Tanarul avut (Matei 19,16-30)
Duminică avem la rând Evanghelia cu tânărul cel bogat care s-a apropiat de Iisus cu întrebarea: Învăţătorule bune, ce voi face să moştenesc viaţa de veci? Păzeşte poruncile, i-a zis Domnul. Le am păzit, a răspuns tânărul. Şi i-a zis Iisus lui: Încă una îţi lipseşte: împarte-ţi averile la săraci şi vino după Mine. Iar tânărul, auzind acestea, s-a întristat, căci era bogat foarte. Şi a zis Iisus: Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei avuţi!
Să cercetăm înţelesul acestei evanghelii. Întâi să ne întrebăm: de ce a venit tânărul la Iisus? Ce l-a adus la Iisus, căci avea şi avere şi avea şi paza Poruncilor? A venit la Iisus, pentru că nici una, nici alta nu-i dădeau liniştea şi pacea sufletească. Sufletul nostru se doreşte spre izvorul păcii şi fericirii: spre Iisus Mântuitorul. Tânărul din evanghelie plecase spre acest izvor pentru a veni la El, dar, vai, nu L-a aflat. El îi adresează Domnului cuvintele: „Învăţătorule bune“; el venise la Domnul ca la un mare cărturar, ca la un rabin învăţat; de aceea Mântuitorul îi răspunde: „Ce Mă numeşti bun?“
Mântuitorul vede îndată sufletul acestui tânăr; îl vede stăpânit de patima iubirii de avuţii, vede înlăuntrul lui idolul iubirii de avuţii. „Încă una îţi lipseşte – îi zice Domnul: leapădă-te de avuţiile tale şi vino după Mine“. Adică Mântuitorul zicea: „Tu, tânărule, ţi-ai făcut un idol din bani şi din averi… până când pe acest idol îl iubeşti mai mult decât pe Dumnezeu şi pe sufletul tău, nu poţi dobândi fericirea“.
Mântuitorul l-a pus pe tânărul din evanghelie la hotarul, la răspântia mântuirii sufleteşti, dar el n-a putut trece acest hotar. ,,S-a întristat, căci era bogat foarte, ţinea mai mult la avuţie decât la Domnul“.
Aici este cheia înţelegerii evangheliei cu tânărul cel avut; Domnul cere de la noi o viaţă predată cu totul Lui, cere de la noi să ne despărţim de toate patimile şi de toţi idolii noştri şi să mergem după El. Înţelesul acestei evanghelii nu este vinderea averilor, ci este porunca cea mare de a trăi o viaţă predată cu totul Domnului. Vinderea averilor şi împărţirea lor la săraci încă nu înseamnă nici pe departe mântuirea sufletului. Eu pot să dau săracilor tot ce am, iar inima să o las diavolului; am dobândit, oare, ceva? Pot să mă lepăd de averi, dar să rămân cu plăcerile; am dobândit ceva? Hotărât că nu! ,,Şi de aş împărţi săracilor toată avuţia mea, iar dragoste nu am (pe Domnul nu Îl am), nici un folos nu-mi este“ (I Cor. 13, 3).
Mântuitorul a cerut de la tânărul din evanghelie lepădarea de avuţii, pentru că ştia că era stăpânit de patima asta. De la alţii Domnul cere, tot aşa, să se lepede de pizme, mânii, înşelăciuni, minciuni şi alte răutăţi. ,,Cel ce vrea să vină după Mine – a zis într-alt loc Iisus – trebuie să se lepede de sine.“ Şi lepădarea de sine este un lucru tot atât de însemnat ca şi lepădarea de idolul iubirii de argint şi de avuţii.
Să nu creadă cineva că evanghelia ne-ar învăţa că trebuie să urâm avuţiile şi să le dispreţuim. O, nu! Dar cere evanghelia să nu facem un idol din ele; să nu le iubim mai mult decât pe cele sufleteşti; să nu ne înecăm în spinii lor. ,,Tot cel ce iubeşte pe tată sau mamă – tot cel ce iubeşte lumea – mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine“ (Matei 10, 37). ,,Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Ps. 60, 10), ,,căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră (Luca 12, 34).
Dar greşeala creştinilor de azi e tocmai aici. Comoara de care se lipeşte inima noastră sunt averile şi plăcerile. Iubim mai mult cele lumeşti decât cele sufleteşti; iubim mai mult lumea decât pe Domnul. Evanghelia ne pune şi pe noi neîncetat la hotarul mântuirii sufleteşti, dar, vai, cât de puţini pot trece acest hotar, pentru că oamenii iubesc mai mult lumea decât pe Domnul şi sufletul lor.
A fi un creştin adevărat înseamnă a trăi o viaţă predată cu totul Domnului. A fi un creştin adevărat înseamnă a merge pe urmele Domnului orice ar fi să pierdem şi orice ar fi să se întâmple. A fi un creştin adevărat înseamnă ca toată comoara noastră, toată dragostea şi bucuria noastră să fie scumpul nostru Mântuitor. A fi un creştin adevărat înseamnă să-L ai pe Domnul de Stăpân şi Poruncitor în casa ta şi în viaţa ta. Să-I dai Lui cheile de la toate încăperile tale: de la casă, de la cămară, de la pod, de la pivniţă, de la inimă, de la lada cu bani etc.
Tânărul din evanghelie Îi dăduse Domnului toate cheile, dar când a venit rândul să dea cheia de la bani şi avuţii, de asta nu s-a îndurat. ,,S-a depărtat întristat, căci era bogat foarte“…
Desigur, tot aşa s-ar întâmpla – tot aşa se întâmplă – şi azi când Domnul cere cheile noastre. Unii dau bucuros o parte din chei, dar de altele nu se îndură. N-ar da unii bucuroşi şi cheile de la anumite plăceri.
Eu m-aş scrie în Oastea Domnului – zicea un om – dacă mi-aţi lăsa pipa şi femeile. O, în ce minciună trăiesc cei mai mulţi creştini de azi! Îşi închipuie oamenii că pot dobândi mântuirea cu paza unor porunci şi cu lăsarea numai de unele răutăţi. Creştinismul de azi şi creştinii de azi sunt reflectaţi clar în oglinda evangheliei din această duminică. Până e vorba de anumite datorii, „po¬runci“ şi „sfaturi“, totul merge bine; dar când lucrul ajunge la predare, la o viaţă predată cu totul Domnului, oamenii se depărtează întristaţi, ca şi bogatul din evanghelie.
Du-te într-un sat şi vorbeşte poporului despre datoriile lor de creştini, despre ţinerea Poruncilor şi despre alte sfaturi morale. Totul merge bine… oamenii te ascultă cu drag. Dar când le spui că trebuie să o rupă cu cârciumile, cu jocurile, cu petrecerile şi cu alte răutăţi şi plăceri lumeşti; când îi chemi să intre în Oastea Domnului, să trăiască o viaţă cu Domnul, se întristează îndată şi te părăsesc (ba încă te şi batjocoresc). Totul merge bine până le dai oamenilor „sfaturi morale“, Dar îndată ce-i chemi să plece pe urmele Domnului, s-a gătat. Vai, ce lucru grozav este acesta!
Creştinii de azi caută mântuirea în afară de Hristos, în afară de o viaţă trăită cu El. Dar mântuirea se poate afla numai într-o viaţă trăită cu El şi predată cu totul Lui.
Socrate şi darurile
Despre filozoful Socrate se spune că odată, de zi¬ua numelui său, învăţăceii şi admiratorii lui i-au adus fel de fel de daruri scumpe. Pe urmă, a venit un sărac şi a zis:
– Învăţătorule, eu n-am avut daruri să-ţi aduc; eu n am avut altceva să-ţi aduc decât pe mine însumi! Dispune de mine cum voieşti.
– Acesta-i darul meu cel mai scump! a zis Socrate.
Acesta este, fratele meu, darul cel mai scump pe care-l iubeşte şi-l aşteaptă Scumpul nostru Învăţător şi Mântuitor: o viaţă predată Lui, o viaţă trăită cu El şi predată cu totul în slujba Lui.
O predare
Oastea Domnului a reuşit să-I predea lui Dumnezeu mul¬te suflete şi vieţi. În „Lumina Satelor“ din anul 1927, s-a publicat următoarea preafrumoasă predare: „Rog pe Bunul Dumnezeu să-mi fie Tată, pe Iisus Îl rog să-mi fie Stăpân şi Mântuitor, pe Duhul Sfânt, Cârmuitor; Biblia şi Biserica să-mi fie călăuza vieţii mele, copiii lui Dumnezeu să-mi fie prietenii mei… Mă predau cu totul Domnului să Se folosească El de mine cum va afla de bine. Am făcut această făgăduinţă din voie slobodă. Dumnezeu să-mi dea har şi ajutor să o pot ţine“…
Ce trebuie să fac să moştenesc viaţa veşnică? a întrebat tânărul din evanghelie. Să vii după Mine! i-a răspuns Domnul. Tot aşa ne-ar răspunde şi nouă dacă L am întreba: Doamne, ce trebuie să facem ca să moştenim viaţa de veci? Să veniţi după Mine… să trăiţi o viaţă predată şi închinată Mie…
Ce Mă numiţi Bun?
Fără această predare, creştinismul nostru n-ajunge nimic.
„Ce Mă numeşti bun şi nu vrei să vii după Mine?“ i-a zis Iisus tânărului din evanghelie.
Tot aşa ne-ar putea zice şi nouă:
Ce Mă numiţi bun, şi nu mă iubiţi?…
Ce Mă numiţi Învăţător, şi nu veniţi după Mine?…
Ce Mă numiţi Mântuitor, şi nu Mă lăsaţi să vă mântuiesc?…
Ce Mă numiţi Stăpân, şi nu-Mi slujiţi Mie?…
Ce Mă numiţi Atotputernic şi nu vă încredeţi în Mine?…
Ce Mă numiţi Viaţă, şi nu doriţi Viaţa?…
Ce Mă numiţi Cale şi nu umblaţi pe ea?…
Ce Mă numiţi Înţelept, şi nu Mă întrebaţi nimic?…
Ce Mă numiţi Lumină, şi iubiţi întunericul?…
Ce-Mi ziceţi Doamne, Doamne, şi nu faceţi voia Mea? (Luca 6, 46)…
În această icoană grozavă şi dureroasă trăiesc creştinii şi creştinătatea de azi.
Iisuse, Scumpul nostru Mântuitor, ajută-ne să trăim o viaţă cu Tine, o viaţă predată Ţie, o viaţă pusă cu totul în slujba Ta! Amin.
O fetiţă a făcut de ruşine pe învăţaţi
O ceată de învăţaţi s-a strâns odată la o dispută despre Dum¬nezeire. Unii spu¬¬neau una; alţii, alta şi nu se puteau înţelege asu¬pra întrebării lor dacă es¬te Dumnezeu şi cum ar fi Dumnezeu? U¬nul dintre ei zicea:
– Nu este Dum¬nezeu; copilul când se naşte n-are credinţă; numai părinţii i-o apasă cu de-a sila în ceara inimii sale.
Atunci un altul zise:
– Să aducem a¬ici un copil şi să vedem cum i s a tipărit credinţa în ceara inimii.
Aduseră o fetiţă şi o întrebară ce ştie ea despre Dumnezeu şi cum şi-L închipuie ea pe Dumnezeu? Atunci fetiţa, desfăcân¬du şi pieptul, astfel grăi:
– Eu cred că bunul Dumnezeu este atât de mare, încât nu-L pot cuprinde cerul şi pământul, dar, pe de altă parte, este atât de mic, încât încape aici, în inimioa-ra mea…
Învăţaţii rămaseră ruşinaţi de acest minunat răspuns şi pricepură şi ei că Dumnezeu nu se poate afla prin ocoşeli omeneşti, ci numai prin credinţă.
Bogatul şi călătorul
Un biet călător sărac ceru sălaş la casa unui bogat zgârcit.
– Mergi de aici, se răsti bogatul, căci doar casa mea nu-i un han la drumul mare pentru călători!
– Îngăduie-mi, te rog, răspunse săracul, să ţi pun trei întrebări şi apoi voi pleca în drumul meu.
Cine a locuit aici înainte de dumneata?
– Tata.
– Dar înainte de dânsul?
– Bunicul.
– Şi, după dumneata, cine va locui aici?
– Fiul meu.
– Precum se vede, zise săracul, aici în casa asta nu stă nimeni de statornicie. Se duc unii şi vin alţii. Nişte călători sunteţi şi dumneavoastră, iar casa asta e un han în care ar trebui să primiţi şi pe cei săraci.
Cuvintele săracului străpunseră inima bogatului zgârcit. Din acea clipă, n-a mai respins pe săraci, ci s a făcut un izvor de milă şi milostivire pentru ei.
Parintele Iosif Trifa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu