel credincios a scăpat de frica şi puterea morţii. Cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui „a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5, 24). Pentru acesta, moartea este o trecere, o mutare „acasă la Domnul“. Această „moarte“ nu ne mai sperie; dimpotrivă, o aşteptăm ca pe o solie ce vine să ne ducă „Acasă“. Despre această moarte zicea Apostolul Pavel că o doreşte „să-l împreune cu Hristos“ (Fil. 1, 23).

O astfel de moarte vei avea şi tu, cititorule?

Preot Iosif Trifa

(– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Fa-ti timp

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ți timp să vezi durerea și lacrima arzând,
Fă-ți timp să poți, cu mila, să le alini, trecând.

Fă-ți timp pentru-adevăruri și adânciri în vis,
Fă-ți timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ți timp să vezi pădurea, s-asculți lâng-un izvor,
Fă-ți timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.

Fă-ți timp s-aștepți din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ți timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi,
Fă-ți timp să stai cu mama și tatăl tău bătrâni,
Fă-ți timp de-o vorbă bună și-o coajă pentru câini.

Fă-ți timp să stai aproape de cei iubiți, voios,
Fă-ți timp să fii și-al casei în slujba lui Hristos,
Fă-ți timp să guști frumsețea din tot ce e curat,
Fă-ți timp, căci ești de taine și lumi înconjurat.

Fă-ți timp de rugăciune,de post și meditări,
Fă-ți timp de cercetarea de frați și de-adunări,
Fă-ți timp și-adună-ți zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ți timp, căci viața trece și când nu faci nimic.

Fă-ți timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai,
Fă-ți timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fă-ți timp s-asculți la toate, din toate să înveți,
Fă-ți timp să dai vieții și morții tale preț.

Fă-ți timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieții n-o mai strângi.
Traian Dorz

NE VORBESTE PARINTELE IOSIF...

Despre postul cel adevarat
,,Se sting posturile,se sting rugaciunile ,se stinge privegherea....."

,,Viaţa noastră este o războire neîncetată între „Adam cel vechi” şi „Adam cel nou”; între firea cea veche şi firea cea nouă. În această luptă, Domnul Iisus a venit şi ne-a adus ajutor de biruinţă.Eu îmi închipui firea cea veche în asemănarea imaginilor ce arată inima omului. Patimile cele rele sunt nişte urme din grădina Edenului; sunt nişte dobitoace ale diavolului. Aceste dobitoace au lipsă de „păşune”, de „mâncare”, altcum tânjesc şi amorţesc. Ele trăiesc cu mâncarea ce le-o dăm noi. Când le dăm mâncare, zburdă, iar când nu le dăm, tânjesc. Un om credincios, un om duhovnicesc, nu dă de mâncare acestor dobitoace. El îşi hrăneşte firea cea nouă cu rugăciune şi priveghere, iar pe firea cea veche, cu dobitoacele ei, „o omoară cu foamea”. Pe dobitoceştile patimi le-a pus pe foame, le-a amorţit cu foamea. Un astfel de om a pus la respect firea cea «veche; a amorţit-o, a slăbit-o, i-a luat puterea şi a făcut-o neputincioasă. Un astfel de om îşi apără mereu firea cea duhovnicească prin priveghere şi rugăciune.Cheia mântuirii sufleteşti este tocmai asta: să ne apărăm cu darurile Domnului contra trezirii firii noastre celei vechi. Căci suntem tot mereu în primejdia de a simţi cum se trezeşte în noi firea cea veche, gustul după „carnea” din Egipt.Câinele din noi n-a murit (poftele lumeşti), nici vulpea (viclenia), nici tigrul (mânia), nici porcul (beţia), nici păunul (trufia), nici şarpele (pizma) etc;dar, de câte ori le simţim că se trezesc, trebuie să le punem pe foame, trebuie să le reducem mâncarea, sporindu-ne „mana”, mâncarea cea duhovnicească.In acest înţeles trebuie luat şi postul, ca un ajutor contra trezirii patimilor noastre. Îmbuibarea cu mâncăruri şi băuturi este o hrană pentru dobitoacele firii celei vechi. De hrana asta trebuie să ne ferim nu numai pe timpul postului, ci în tot timpul vieţii noastre. „Precum pământul prea gras şi umed – zice Sf. Ioan Gură de Aur – naşte viermi, aşa şi îmbuibarea cu mâncăruri şi băuturi este cuib cald pentru viermii ispitelor şi poftelor rele.”

Trăim vremuri cu creştini care trăiesc ascultând de şoapta lui satan: «Beţi, mâncaţi, chefuiţi, păcătuiţi… trăiţi-vă viaţa!»…
Se sting posturile, se sting rugăciunile, se stinge privegherea… şi-apoi ne mirăm de ce ne-au biruit răutăţile şi păgânătăţile.În acest înţeles trebuie să adâncim şi învăţătura despre post. Ne trebuie şi aici un post adâncit. Postul nu înseamnă numai schimbarea unor mâncăruri, ci înseamnă întărirea firii noastre celei duhovniceşti şi slăbirea firii celei lumeşti. Postul trebuie să pătrundă şi el acolo, înăuntrul nostru, de unde ies răutăţile şi să ajute la „înţărcarea” lor. Altfel, ce folos că oprim unele mâncăruri să intre în gura noastră, dar lăsăm, cu toată liniştea, să iasă sudalmele, minciunile, hulele etc?Postul nostru trebuie să fie un post permanent, adică să ne ferim în tot timpul vieţii noastre de desfătările şi deşertăciunile acestei lumi, de duhul acestei lumi, de orice fel de „mâncare” (petreceri, beţii, jocuri, desfătări lumeşti) şi celelalte răutăţi prin care se întăreşte „animalul”, firea cea veche din noi.

Postul şi „litera legii” [II Cor 3, 6]

De când eram copil mic în casa părinţilor mei, plugari, îmi aduc aminte de un vecin, un om bătrân şi evlavios, care păzea cu sfinţenie toate posturile şi rânduielile.Avea însă bătrânul şi unele metehne pe care aşijderea le „păzea”…Se întâmpla pe timp de post să dea bătrânul peste atare vas „întinat” cu mâncare „de dulce”… Să-l fi văzut şi auzit atunci: „Trăsnească şi fulgere în voi, muieri, că spurcaţi pe om cu vasele voastre! Nu mai poate ţine omul cu voi nici sfintele posturi!”Şi, de ciudă, bătrânul se repezea drept la cârciumă, unde îşi astâmpăra „mânia”, suduind „pe muieri” şi înghiţind la rachie (astea nu mai erau „spurcate”!). Vedea spurcarea numai în mâncare, dar în sudalmă şi cârciumă ba. Asta este ceea ce se cheamă „litera legii”, pe care o vedem de atâtea ori şi în atâtea feluri şi în post."

Preot Iosif Trifa

Slavit sa fie Domnul!

LA INCEPUT DE POST.......

Cuvant de folos!

“Foarte mulţi oameni se întreabă de ce este necesar să postim pentru Naşterea Domnului, pentru că acest eveniment este o sărbătoare a bucuriei. Sfinţii Părinţi au rânduit acest lucru. Ca la o masă care are nevoie de patru picioare pentru a fi stabilă, aşa şi anul are patru posturi: Postul Paştilor, Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Postul Adormirii Maicii Domnului şi Postul Crăciunului. Toate, pentru a-l întări pe creştin în lucrarea mântuitoare.

Din păcate, foarte mulţi oameni aşteaptă să înceapă postul gândind mai degrabă la un regim de slăbire. Este adevărat, postul este bun şi din acest punct de vedere. Dar, în primul rând, trebuie să ne gândim la curăţirea sufletului, pe care o vom dobândi doar printr-o asceză şi printr-o înfrânare a trupului, pe care le primim în post. Pentru că postul presupune o înlăturare, pentru o perioadă, a mâncărurilor grele, cum ar fi carnea, lactatele, ouăle, care obosesc trupul. Iar obosirea trupului duce la obosirea sufletului pentru rugăciune, pentru lucrarea mântuitoare.

Acest post este deopotrivă unul al bucuriei, pentru că la finalul lui întâmpinăm Naşterea Domnului şi o preînchipuire a Legii Vechi, în care toţi proorocii s-au rugat şi s-au pregătit pentru venirea lui Mesia.În post, cine pune înainte de toate împărăţia lui Dumnezeu va primi cele materiale şi sufleteşti de care are nevoie. În această perioadă, bineînţeles, trebuie să devenim mai buni cu cei din jurul nostru, să încercăm să facem milostenii mai multe. Mai ales în preajma acestei sărbători când Însuşi Mântuitorul a primit daruri de la magi. La fel şi noi, în amintirea acestui adevăr, trebuie să ne gândim la fraţii noştri care se află în suferinţe materiale sau sufleteşti şi să le dăm din puţinul nostru, pentru că numai atunci vom putea primi roadele binecuvântate ale postului. Milostenia, împletită cu rugăciunea şi cu participarea la sfintele slujbe, este esenţa postului, mult mai importantă decât mâncarea în sine. Trebuie să avem fapte vrednice de mântuirea noastră.Postul Crăciunului are, evident, istoria lui. Primele date pe care le avem despre Postul Crăciunului provin de la Fericitul Augustin, din secolele IV-V, şi de la episcopul Leon cel Mare al Romei, cel care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit de el “Postul din luna a zecea”. Ca datare corectă a acestui post şi ca uniformizare a respectării lui avem informaţii de la Sinodul local din Constantinopol, care s-a ţinut în 1166, sub patriarhul Luca Crysoverghi. Atunci s-a hotărât ca acest post să fie ţinut 40 de zile, pentru că unii ţineau şase zile, alţii, peste 40 de zile, unii mai aspru, alţii mai puţin aspru".

Ieromonah Ioan Meiu (sursa:www.ziarullumina.ro)

Rugaciune la inceputul Postului

,,Doamne Cel Veșnic și Făcătorule a toate, Care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat în această viață, Care ai revărsat peste mine harul Botezului și pecetea Duhului Sfânt, Care ai sădit în mine dorința de a Te căuta pe Tine Singurul adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea.
N-am viață, nici lumină, nici bucurie, nici înțelepciune, nici tărie fără numai în Tine, Dumnezeule.
Din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii mei spre Tine.
Dar Tu ai spus ucenicilor Tăi: ”Tot ce veți cere în rugăciune cu credință veți primi” și ”orice veți cere în numele Meu voi face vouă”.
De aceea îndrăznind Te chem: păzește-mă de orice prihană a trupului și a duhului.
Învață-mă să mă rog cum se cuvine.
Binecuvintează această zi pe care ai dat-o slugii Tale nevrednice.
Cu puterea binecuvântării Tale fă-mă în stare să grăiesc și să lucrez în toată vremea spre slava Ta cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste, blândețe, pace, curaj și înțelepciune, dându-mi de-a pururea seama de prezența Ta.
Doamne Dumnezeule, în necuprinsa Ta bunătate, arată-mi calea voii Tale, și dă-mi să umblu în fața Ta fără păcat.
Tu Doamne, Tu știi cele de care am nevoie. Cunoști orbirea și neștiința mea, cunoști neputința și stricăciunea sufletului meu, dar nici durerea și întristarea mea nu-Ți sunt ascunse Ție. De aceea, Te rog, ascultă rugăciunea mea și prin Duhul Tău cel Sfânt învață-mă calea pe care să merg; iar atunci când voința mea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruța Doamne, ci silește-mă să mă întorc la Tine.
Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă țin cu tărie de ceea ce este bine.
Păzește-mă de tot cuvântul sau fapta care strică sufletul; de orice porniri care nu găsesc buna plăcere înaintea Ta și-l rănesc pe semenul meu.
Învață-mă ce trebuie să spun și cum trebuie să vorbesc.
Dacă e voia Ta să nu răspund, fă-mă să tac în duh de pace, să nu întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei.
Așează-mă în calea poruncilor Tale și până la ultima mea suflare să nu mă lași să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale, ca poruncile Tale să fie singura lege a ființei mele pe acest pământ în veci.
Doamne, rogu-Te, ai milă de mine.
Păzește-mă în întristarea și nenorocirea mea și nu ascunde calea mântuirii de la mine.
În nebunia mea Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe și mari. Dar îmi aduc pururea aminte de răutatea mea, de ticăloșia și josnicia mea. Miluiește-mă!
Nu mă lepăda de la fața Ta din pricina nevredniciei mele. Ci sporește în mine conștiința acestei nevrednicii și dă-mi mie, celui mai rău dintre oameni, să Te iubesc pe Tine așa cum ai poruncit:
din toată inima mea și din tot sufletul meu și din tot cugetul meu și cu toată tăria mea: din toată ființa mea.
Dă, Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt,învață-mă dreapta judecată și cunoștință.
Dă-mi să cunosc adevărul Tău Cel Sfânt, învață-mă dreapta judecată și cunoștința.
Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a intra în mormânt.
Ține-mă în viață în această lume ca să-ți pot aduce pocăință după vrednicie.
Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici când mintea mea e oarbă încă.
Când Îți va bineplăcea să pui capăt vieții mele, dă-mi de veste dinainte, ca să-mi pot pregăti sufletul să vină înaintea Ta.
Fii cu mine, Doamne, în acel ceas înfricoșător și dă-mi bucuria mântuirii Tale.
Curățește-mă de toate gândurile tainice, de toată răutatea ascunsă întru mine; și dă-mi răspuns bun la scaunul Tău de judecată.
Doamne în mare mila Ta și necuprinsa Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunea mea!”
Amin

Parintele Sofronie de la Essex (sursa:AICI)

POST CU MULT FOLOS DUHOVNICESC!