duminică, 1 mai 2011

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA TOMII

Despre credinta si necredinta


Cu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni drept chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi, Toma, necredinciosule!”
Greşită judecată şi greşită asemănare, căci alt fel a fost necredinţa lui Toma şi alt fel e necredinţa noastră, alt fel a fost îndoiala lui şi alt fel e îndoiala noastră. Toma a avut o îndoială ce căuta pe Domnul; noi avem o îndoială cu care căutăm să scăpăm de Domnul, ca să putem păcătui. Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet. Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului.
Toma, cu îndoiala lui, e arătat mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el.
Alta a fost necredinţa lui Toma şi alta e necredinţa oamenilor de azi.
Necredinţa de azi e un beteşug rău şi greu ce nu caută „doctorul”; nu-L caută pe Domnul. Niciodată n-a fost boala necredinţei aşa de grea ca azi; niciodată n-a fost necredinţa aşa de mare ca azi.
Un semn al vremurilor noastre este scăderea credinţei; este necredinţa.
Răutăţile şi stricăciunile sufleteşti din vremurile noastre sunt o mărturie că s-a stins şi se stinge credinţa. Mergem şi cu credinţa spre vremurile de apoi; mergem spre întrebarea Mântuitorului: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Lc 18, 8).
Lumea e plină de necredinţă şi de necredincioşi. Lumea de azi e mai păgână decât păgânii de azi şi cei de demult. De ce? Apoi de aceea pentru că păgânii credeau şi cred în mai mulţi dumnezei, dar cei mai mulţi „creştini” de azi nu mai cred în nici unul. Păgânii cred în zeii lor şi umblă să le facă voia lor, dar „creştinii” cei păgâni de azi nu cred în nimic.
Credinţa este temeiul şi temelia mântuirii noastre sufleteşti. Ea este darul cel mare şi sfânt ce ni se dă de Sus şi din care, pe urmă, se revarsă toate darurile şi binecuvântările vieţii şi mântuirii sufleteşti. Ceea ce este rădăcina pentru un pom aceea este credinţa pentru viaţa noastră cea sufletească. Din rădăcinile şi prin rădăcinile credinţei îşi soarbe pomul vieţii noastre puterea şi hrana cea sufletească, pentru ca, pe urmă, să facă frunze, flori şi roade de fapte bune.
Înşelătorul diavol îşi dă foarte bine seama de acest lucru şi, de aceea, el, mişelul, atacă „rădăcina”.
De când eram la ţară, îmi aduc aminte de un altoi tânăr căruia îi mergea foarte bine şi începuse a face rod. Dar, într-o bună primăvară, altoiul îşi pierdu roada şi începu a se veşteji. Cercetând cu de-amăruntul cauza acestei schimbări, am aflat că un guzgan (şobolan) începuse a-i roade rădăcinile pe sub pământ.
Aşa face şi „guzganul” cel mare, ispititorul diavol. El umblă neîncetat să străbată la rădăcina credinţei, îşi dă seama, mişelul, că acolo poate face isprava cea mai mare; rozând rădăcina, pomul se usucă şi ajunge bun de aruncat în focul iadului său (cf. Mt 3, 10). Vai de cei ce nu bagă de seamă atacul lui satan!
Mai anul trecut, un om din popor mă întreba: „Oare, zău, părinte, să fie rai şi iad?”. O astfel de întrebare era un semn că „guzganul” diavol începuse a roade la rădăcina credinţei. Îndoielile şi şovăielile de credinţă vin de la diavolul. Sunt tot atâtea găuri pe care diavolul le face în corabia vieţii omului, ca să intre apoi apa şi să se scufunde corabia.
Beteşugurile cele mai multe şi cele mai grele le are credinţa. Dintre toate virtuţile, ea e mai bolnăvicioasă. De ce? Pentru că aici lucrează mai mult diavolul.
Bolile credinţei sunt multe şi de multe feluri. Cei necredincioşi sunt mulţi şi de multe clase.
Judecaţi după credinţă, oamenii s-ar putea împărţi în patru clase, întocmai ca şi sămânţa din pilda semănătorului.
În clasa întâi sunt ateii, adică acei care spun pe faţă că nu este Dumnezeu, nici suflet, nici viaţă viitoare. Aceştia sunt cei despre care a zis Ap. Pavel că dumnezeul lor sunt pântecele şi poftele (Flp. 3, 19). Astfel de atei declaraţi sunt mai puţini. Faţă de ei, măcar ştii cu cine ai de lucru.
În clasa a doua sunt cei împietriţi în rele şi fărădelegi. Sunt cei care habar n-au de cele sufleteşti. Spun că şi ei cred în Dumnezeu, dar, prin purtările şi răutăţile lor, Îl tăgăduiesc şi Îl batjocoresc pe Dumnezeu. De tăgăduit nu-L tăgăduiesc pe Dumnezeu, dar trăiesc în lume ca şi când n-ar fi Dumnezeu. Aceştia sunt cei care se numesc creştini, dar, în faptele şi purtările lor, sunt mai păgâni decât păgânii.
În clasa a treia sunt cei evlavioşi la vedere, credincioşi la aparenţă, dar fără roade de fapte bune. Sunt cei care strigă: „Doamne, Doamne, dar nu fac voia Domnului” (Lc 6, 46). Credinţa lor arată frunze verzi şi flori frumoase, dar nu leagă rod de fapte bune. Credinţa lor merge bine „până la un loc”, întocmai ca sămânţa din pilda semănătorului, dar, la vreme de ispită, în faţa păcatului, credinţa e biruită de păcat.
Abia în clasa a patra urmează cei care primesc grăuntele credinţei în pământul cel bun al inimii lor şi fac roade de fapte bune.
Credinţa cea adevărată trebuie să sfârşească prin roade de fapte bune, aşa precum pomul: după frunze şi flori face şi roade. O credinţă fără rodul faptelor bune nu valorează nimic. După roadele sale se cunoaşte pomul (Mt 7, 16). „Credinţa fără de fapte moartă este” (Iac 2, 26). O astfel de credinţă şi dracii au. Aduceţi-vă aminte de îndrăcitul de la Luca (8, 28), care L-a întâmpinat pe Mântuitorul prin cuvintele: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu cel Preaînalt, Te rog, nu mă chinui!”.
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu cel Preaînalt!… Ce mărturisire solemnă de credinţă era aceasta! Numai că această mărturisire o făcea un drac; un vrăjmaş al lui Hristos, un luptător împotriva Domnului Hristos. Într-o astfel de stare teribilă se află şi toţi acei care cu gura Îl mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos, dar cu faptele Îl tăgăduiesc şi Îl batjocoresc. Despre aceştia zicea Sf. Ap. Iacov: „Tu crezi că Unul este Dumnezeu. Bine faci! Dar şi dracii cred şi se înfioară” (Iac 2, 19), numai că ei lucrează contra lui Dumnezeu şi de răutăţi nu se lasă. O astfel de credinţă nici nu este credinţă, ci este o minciună de suflet pierzătoare.

Dragă cititorule! Eu te întreb: Ce fel de credinţă ai tu? Eu mă uit peste viaţa ta şi cutez a zice că tu n-ai o credinţă adevărată, o credinţă vie, lucrătoare şi roditoare. Căci, dacă ai crede cu adevărat, n-ai sudui. Ai plânge şi numai auzind pe altul înjurând. Un creştin adevărat mai bine s-ar lăsa să fie împuşcat decât să scoată sudalmă din gura lui. Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai îmbăta… n-ai căuta bucuriile pe la cârciumi, petreceri şi jocuri. Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai lăsa purtat de toate vânturile ispitelor. Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai împăca cu toate păcatele. Eu te întreb: Ce fel de credinţă este aceasta cu care sudui, cu care te îmbeţi, cu care minţi, cu care înşeli, cu care îţi petreci în lume, cu care trăieşti în lume şi cu care te împaci cu toate păcatele? Aceasta nu mai este credinţă, ci o minciună de suflet pierzătoare.
A crede cu adevărat înseamnă a te răstigni împreună cu Hristos, a muri împreună cu El şi a învia la o viaţă nouă împreună cu El (Rom 6).
A crede înseamnă a muri faţă de lume şi faţă de păcat şi a fi viu pentru Dumnezeu, în Iisus Hristos (Rom 6, 11).
A crede înseamnă a te preda; a-ţi preda viaţa cu totul Domnului şi a o pune în slujba Lui, căci tu nu mai eşti al tău, ci al Celui Care te-a răscumpărat cu un preţ mare (cf. I Cor 6, 19).
A crede înseamnă a te schimba, înseamnă o schimbare din temelie a vieţii tale după ce L-ai primit cu adevărat pe Domnul, aşa cum s-a schimbat şi Zacheu, vameşul, după ce a intrat Iisus în casa lui.
A crede cu adevărat înseamnă a-L avea pe Domnul în viaţa ta; a trăi cu El, a vorbi cu El, a te sfătui cu El, a nu face nimic fără a-L întreba pe El şi fără a asculta de El.
A crede cu adevărat înseamnă a atinge culmea pe care a atins-o Sf. Ap. Pavel când zicea: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine şi viaţa pe care o trăiesc acum o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Gal 2, 20).

Credinţa celor mai mulţi oameni este o credinţă slabă şi bolnavă. Precum am mai spus: nici o virtute nu este aşa bolnăvicioasă ca şi credinţa. Apostolul Toma şi-a vindecat credinţa pipăind rănile răstignirii. Să cădem şi noi cu credinţa noastră cea bolnavă la picioarele lui Iisus şi să pipăim rănile cuielor, adică să ne adâncim credinţa în Jertfa Crucii, în credinţa şi în înţelegerea că Iisus Hristos a murit şi a înviat pentru noi şi învierea noastră la o viaţă nouă.
O credinţă sănătoasă, vie şi lucrătoare are numai cel care L-a aflat cu adevărat pe Domnul şi a căzut la picioarele Lui, strigând cu Sf. Ap. Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu, (…) fii Tu de acum Stăpânul meu, fii Tu Domnul meu, fii Tu Poruncitorul meu şi Cârmuitorul vieţii mele!…”
O credinţă slabă şi bolnavă se poate vindeca numai la Crucea lui Iisus.
Ce dar mare este credinţa! Orice vom cere, prin ea ni se dă (Mt 21, 22). Puţin se cere de la noi: să credem; şi ce mult ni se dă! Iată o pildă:
În anul 1897, pe străzile Londrei, un om începu a striga: „Haideţi, cumpăraţi galbeni, o liră de aur (un galben englez) se vinde numai cu cinci bani” (ca şi cum s-ar cumpăra azi un galben cu 5 lei). Oamenii începură a râde. Nimeni nu credea această vestire. Unde s-a mai pomenit un galben cu câţiva bani? Lumea credea că negustorul vinde bani de nichel auriţi, de jucărie pentru copii. Câţiva îşi cumpărară astfel de „galbeni” ca jucărie pentru copii. Dar, mergând acasă, văzură că auritura nu se spală, întrebară pe un argintar şi acela le spuse că sunt adevăraţi galbeni, din cel mai fin şi scump aur. Alergară în fuga mare să mai cumpere, dar negustorul dispăruse. Se făcu o mare mişcare între oameni. Toţi ar fi cumpărat acum astfel de galbeni, dar negustorul dispăruse. În cealaltă zi, un ziar din Londra publică următoarea «înştiinţare»: „Negustorul care a îmbiat ieri pe stradă galbeni pe un preţ de nimic sunt eu, N. N. Iar prin aceasta am voit să arăt oamenilor o pildă despre credinţă şi necredinţă. Cei care au crezut vestirea mea s-au ales cu un mare câştig cumpărat pe un preţ de nimic. Aşa şi cei care cred în Dumnezeu şi trăiesc o viaţă după cuvântul Evangheliei se vor alege cu câştigul vieţii veşnice. Iar cei care n-au crezut vestirea mea sunt necredincioşii, sunt cei care nu vor să cumpere nici măcar cu un preţ mic de credinţă comoara cea nepreţuită a Împărăţiei lui Dumnezeu. Va veni însă o vreme când li se vor deschide ochii să vadă şi ei această comoară, vor alerga atunci să o cumpere – cum alergau ei pe urmă după galbenii mei – dar atunci va fi prea târziu… prea târziu…”
Ah, ce lucru grozav este necredinţa! Răsplata ei este iadul şi pieirea veşnică. Şi, o, ce dar mare este credinţa! Ea biruie ispitele, „biruie lumea” (I In 5, 4). „Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (…). „Credinţa mută şi munţii” (Mt 21, 21).
Oastea Domnului a ieşit şi ea dintr-un grăunte de credinţă.

Acum poate viscoli

Undeva am văzut zugrăvită credinţa printr-o minunată icoană. Era zugrăvită în chipul unui vultur ce zbura peste o furtună cu fulgere şi tunete.
Dedesubtul vulturului (credinţei) era scris: „Acum poate viscoli”…
Spunea această icoană: credinţa ne dă aripi să ne ridicăm peste furtunile şi viscolele acestei lumi. Ne dă aripi să ne ridicăm peste furtuna ispitelor, a păcatelor, a necazurilor şi a celorlalte băntuieli lumeşti.
Credinţa ne scoate din lume (cf. In 17, 16), ea ne leagă cu Cerul, cu Veşnicia, cu Dumnezeu. Ferice de cel care are comoara credinţei!

Pr.Iosif Trifa(Talcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an)


Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu