TALCUIREA EVANGHELIIEI DIN DUMINICA A V-A DUPA PASTI ( A SAMARINENCII )

Despre ,, apa cea vie"

Ce minunată şi plină de învăţături este această Evanghelie! Samarineanca se mira de „apa cea vie”; nu-şi putea da seama ce ar fi şi cum ar fi o astfel de apă.
Dar eu mă întreb: Oare mai altcum e azi? Oare câţi dintre creştinii de azi ar putea da un răspuns corect la întrebarea: „Ce e apa cea vie?”
Vom începe deci prin întrebarea: Ce este „apa cea vie”?
Şi vom răspunde îndată, pe scurt, direct şi precis: „Apa cea vie” este izvorul ce curge din Stânca Golgotei; este Jertfa cea mare şi Sfântă a Crucii.
Fântâna darurilor şi a dragostei Tatălui Ceresc noi o aveam din veşnicie. În grădina Edenului, ea curgea din plin şi din toate izvoarele. Dar păcatul lui Adam a astupat această fântână. Izvorul ei s-a retras în stâncă.
Lumea a devenit „un pământ pustiu, neumblat şi fără de apă” (Ps 63, 1). A trebuit să vină Fiul lui Dumnezeu să sape iarăşi fântâna. Şi a trebuit să sape adânc şi din greu. A trebuit să Se coboare în adâncul pământului, să afle izvorul. A trebuit să lovească stanca aceasta cu Crucea Sa şi cu suferinţele Sale. Suliţele soldaţilor, cuiele şi ciocanele răstignitorilor a trebuit să sape în stâncă. Când a răsunat cuvântul: „Săvârşitu-s-a!”, a ţâşnit Izvorul apelor vii.
Într-o lume „pustie şi fără de apă” s-au revărsat apele vieţii şi s-a auzit strigarea: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (In 7, 37); şi „…cei însetaţi, veniţi la ape” (Is 55, 1).
Şi de atunci apele vieţii curg mereu prin lume. Ele curg şi vor curge mereu, până la sfârşitul veacurilor, dând tuturor celor care se adapă din ele iertare de păcate, sănătate, viaţă, fericire şi mântuire.
Izvorul apelor vii a ţâşnit din Stânca Golgotei. Strămoşii noştri aveau datina să ridice pe la răspântiile drumurilor câte o cruce sub care săpau o fântână pentru drumeţii cei însetaţi.
Ce înţeles adânc a pus credinţa strămoşilor noştri în aceste cruci-fântâni pe care necredinţa noastră le lasă să se răstoarne… Ele sunt icoana apelor vii ce izvorăsc din Crucea Golgotei.
Un creştin viu are nevoie neîncetat de această „apă vie”, de această apă a vieţii, a sufletului.
Întrebaţi pe un medic ce rost are apa în viaţa noastră cea trupească şi veţi afla că ea îndeplineşte slujba cea mare de a face sânge. Fără apă n-am avea sânge! Fără apa cea vie n-am avea viaţa sufletească. „Apa cea vie” este apa ce trebuie sufletului nostru, este apa după care însetează sufletul nostru, este apa cu care se adapă sufletul nostru. Aceasta este apa cea vie despre care vorbeşte Domnul. Aceasta este apa după care însetează sufletul nostru. Aceasta este apa de care are lipsă sufletul nostru. Sufletul nostru îşi are şi el setea lui. Lumea nu poate astâmpăra şi sătura această sete.
Lumea n-are nici un picur de apă pentru această sete.
Foarte potrivit e pus acest adevăr în chipul de mai jos. Lumea aceasta este un pustiu al păcatului. Este un „pământ pustiu şi fără de apă” sufletească. Sufletul piere de sete în această pustietate. Nici un izvor, nici o picătură de apă n-are lumea aceasta pentru setea sufletului, „Însetat-a de Tine sufletul meu… într-un pământ pustiu, neumblat şi fără de apă” (Ps 62). Nici bogăţia, nici averile, nici banii, nici desfătările, nici ştiinţa şi nici filozofia nu pot astâmpăra setea sufletului. „Ca norii şi vântul fără de ploaie” (Prov 25, 14), aşa este şi lumea cu lucrurile ei faţă de setea sufletului. Toate bogăţiile, toate desfătările şi toate bucuriile lumii sunt nişte „nori fără apă” (Iuda 12). Din norii aceştia nu picură nimic pentru suflet. Sufletul moare de sete sub aceşti nori fără de apă.
O sută de filozofi nu pot face la patul unui bolnav cât poate face un psalm, o rugăciune! Toate avuţiile şi desfătările lumii nu pot da pacea, bucuria şi liniştea sufletească pe care o are cel credincios.
Setea sufletului se poate adăpa numai cu „apa cea vie” pe care a revărsat-o în lume Iisus Mântuitorul.
În mijlocul apelor mării poţi muri de sete! Apele mării nu pot astâmpăra setea. Întocmai aşa sunt şi apele lumii. Ele nu astâmpără setea sufletului. Sufletul moare de sete în valurile lumii.
Setea cea sufletească poate fi adăpată numai cu Izvorul apelor vii ce ţâşnesc din Stânca Golgotei, cu darurile ce ni le dă Jertfa Crucii.
O, ce dar mare este aceasta, însă, vai, ce puţini sunt cei care îl folosesc!
Cât de puţini sunt acei care se adapă din izvorul apelor vii… De ce? Pentru că nu cunosc oamenii nici apa cea vie şi n-au nici setea sufletească. Iar pricina acestor două lucruri este una singură: nu-L cunosc oamenii cu adevărat pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi Jertfa Lui cea Sfântă.
N-au gustat cu adevărat din apa cea vie ce ţâşneşte din Stânca Golgotei, pentru că cel care a gustat din apa aceasta află, dintr-o dată, că toate „dulceţile” acestei lumi sunt gunoaie şi amărăciuni.
E plină lumea de oameni care şi-au pierdut setea cea sufletească. Le-au furat-o diavolul şi nepăsarea de cele sufleteşti.
Femeia samarineancă ne arată şi calea cum să aflăm apa cea vie şi să ne câştigăm setea cea sufletească. Domnul îi zice: De ai fi ştiut tu cine este Cel ce vorbeşte cu tine, n-ai vorbi aşa… nu te-ai mira de apa cea vie de care grăiesc Eu…
Aici este cheia aflării apelor vii: aflarea şi cunoaşterea Mântuitorului. Samarineanca a aflat „apa cea vie” vorbind cu Domnul. Aflând că Cel Care vorbeşte cu ea cunoaşte viaţa sa şi trecutul său cel păcătos.
Apa vieţii se află şi azi tot aşa: punându-ţi viaţa şi păcatele tale în faţa Mântuitorului şi vorbind cu El prin rugăciune.
După ce L-a aflat pe Domnul, samarineanca s-a făcut şi ea o vestitoare; a alergat în cetate, strigân-du-i pe oameni: Veniţi la Domnul!
Dintr-o femeie păcătoasă, ce avusese şase bărbaţi, se face o vestitoare a Domnului. Minunea aceasta se petrece şi azi. Toţi cei care Îl află cu adevărat pe Domnul şi gustă din izvoarele apelor vii devin şi ei nişte vestitori ai Domnului, ca să se împlinească cuvintele Lui, că o astfel de apă se preface în ei înşişi în izvor de apă săltătoare.
Însă, vai, ce puţini sunt aceştia! Cei mai mulţi se adapă cu apele lumii şi ale păcatelor (alcool, patimi şi desfătări lumeşti). „Poporul Meu, zice Domnul, M-a părăsit pe Mine, izvorul apelor vii, şi şi-a săpat fântâni crăpate care nu ţin apă” (Ier 2, 13). Aceste fântâni cu apă moartă sunt plăcerile, poftele, lăcomia de bani, de averi şi alţi idoli.

Iubiţi ostaşi din Oastea Domnului!
Eu mă gândesc, cu lacrimi în ochi, la cei mulţi, mulţi, care au pierdut setea cea sufletească. Lumea de azi e plină de cei care însetează după otravă şi se adapă cu otravă. Ah, nenorociţii de ei! Să-i ajutăm, iubiţii mei, să-i ajutăm pe aceşti nenorociţi să-şi recapete setea cea sufletească.

Dragă cititorule!
Eu te întreb, cum stai tu faţă de apa cea vie, faţă de apa vieţii? Eu îţi zic cuvintele Domnului: O, de ai cunoaşte tu, dragă suflete, darul lui Dumnezeu, puterea şi binecuvântarea ce se revarsă în viaţa ta după ce ţi-ai adăpat sufletul cu izvorul apelor vii!… Deci să luăm aminte. Şi lumea aceasta îşi are setea ei şi apa ei. Dar cine e cuprins de setea asta şi bea din apa asta nu se mai satură.
Beţivul, lacomul, desfrânatul…etc, sunt cuprinşi de o sete de care nu mai pot scăpa. Cu cât beau, tot mai mult ar bea! Faţă de această sete rea, setea mântuirii sufleteşti se adapă dintr-un izvor ce satură sufletul omului şi îi dă o nespusă bucurie şi mulţumire sufletească.
„De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!”, zice Domnul. Domnul Iisus pe toţi ne cheamă să bem din apa cea vie. Să bem până la revărsare. Din inima noastră să curgă, să se reverse aceste ape şi pentru alţii. Să le dăm şi altora să guste din izvorul cel mare al apelor vii.
Gustă, dragă suflete, gustă din această apă, şi atunci „Domnul va sătura sufletul tău în timp de secetă şi va întări oasele tale şi vei fi ca o grădină adăpată şi ca un izvor ce nu-i scade apa” (Is 58, 11). Vei fi atunci un izvor prin care mulţi vor fi aduşi la Izvorul cel mare al „apelor vii”.

Rugăciune

Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Eu Te-am aflat „într-un pământ pustiu şi fără de apă” (Ps 62, 3). Când era să mă prăpădesc de foame şi sete, m-ai ajutat să Te aflu pe Tine, Doamne, mana cea cerească şi apa cea vie. Când era să mor de sete, „într-un pământ pustiit şi fără de apă”, am auzit glasul Tău cel dulce: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!” (In 7, 37). „Cei însetaţi veniţi la ape! Veniţi şi luaţi fără aur şi fără de plată” (Is 55, 1). Slăvit să fii, Doamne, că mi-ai ajutat să gust şi eu din apa cea vie ce curge din Crucea şi Jertfa Ta cea Sfântă! Până în clipa când moartea va veni să-mi închidă graiul, eu voi striga şi voi cânta neîncetat: O, ce valuri de îndurare, de iertare, de pace, de viaţă şi de măntuire curg din Crucea Răstignirii Tale şi vor curge mereu până la sfârşitul veacurilor! Pretutindeni pe unde curg aceste ape, este viaţă… înverzesc pomii şi învie oamenii (cf Ezec 47, 1-13). Şi eu eram un pom ce sta gata să se usuce de tot şi să fie aruncat în foc. Dar au venit apele Tale cele vii, şi pomul meu s-a vindecat şi a început a înverzi şi înflori. O, lasă, Preabunule Doamne, apele Tale cele vii să curgă mereu pe lângă el, pentru ca roadă să-şi dea „la vremea sa” (Ps 1, 13). O, ajută-mi, Doamne, ca până la sfârşitul vieţii mele să simt o sete tot mai mare după apele cele vii ce se revarsă din „scaunul de domnie al Mielului” (Apoc 22, 1). În ce chip se doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa să se dorească ne-ncetat sufletul meu spre Tine, Dumnezeule (Ps 42, 1). Ajută-mă, Doamne, să mă adap, până la revărsare, din apa Ta cea vie şi să fiu „ca o grădină udată şi ca un izvor căruia nu-i scade apa (Is 58, 11), ca să pot aduce şi eu pe alţii la Izvorul cel Mare al apelor vii, ce curge din Crucea şi Jertfa Ta cea Sfântă…
Pr.Iosif Trifa (Talcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an)