TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A IV-A DIN POSTUL MARE(a Sf.Ioan Scararul)

Despre rugaciunea cea adevarata

Să luăm aminte! „Duhul cel mut“ care-l chinuia pe tânărul din evanghelie se află şi astăzi printre noi. Patimile cele rele şi păcatele sunt tot atâtea duhuri rele care tulbură şi chinuiesc pe oamenii cuprinşi de ele. Mântuitorul ne spune că aceste „duhuri mute“ nu se pot alunga cu nimic altceva decât cu post şi rugăciune. Despre post am vorbit mai înainte. Acum vom vorbi ceva despre rugăciune.
Multe am avea de spus despre darul rugăciunii. Cu ajutor de la Domnul de Sus vom scrie cândva o carte întreagă despre rugăciune. Acum vom spune pe scurt: ce dar mare ne este nouă rugăciunea!… Ce lipsă mare avem noi de acest dar… şi ce binecuvântări revarsă asupra noastră rugăciunea cea adevărată!
Mare dar este nouă rugăciunea. Prin rugăciune noi vorbim cu Dumnezeu. Rugăciunea este o vorbire a omului cu Dumnezeu. „Eu, care sunt pământ şi cenuşă – zice Avraam – am început să grăiesc cu Dumnezeu“ (Fac. 18, 27).
Când mergi la un domn mai mare din lumea aceasta, trebuie să-l cauţi p
e la toate uşile, cu pălăria în mână; şi întrebarea e: te ascultă ori ba? Pe la uşile miniştrilor din Bucureşti am văzut mulţime de oameni şi puţini aveau norocul să fie primiţi şi ascultaţi. Într o audienţă mai înaltă, la rege, nu poate pătrunde orice muritor. De când eram la ţară, îmi aduc aminte de un om ce spunea şi se lăuda pe toate drumurile că el a vorbit cu regele. Şi, iată, prin rugăciune, noi putem vorbi oricând şi oriunde cu Regele regilor şi cu Domnul domnilor. Ce dar mare!
Ce lipsă mare avem noi de acest dar! Rugăciunea este răsuflarea sufletului, este graiul vieţii noastre celei sufleteşti. Un creştin adevărat nu poate trăi fără această răsuflare. Cel care nu se roagă este un fel de mort cu sufletul… este un fel de mut cu sufletul. Dumnezeu n-are copii muţi. Un adevărat copil al lui Dumnezeu vorbeşte neîncetat prin rugăciune cu Tatăl Ceresc.
Ce daruri şi binecuvântări ne aduce rugăciunea! Prin ea ne atingem neîncetat cu Cerul, cu Dumnezeirea. Prin ea primim neîncetat daruri şi putere de Sus pentru lipsurile vieţii noastre sufleteşti şi trupeşti.
Vom spune însă îndată că numai rugăciunea cea adevărată aduce aceste daruri. Iar rugăciunea cea adevărată trebuie să aibă două lucruri mari: trebuie să-L aibă pe Domnul şi Jertfa Crucii şi pe Duhul Sfânt şi Focul cel Ceresc. Cea dintâi cerinţă a rugăciunii este:
Să ne rugăm în numele Domnului Iisus. Este aceasta o condiţie pe care Evanghelia şi Mântuitorul ne-o arată precis: „Amin, amin zic vouă că orice veţi cere de la Tatăl, în numele Meu, vi se va da vouă“ (Ioan 16, 23). „Veţi cere în numele Meu şi Eu voi ruga pe Tatăl pentru voi“ (Ioan 16, 26). Vai, eu cât am stat prin şcoli nu mi a spus nimeni cu apăs acest lucru: Să mă rog în numele Domnului Iisus Hristos. Mi s-a spus că trebuie să mă rog aşa şi aşa… mi s-a spus şi despre mijlocirea sfinţilor, dar nu mi s-a spus despre marele Mijlocitor al rugăciunilor mele, despre Iisus Mântuitorul.
Viaţa noastră are putere numai la picioarele Crucii. Aici este împăcarea noastră cu Dumnezeu şi legătura noastră cu cerul. Aici este şi puterea rugăciunilor noastre. Rugăciunea cea cu putere este numai aceea care vorbeşte prin Jertfa Crucii de pe Golgota, prin acest minunat „telefon“ ce ni l-a lăsat Mântuitorul să vorbim, prin el, cu Dumnezeu.
Voi spune o asemănare:
Mai zilele trecute, am văzut aici, la oraş, un sătean aşteptând la o poartă.
– Pe cine aştepţi aici, bădicule dragă?
– Apoi, cinstite părinte, aici locuieşte domnul cutare. Am o rugăminte la el şi aştept de două ceasuri. Poarta e încuiată, bag seamă că nu-i nimeni acasă.
– O, dragul meu, i-am răspuns eu, dumneata aştepţi aici în zadar. Trebuie să suni clopoţelul de la poartă. Uite, apasă pe bumbul (butonul) ăsta şi un clopoţel va înştiinţa îndată pe cei dinăuntru că cineva aşteaptă aici afară!
Omul a sunat şi îndată i s-a deschis poarta. Domnul era acasă.
Ce minunată icoană este aceasta, mai ales, pentru creştinii care nu se roagă! Aşa sunt şi cei care nu se roagă. Ei stau copleşiţi de lipsuri şi necazuri trupeşti şi sufleteşti. Uşa îndurării lui Dumnezeu este lângă ei, dar ei nu sună clopoţelul. Nu cunosc rugăciunea.
Omul ce sta la poartă îl cunoştea pe domnul de care avea lipsă; avea şi o rugăminte către el, dar nu ştia cum să intre la el. Cunosc oamenii pe Dumnezeu, dar mulţi nu ştiu a pătrunde cu rugăciunea până la El, pentru că nu folosesc „clopoţelul“, nu folosesc Golgota, nu se roagă în numele Domnului Iisus.
Să ne rugăm în numele Domnului Iisus, Cel răstignit pentru noi şi pentru păcatele noastre. Să cerem totul prin Sângele Lui, să-L rugăm pe El să prezinte rugăciunile noastre în faţa Tatălui Ceresc.
A doua cerinţă a rugăciunii este: să ne rugăm cu ajutorul Duhului Sfânt. Domnul Iisus ne-a lăsat pe Duhul Sfânt să ne înveţe ce să vorbim, cum să vorbim şi cum să trăim. Pe Duhul Sfânt să-L rugăm să ne înveţe şi a ne ruga. Dascălul cel adevărat al rugăciunii nu este Catehismul, nici regulile rugăciunii, ci este Duhul Sfânt. Numai cei din şcoala Duhului Sfânt ştiu să se roage cu putere. Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem coborî foc ceresc în rugăciunile noastre şi în sufletul nostru.
Când în rugăciunile noastre se află Golgota şi Duhul Sfânt, atunci avem rugăciunea cea caldă. Rugăciunea celor mai mulţi creştini este o rugăciune a buzelor, a gurii. Buzele se muncesc şi aleargă înainte, dar inima stă pe loc. O astfel de rugăciune este ca şi când ai trage, de jos, un clopot din turn, şi limba clopotului se mişcă încoace şi încolo, dar nu atinge clopotul. Clopotul e mut.
Aşa sunt toate rugăciunile din care lipseşte Golgota şi Focul Duhului Sfânt.
Rugăciunea nu trebuie să fie atât o larmă mare a gurii şi a buzelor, ci mai ales o aprindere, o grăire, o suspinare a inimii. Spun încă o dată că rugăciunea celor mai mulţi creştini este o rugăciune a buzelor, a gurii. Buzele se muncesc şi aleargă înainte, dar inima stă pe loc. Îndeosebi noi, românii, avem rugăciunea buzelor. Mustrarea Mântuitorului: „Neamul acesta cu buzele mă cinsteşte, dar cu inima este departe de Mine“ parcă apasă în special rugăciunile noastre.
Ba încă mai mult decât atât: cu gura cu care ne rugăm dimineaţa, cu aceeaşi gură blestemăm şi înjurăm mai târziu, ca şi când din acelaşi izvor ar putea ieşi şi apă dulce şi apă otrăvită. Ne rugăm dimineaţa lui Dumnezeu, dar toată ziua trăim o viaţă fără El. O astfel de rugăciune nu ajută la nimic.
Prin rugăciune trebuie să omorâm mereu păcatul şi să-l scoatem din viaţa noastră. Rugăciunea nu poate petrece laolaltă cu păcatul. Ori rugăciunea omoară păcatul, ori păcatul omoară rugăciunea.
Rugăciunea nu trebuie să fie a buzelor tale, ci mai ales a inimii tale. Căci din prisosul inimii vorbeşte gura, zice Mântuitorul (Mat. 12, 34). Aşa şi la rugăciune, căldura şi dragostea dinăuntru trebuie să mişte buzele din afară. Rugăciunea trebuie să iasă dintr-un adânc al sufletului, precum se ruga David, zicând: „Din adâncul sufletului am strigat către Tine, Doamne“.
Când te rogi, trebuie să stai în faţa lui Dumnezeu cu toată fiinţa ta, cu toată inima şi cu tot sufletul tău. „Rugatu-m-am Feţei Tale cu toată inima mea… Întins am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ fără de apă“ (Ps. 142).
Când te rogi, sileşte-te ca toată vorba ta să fie rostită rar, cu înţeles, cu pricepere, cu duh, pentru că nu mulţimea vorbelor face rugăciunea bună, ci căldura, înţelegerea şi duhul cu care te rogi. Dacă, rugându-te cu pricepere, cu duh, cu inimă şi căldură, vei simţi că se aprinde ceva în sufletul tău, vei simţi că mâinile ţi se strâng mai tare împreună şi ochii ţi se umezesc, atunci să ştii, dragă cititorule, că te rogi cu mare folos pentru sufletul tău.

Rugăciunea apărătoare contra lui satan

Rugăciunea cea adevărată este şi cea mai bună armă contra ispititorului şi a ispitelor lui.
Despre un rege se spune că, voind să se bată cu un alt rege, a trimis spioni să vadă cu ce fel de vrăjmaş are de lucru. Spionii se întoarseră spunând că pe regele şi oamenii din acea ţară i-au văzut rugându-se. „Cu astfel de oameni nu-i de luptat“ – zise regele – şi trimise spionii în altă parte. De aici veni veste că oamenii beau şi chefuiesc. Regele s-a sculat cu război asupra lor şi i-a bătut.
Aşa face şi diavolul. El îşi trimite spionii lui să cerceteze unde ar fi suflete de cucerit:
– Aghiuţă, du-te la omul acela şi acela să vezi de se roagă ori ba!
La o săptămână:
– Am fost, Întunecimea voastră, şi pe omul acela l am aflat chefuind şi suduind. Nici n-am mai aşteptat alt ordin, ci îndată l-am înfrânt ca pe o muscă.
– Tartore, du-te la omul acela şi acela să vezi cum se roagă!
Peste o săptămână:
– Am fost, Întunecimea voastră, şi l-am aflat rugându-se. Mă aşteptam să mi se facă rău de rugăciunea lui, dar m-am putut apropia fără nici o primejdie. Rugăciunea lui era fără putere. Duşmanii noştri cei mari – Golgota şi Duhul Sfânt – nu erau în rugăciunea lui. Rugăciunea lui era mai mult o datină goală. Cu gura cu care zicea dimineaţa Tatăl nostru, cu aceea ne lăuda pe noi, toată ziua, cu sudalme, minciuni şi alte lucruri plăcute iadului nostru. Rugăciunea lui nu este nici o primejdie pentru noi.
– Tartore bătrân, du-te de vezi cum se roagă omul acela şi acela!
La o săptămână:
– Am fost, Întunecimea voastră, dar nu m-am putut apropia! De departe m-a izbit puterea cu care se ruga. Mi s-a făcut rău şi a trebuit să fug. Nu putem face nimic altceva decât să aşteptăm, poate cumva omul acela va mai slăbi în rugăciune.
Cam aşa se prezintă rugăciunile noastre faţă de atacul diavolului.
În care din aceste trei clase este rugăciunea ta?
În evanghelia de duminică, rugăciunea este arătată ca un mijloc – ca singurul mijloc – pentru a-l alunga pe satan şi ispitele lui. De un suflet care se roagă în duh şi cu putere, diavolul nu se poate apropia. Rugăciunea cea adevărată ne dă aripi sufleteşti cu care ne putem ridica în orice clipă spre cer, spre Dumnezeu.
Să nu uităm că diavolul, oricât de mişel ar fi, este tot numai un şarpe ce se târăşte pe pământ. Câtă vreme noi avem şi folosim aripile rugăciunii, uşor ne putem apăra de el. Dar e rău când ne-am pierdut aripile. Un creştin ce nu se roagă este ca o pasăre ce şi-a pierdut aripile. Iar cel care nu se roagă cum trebuie este ca o pasăre cu aripile stricate. Pe o astfel de pasăre, ce nu poate zbura, repede o înşfacă şarpele-dia¬vol cu ispitele lui.
Un creştin adevărat stă totdeauna cu aripile gata de zburat, gata de rugăciune. El se roagă în toată vremea şi în tot locul.
Ciocârlia se înalţă în soare şi în lumină cântând. Aşa e în firea ei, în sănătatea ei, în viaţa ei. Aşa e şi creştinul cel adevărat. El simte o lipsă, o plăcere sufletească să-şi desfacă mereu aripile rugăciunii şi să se înalţe cu ele spre cer, spre Dumnezeu…
Aşa te rogi tu?

• Rugăciune

Iisuse, preadulcele nostru Mântuitor! Odinioară, Apostolii Tăi s-au apropiat de Tine, rugându-Te: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!
Doamne, învaţă-ne şi pe noi să ne rugăm! Învaţă-ne să ne rugăm prin Tine şi Jertfa Ta cea sfântă. Învaţă-ne să cerem totul prin Sângele Tău şi Jertfa Ta cea sfântă. Învaţă-ne să ne aplecăm cu toate rugăciunile noastre şi cu toate cererile noastre la picioarele Crucii Tale.
O, Doamne Iisuse, noi suntem nişte copii nepricepuţi! Învaţă-ne Tu, Doamne, cum să vorbim cu Tatăl Ceresc şi ce să cerem de la El.
În rugăciunile noastre, Iisuse Doamne, noi cerem un singur lucru: Te cerem pe Tine, Doamne! Te cerem să fii al nostru şi noi să fim ai Tăi. Te cerem numai pe Tine, Doamne, căci, dacă Te avem pe Tine, avem totul; şi dacă nu Te avem pe Tine nu avem nimic. Fă ce vrei cu noi şi cu rugăciunile noastre, Doamne. Miluieşte-ne cu îndurările Tale când vei afla de bine, loveşte-ne cu nuiaua când nu se va putea altcum. Dă-ne şi hrană dulce şi dă-ne şi medicamente amare. Învaţă-ne, Iisuse Doamne, prin rugăciunile noastre, să ne încredinţăm cu totul Ţie.
Duhule Sfinte şi de viaţă Făcătorule! Tu eşti Învăţătorul nostru cel mare pe Care ni L-a lăsat Mântuitorul să ne înveţe cum trebuie să ne rugăm. Pune, Duhule Sfinte, căldură şi foc ceresc în rugăciunile noastre! Trezeşte-ne neîncetat la rugăciune şi priveghere, până va sosi clipa cea sfântă să trecem în lumea unde răsună neîncetat cântările şi rugăciunile cele cereşti. Amin.

Câţiva oameni de rugăciune din Biblie

Biblia, această binecuvântată Carte a lui Dumnezeu, este plină de învăţături şi pilde ce ne arată cum să ne rugăm cu folos de mântuire. Toţi aleşii Domnului au fost oameni de rugăciune. Orice creştin adevărat trebuie să fie om de rugăciune.
În chipul de mai jos se văd cinci dintre cei mai mari „eroi“ ai rugăciunii din Biblie: Moise, Ana, David, Preacurata Fecioară Maria şi bătrânul Simeon. Viaţa lor a fost o viaţă de rugăciune. Viaţa lor este cea mai minunată predică şi învăţătură despre cum trebuie să ne rugăm cu dar şi folos de mântuire sufletească.
Ce pildă măreaţă de rugăciune este, spre exemplu, Moise şi viaţa lui! Toate întrebările, toate necazurile, toate frământările sale şi ale poporului său Moise le depunea cu rugăciune la picioarele Domnului şi aştepta răspunsul Lui: „Doamne, ce să fac?“ întreba Moise în faţa tuturor încercărilor (Ieşire 17, 4). Nimic nu făcea, nimic nu plănuia fără să-L întrebe pe Dumnezeu, prin rugăciune, şi fără să aştepte răspunsul Lui.
Tot aşa făcea şi David, celălalt „erou“ al rugăciunii din Vechiul Testament. Toate plângerile lui, toate cererile, toate bucuriile, ca şi toate necazurile, David „le revărsa“ prin rugăciune înaintea Domnului şi aştepta în linişte şi cu încredere răspunsul Lui.
Ce pildă frumoasă de rugăciune este şi Ana, proorociţa, care se adâncea atât de mult în rugăciune, încât Eli, preotul, spunea că-i beată… „O, nu, domnul meu, zicea Ana, eu nu sunt beată, ci îmi revărs sufletul înaintea Domnului!“ (I Regi 1, 15).
Rugăciunea cea adevărată este un fel de „beţie“ a Duhului Sfânt. Duhul Sfânt are şi El puterea de a-l „îm¬băta“ pe om. Când te rogi cu toată inima şi cu tot sufletul tău simţi, ca şi Ana, cum te cuprinde şi cum te aprinde această „beţie“ sfântă şi dulce, care te înalţă, te curăţă, te înnoieşte şi te întăreşte.
Ce pildă sfântă şi măreaţă de rugăciune este şi Preacurata Fecioara Maria! Printr-o viaţă de rugăciune s-a învrednicit Preacurata de cel mai mare Dar pe care L-a primit vreodată un om pământean. Viaţa Preacuratei stă şi va sta până la sfârşitul veacurilor ca o sfântă şi măreaţă pildă de rugăciune şi viaţă curată. Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n-au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi desăvârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare de mântuire a neamului omenesc!
Ce pildă măreaţă de rugăciune este şi bătrânul Si¬meon, care, la sfârşitul unei vieţi de rugăciune, s-a învrednicit să-L primească în braţele sale pe Mesia! O via¬ţă de rugăciune se învredniceşte şi azi de acest dar.
Biblia este plină de „eroi“ ai rugăciunii, dar totuşi cea mai măreaţă şi desăvârşită pildă de rugăciune ne-a dat-o şi ne-a lăsat-o Însuşi Iisus Mântuitorul. Domnul Iisus Şi-a început lucrarea cu patruzeci de zile de post şi rugăciune. A lucrat rugându-Se şi Şi-a încheiat lucrarea cu cea mai mişcătoare rugăciune din câte s-a auzit vreodată pe acest pământ: cea din grădina Ghetsimani şi cea de pe Crucea Golgotei, când Se ruga: „Tată, iartă-le lor!…“.
Nopţi întregi petrecea Domnul Hristos în rugăciune. „Iar noaptea, ieşind, Se ruga în muntele Măslinilor“ (Luca 21, 37). În grădina Ghetsimani El S-a rugat cu sudori de sânge. „Şi, rugân-du Se, se făcuse sudoarea Lui ca picăturile de sânge ce cad pe pământ“.
Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă neîncetată de rugăciune. Domnul Iisus i-a învăţat pe Apostoli cum să se roage (Luca 11, 1), iar nouă ne-a trimis pe Duhul Sfânt, să ne înveţe cum să ne rugăm. Duhul Sfânt este Dascălul cel mare al rugăciunii. Rugăciunea cea adevărată se poate învăţa numai în şcoala Lui. Duhul Sfânt ne învaţă să ne rugăm cu credinţă, cu foc, cu putere. Duhul Sfânt ne învaţă să ne rugăm nu numai din buze şi din cărţi, ci şi din prisosul nostru cel sufletesc.
Un om îmi spunea că a pierdut cartea de rugăciuni şi, din pricina asta, nu s-a putut ruga două săptămâni de zile. Cei din şcoala Duhului Sfânt se pot ruga şi fără carte. Şcoala aceasta face şi azi „eroi“ ai rugăciunii.