duminică, 3 iulie 2011

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 3- A DUPA RUSALII

Despre grijle vietii
(,,Cautati la pasarile cerului si la crinii campului"- Matei 6,22-33)

Luminătorul trupului este ochiul

Zis-a Domnul: „Luminătorul trupului este ochiul. Deci de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” (Mt 6, 22).
Ce dar mare ne sunt nouă ochii şi vederea! Fără lumina şi vederea ochilor, viaţa noastră cea pământească n-ar avea nici un preţ – ar fi o osândă.

Întocmai aşa e şi viaţa cea sufletească fără ochii sufleteşti şi fără vedere sufletească: o viaţă de osândă, o viaţă trăită în zadar. Şi, vai, e plină lumea de astfel de nefericiţi!
Lumina vieţii este lumina lui Hristos. Această lumină îţi arată rosturile acestei vieţi. Cei care n-au această lumină „ochi au, dar nu văd” (Ps 134, 16). „Răului îi zic bine şi binelui rău, întunericul îl numesc lumină şi lumina, întuneric” (Is 5, 20).
Şi viaţa noastră cea sufletească îşi are un „ochi” al ei: credinţa – inima cea predată Domnului.
Dacă „ochiul” acesta este stricat, toată viaţa cea sufletească a omului este întunecată.
Sunt apoi „ochi” şi „luminători” care au datoria să lumineze şi pe alţii. Şi preotul este un astfel de luminător. Şi învăţătorul este un astfel de lumin

ător. Şi primarul şi oricine are de la Dumnezeu dar de înţelepciune şi lumină este un fel de „ochi”, un fel de „luminător”.
Ce binecuvântare este când aveţi „luminători” şi luminează! Dar, o, cât de rău este când lumina aceasta este stricată!

Nimeni nu poate sluji la doi domni

Zis-a Domnul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va iubi, sau pe altul va urî (…); nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Mt 6, 24).
Am tâlcuit aceste cuvinte de atâtea ori şi în atâtea feluri, prin toate cărţile de la Oastea Domnului. Şi le vom repeta mereu.

O, cum n-am eu glas de trâmbiţă cerească să strig aceste cuvinte ale Domnului, să le audă toţi oamenii!
Cei mai mulţi creştini îşi pierd sufletul şi viaţa de veci tocmai la răspântia aceasta: ei îşi închipuie că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului.
Diavolul pescuieşte cele mai multe suflete tocmai la răspântia aceasta.
Îi înşală satan pe bieţii oameni, şoptindu-le cuvinte ca acestea: „Da’, ce, doar n-o să te faci călugăr!? Ţi-ai făcut datoria şi faţă de suflet. Viaţa îşi are şi ea plăcerile ei. Aşa-i făcută viaţa, că trebuie ici-colea să mai şi înşeli, să mai şi minţi, să mai şi furi, să mai şi înjuri” etc.
Cu astfel de şoapte înşală satan pe oameni să creadă că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lu

i Mamona.
Din înşelăciunea aceasta ies creştinii cei care sunt „nici fierbinţi, nici reci” (Apoc 3, 15). Din înşelăciunea aceasta ies cei care merg şi la biserică şi la cârciumă… ies cei care şi se roagă şi suduie… ies cei care cred în Dumnezeu, dar şi pe diavolul îl ascultă.

A trăi o viaţă adevărat creştinească înseamnă a avea numai un Domn şi Stăpân, înseamnă a-L avea pe Domnul Iisus de Stăpân, Cârmuitor şi Poruncitor peste inima ta şi viaţa ta.
Uitaţi-vă la stupul de albine! Veţi afla acolo o admirabilă pildă sufletească. Albinele nu suferă decât o singură matcă. Pe celelalte le alungă sau le omoară.
Ce pildă minunată pentru noi! Aşa trebuie să facă şi stupul cel sufletesc al vieţii noastre: să nu sufere două „mătci”, să nu sufere doi stăpâni, să nu sufere doi cârmuitori. Să sufere numai o singură „matcă”, numai un singur Cârmuitor, numai un singur Conducător: pe Iisus, Domnul şi Mântuitorul sufletelor noastre. Albinele ştiu ele bine de ce nu suferă două mătci. Pentru că atunci, în stupul lor, n-ar mai fi pace şi linişte, ci tulburare, vrajb

ă şi împerechere.
Dar ceea ce nu fac albinele fac oamenii. Cei mai mulţi oameni îşi închipuie că pot porunci două „mătci” în „stupul” lor cel sufletesc. Îşi închipuie că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului.
De când eram prunc în casa părinţilor, îmi aduc aminte de o întâmplare în care azi văd un adânc înţeles sufletesc.
Avea tata un servitor. Într-o bună dimineaţă îl văd numai că spune foarte îndârjit şi hotărât: „În casa asta porunceşte toată lumea! Eu nu pot sluji la zece stăpâni! Eu m-am băgat slugă numai la u

n stăpân! Unde porunceşte toată lumea eu nu mai pot sluji!”
Sluga era indignată… Şi, poate, avea dreptate. Eu însă mă gândesc azi: oare în cele sufleteşti ascultă sluga noastră numai de un Stăpân?
Aşa-i omul. Se indignează când e vorba să-i poruncească mai mulţi stăpâni, dar în cele sufleteşti nu se indignează.
Ce lucru dureros!
A fi un creştin adevărat înseamnă a o rupe cu lumea, înseamnă a trăi şi a sluji numai Domnului. A trăi o viaţă cu adevărat creştinească înseamnă a te preda cu totul Domnului şi a-I sluji numai Lui.
Istoria spune că vechii romani, la ocuparea cetăţilor inamice, trimiteau vorbă celor asediaţi:
-Cetăţeni ai cetăţii asediate, predaţi-vă! Predaţi-vă pe voi înşivă, predaţi oraşul vostru, pământurile voastre, grădinile voastre, banii

voştri, armele voastre!… Pe scurt, predaţi împăratului roman tot ce aveţi!
Cetăţile răspundeau:

-Predăm totul!
Şi erau îndată încorporate la Imperiul Roman.
Ce icoană minunată! O aşa predare cere şi Regele nostru cel Ceresc.
Suflete dragă, predă-te Domnului cu tot ce ai! Mântuirea sufletului vine numai după ce te-ai predat cu totul Domnului şi ai intrat în stăpânirea şi cârmuirea Lui.

Căutaţi la păsările cerului şi la crinii câmpului

Deci nu vă grijiţi zicând „ce vom mânca sau ce vom bea”, că ştie Tatăl vostru cel Ceresc că trebuinţă aveţi de toate acestea. „Căutaţi la păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră, şi Tatăl vostru le hrăneşte pe ele” (Mt 6, 26).

„Socotiţi crinii câmpului că nu se ostenesc şi nici Solomon nu s-a îmbrăcat ca unul dintr-aceştia” (Mt 6, 28). „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi acestea toate se vor adăuga vouă” (Mt 6, 33).
Iată o Evanghelie care, celor necredincioşi, li se pare o glumă, un lucru de zâmbit.
Dar ce dulce este această Evanghelie pentru cei care trăiesc o viaţă de copii ai lui Dumnezeu! Când trăieşti o viaţă de copil al lui Dumnezeu, atunci vezi Evanghelia de mai sus cum se împlineşte în viaţa ta. Când eşti cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, atunci Tatăl Ceresc are grijă de tine până în cele mai mici amănunte.
Văzut-aţi cum sunt copiii! N-au nici o grijă şi nu cunosc grija vieţii; aşa e şi cu noi când suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu; deodată scăpăm de toate grijile şi necazurile. Tatăl Ceresc le ia asupra-Şi.
Tatăl Ceresc Se îngrijeşte şi de toate lipsurile vie

ţii noastre trecătoare. Minunea cu urciorul văduvei din Sarepta Sidonului şi cu corbul lui Ilie din valea Horeb se întâmplă şi azi în viaţa celor care trăiesc după cuvântul Evangheliei. Tatăl Ceresc umple „urciorul” la vreme şi „corbul” Lui soseşte la timp (cf. III Rg 17, 6).
Când trăim o viaţă de copii ascultători ai lui Dumnezeu, ajutorul Lui ne vine când nici nu ne gândim şi de unde nici nu ne aşteptăm.
Evanghelia cu crinii câmpului şi păsările cerului se împlineşte şi azi. O spune aşa de frumos şi Psalmul 22: „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic”… „El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă”.
O, ce Păstor bun este Domnul şi ce păşuni minunate are El! Dar dacă vrei să fii îngrijit de El, trebuie să fii oaia Lui, trebuie să fii în turma Lui şi să as

culţi de El. Aici e taina acestei evanghelii: dacă vrei să scapi de greutăţile şi necazurile vieţii, intră cu adevărat în turma lui Iisus şi te fă cu adevărat o oaie ascultătoare de El.
O, ce viaţă uşoară şi dulce trăieşte cel care este cu adevărat un copil al Domnului şi o oaie din turma Lui!
Dar celor care nu trăiesc această viaţă, evanghelia cu păsările cerului şi crinii câmpului li se pare o glumă, o minciună.
Tot ceea ce spune Evanghelia este adevărat şi se împlineşte. Însă celor care trăiesc o viaţă de creştin mincinoasă li se pare cu neputinţă de împlinit ceea ce spune Evanghelia.
Aici trebuie căutată şi cauza adevărată a greutăţilor, a lipsurilor şi necazurilor de azi. Au pierdut oamenii legătura cea adevărată de fii ai Tatălui Ceresc, de aceea înoată în greutăţi, în lipsuri şi necazuri ce nu se mai termină.
De s-ar ruga oamenii, lui Dumnezeu, şi ar trăi o viaţă de adevăraţi copii iubiţi şi ascultători ai Lui, atunci Tatăl Ceresc îndată i-ar scăpa din toate necazurile şi greutăţile.

Păsările cerului…

Ce predică minunată sunt şi păsările cerului.
Întâi, ele ne predică despre cum grijeşte Tatăl Ceresc de ele. Nici un fel de păsări nu strâng mâncare şi totuşi ele îşi au zilnic hrana lor, atât vara, cât şi iarna.
Şi pentru noi, cele mai alese făpturi ale Lui, oare Bunul Dumnezeu nu Se îngrijeşte tot aşa? „Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât păsările?” Ba da! Numai că noi n-avem destulă credinţă.
„Aruncaţi asupra lui Dumnezeu toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi” (I Ptr 5, 7).
Ce solie dulce! Dar noi n-avem credinţă destulă pentru a o trăi.
„Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni” (Ps 54, 25). „Domnul are grijă de mine” (Ps 39, 23).
Ce încredinţare dulce! Câţi însă o trăiesc?
Dar păsările cerului ne sunt apoi o predică vie şi prin altceva: prin cântările lor. Tatăl Ceresc Se îngrijeşte de ele; dar, în schimb, şi ele Îl slăvesc neîncetat prin cântările lor. Pădurea e cu adevărat o biserică măreaţă ce răsună de cântecele de slavă ale păsărelelor.
Păsările îşi fac regulat cântările şi rugăciunile lor. Îndată ce se trezesc, înainte de a pleca după hrană, păsările îşi fac „Utrenia” lor de dimineaţă. Răsună pădurea de „slujba” lor de dimineaţă.
Şi seara tot aşa. Înainte de a se culca, păsările îşi fac „Vecernia” lor. Răsună pădurea de „slujba” lor de seară. Şi, de aceea, păsările nu duc lipsă de nimic.
Noi însă lucrăm şi asudăm de dimineaţa până seara şi totuşi ducem lipsă de toate. De ce? Pentru că nu „căutăm la păsările cerului”.
Creştinii cei dintâi „căutau la păsările cerului”. Erau şi ei „în fiecare zi în biserică, lăudând pe Dumnezeu” (Fapte 2, 46); de aceea „nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă şi un mare dar era peste toţi” (Fapte 4, 33-34).
Însă creştinii de azi nu mai „caută la păsările cerului”. În câte locuri se strâng creştinii de azi, în fiecare dimineaţă, la biserică, să se roage? Câte biserici şi câte case răsună zilnic de rugăciunile şi cântările noastre de slavă lui Dumnezeu?

„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu!”
Cu aceste cuvinte se încheie evanghelia din această duminică.
Nu cumva să creadă cineva că evanghelia aceasta ne-ar îndemna la lene şi nepăsare de lucru. Munca şi osteneala ni s-au lăsat ca un testament pe care îl predică toate Evangheliile. Ne spune însă evanghelia „să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu” – grija de cele sufleteşti – şi atunci sporul şi binecuvântarea Domnului se vor pogorî peste lucrul mâinilor noastre. Este acesta un adevăr pe care copiii lui Dumnezeu îl cunosc din experienţa vieţii.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi spunea că, de când poartă în buzunarul său Noul Testament în loc de pipă şi alcool, are spor îndoit în lucrul său.
Sporul şi binecuvântarea Domnului se pogoară cu prisosinţă peste lucrul mâinilor noastre când trăim o viaţă de adevăraţi copii ai lui Dumnezeu.
O, ce dulce şi uşoară-i o astfel de viaţă!
Tu, cititorule drag, o cunoşti?

Părintele Iosif Trifa – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu