Hristos , ca ideal al omului.
Care este preocuparea mea pentru fraţii şi
surorile mele, iubiţi în Hristos?
Ea constă în aceea ca, trăind în lume, să nu
cadă pradă vreunei aberaţii în ce priveşte căile mântuirii noastre în
Dumnezeu. Pe vremuri credinţa în Hristos era una de obşte, şi copiii, din cea
mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui Dumnezeu şi să trăiască cu
Dumnezeu. Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială: Tânărul mergea la
şcoala unde se învăţa teologia cărturărească deja pregătit, nu numai spre a
crede în Iisus Hristos, dar şi spre a-L iubi. Asemenea Sfântului Ioan din
Kronstadt, ei terminau Academia fără să-şi piardă credinţa, plini de experienţa
harului ce le fusese dată în copilărie. În vremea noastră educaţia copiilor este
un moment extrem de greu. Şcolile noastre sânt sub dependenţa sferelor logicii
omeneşti şi a intereselor pământeşti. Din pricina pierderii credinţei
părinţilor, copiii vin la şcoală şi învaţă theologia la fel ca pe alte
discipline - chimia, fizica, geografia, lingvistica ş.a.m.d. Şi aceasta
pricinuieşte o cumplită daună, pentru că ei se obişnuiesc să trăiască pe
Dumnezeu în chip logic. Însă cei cărora le este cunoscut suflul Duhului Sfânt
înţeleg că logica lui Aristotel nu se potriveşte cuvântării de Dumnezeu, că acea
realitate ce ni se descoperă cere îndepărtare de la logica formală şi trecerea
în logica ale cărei categorii sânt însăşi Fiinţa pe care Dumnezeu ne-o descoperă
cu a Sa venire.
Această aberaţie are loc acum pentru că oamenii nu
sânt pregătiţi din anii copilăriei (aş zice chiar „din pântecele maicii lor”)
spre a trăi pe Dumnezeu. Cum vor înţelege ei, cei născuţi după trup, ceea ce li
se preda în şcolile de teologie? - Ca pe nişte concepte abstracte despre
Dumnezeu: „primprejur şi pe de lături”. De aci reiese că situaţia cea mai
folositoare este ca dintru bun început să ai o experienţă a vieţii în Dumnezeu,
aşa cum se face în mănăstire...
Aşa, iubiţii sufletului meu, fraţi şi surori, iarăşi
cuvântul meu va fi despre aceleaşi: cea mai înaltă cuvântare de Dumnezeu, care
priveşte principiul ipostasului în Fiinţa Dumnezeiască şi în fiinţa omenească,
rămâne tema noastră de temei. La care atenţia noastră se concentrează asupra
întrebării: Care este calea ce duce către cunoaşterea lui Dumnezeu în Fiinţa Sa
personală, ipostatică.
Pentru ce ne este atât de preţios Cuviosul Siluan,
marele nostru părinte duhovnicesc? Nouă ni s’a dat un privilegiu mai mare decât
au avut vreodată oamenii după pierderea marelui har al primelor veacuri: Omul
acesta, aproape analfabet, părăsind cazarma, ajunge la Sfântul Munte, şi dintru
bun început s’a învrednicit de vederea Domnului celui Viu. Dar mai înainte
petrecuse un ceas întreg în cea mai limpede vedere a vecinicei pierzanii. Ce
stare! El însuşi se temea şi a vorbi despre ea - atât este de grea. Şi zdrobit
fiind, a intrat în Paraclisul morii mănăstirii, unde lucra. Şi de-abia a rostit
rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu...,” că a şi văzut pe
Hristos cel Viu.
Vedenia a durat o clipă, fără cuvinte, dar toată viaţa lui după aceea a fost
însemnată de ceea ce voim noi a teologhisi.
Descoperirea lui Dumnezeu ne spune că, după ce se
zidise cosmosul cu întreaga lume materială şi animală, Dumnezeu a zis:
Să facem om dupa chipul Nostru şi dupa Asemănare.
Astfel chipul în noi trăieşte dintru însăşi naşterea noastră. Dar ce înseamnă „dupa
asemănare”? - „Dupa asemănare,” este ţelul nostru. Şi ce fel de „asemănare”: în
parte, sau o asemănare adâncă, mare şi vesnică? Desigur, a doua este cea
adevărată. Omul a fost zidit spre a trăi cu Dumnezeu, în unimea vieţii lui
Dumnezeu şi a omului. Conţinutul acestui concept, „dupa asemănare,” iată tema
teologiei noastre ultime şi celei mai importante, pe care oamenii au pierdut-o.
Cum trăieşte în lume chipul lui Dumnezeu înfăptuit, cum reacţionează un astfel
de ipostas, după chipul Ipostasului Fiului celui întrupat al lui Dumnezeu? Unde
petrece mintea unui astfel de om zi şi noapte, orice ar face el?
Cum să ajungem şi cum să cunoaştem cuprinsul
asemănării lui Dumnezeu? - Făcându-ne asemănători până la identitate cu
Dumnezeu, dobândim viaţă vecinică în Dumnezeu. Viaţă vecinică în Dumnezeu - este
însuşi Dumnezeu.
Viaţa Lui devine viaţa noastră. Domnul s’a descoperit lui Moisi ca EU SÂNT CEL
CE SÂNT.
În acest concept se cuprinde înţelesul că Fiinţa este numai Dumnezeu Care ni se
descoperă: acest A FI era înainte de a se ivi viaţa cosmică, zidită de
Dumnezeu, Cel vecinic, Cel fără de început. Bineînţeles, pe noi în chip firesc
ne cuprinde groaza: Cum putem noi, cei născuţi dintru nimic, supuşi oricărei
boli, să devenim stăpânitori şi purtători ai vieţii Dumnezeieşti, celei vecinice
şi fără de început? Nici o logică omenească nu îngăduie a crede astfel. În
Hristos însă noi am primit anume această descoperire; şi înţelegem ideea cea mai
nainte de veci pe care a avut-o Dumnezeu pentru om, când a grăit: „Să facem om
dupa Chipul Nostru şi dupre Asemănare.” Pentru noi, creştinii, Fiul cel
întrupat al lui Dumnezeu este Cel ce ne descoperă ideea cea mai nainte de veci a
lui Dumnezeu pentru noi.
Distanţa ce ne separă, pe cei născuţi în păcat, de
Dumnezeul cel Sfânt şi Fără de început este nemăsurat de mare, până şi pentru
astronomii care trăiesc acest cosmos cu distanţele lui atât de mari. Cum putem
noi trece peste această prăpastie? Dacă ne aflăm în timp, atunci, printr’o
logică firească, ar trebui să murim. Dar iată că Domnul zice: „Voiesc unde sânt
Eu, acolo şi slujitorul Meu să fie."
Iar El însuşi este Dumnezeul Cel Fără de început, şi sufletul ar dori să
vorbească numai despre acest principiu al persoanei, al ipostasului în Dumnezeu,
şi am dori sa ne îndulcim inima şi mintea cu această viziune a Descoperirii.
Însă noi dăm acum cu precădere atenţie felului cum vom putea ajunge la acel
principiu. Logic, este cu neputinţă: Mintea matematică afirmă că oricâte zerouri
am adăoga unui număr, el niciodată nu va ajunge la neînceput şi la nesfârşit.
Iar noi zicem ca trecem peste această prăpastie şi că sântem zidiţi anume pentru
a purta în sine pe Dumnezeul cel vecinic.
Şi aşa, din programul nostru al teologiei celei mai
înalte, vom trece acum la viaţa noastră practică. Ce putem face zilnic pentru a
ne apropia către ţelul nostru - către viaţa cea neţărmurită, dumnezeiască? Cu ce
vom începe viaţa noastră monastică? - Cu aceea că în fiecare zi prima preocupare
să fie a nu săvârşi păcatul. Printr'o astfel de străduinţă ascetică - „a nu
săvârşi păcatul” - ni se curăţă mintea şi inima şi toată fiinţa noastră de
întunerecul păcatului. Iar omul devine în stare de a primi nemijlocit ceea ce
purcede de la Dumnezeu. De ce mă refer iarăşi la pilda noastră cea iubită - la
Siluan? Pentru că el a dobândit cea mai înaltă stare theologică (şi aceasta nu
ca erudiţie, ci ca stare) într’o singură clipită. Cum putem deveni şi noi
asemenea lui Siluan, receptivi la ceea ce purcede de la Duhul Sfânt ca şi
cunoaştere a Dumnezeului adevărat? - Este nevoie să ne ferim de tot gândul
negativ faţă aproapele în cercul restrâns al frăţiei mănăstireşti... Fiecare
om înţelege lucrurile altfel, iar dacă noi ne vom deschide inima fiecăruia, în
rugăciunea noastră neîncetată, vom putea asimila douăzeci de oameni ca să trăim
cu ei ca şi cu un frate şi cu o soră. Dacă fiecare dintre noi reprezintă mai
multe milioane de oameni care poartă un caracter asemănător în cele câteva
miliarde de oameni ai Pământului, înseamnă că vom putea deja trăi împreună cu
toate acele milioane. Ce înseamnă a trăi împreună cu ei? - A-i purta în
rugăciunea noastră ca pe o fiinţă care ne este preţioasă. Şi sfârşitul este
atunci când conştiinţa noastră renaşte prin părtăşia cu Hristos, Care este
Dumnezeul Cel Fără de început şi Dumnezeu Ipostatic; iar acest Dumnezeu Personal
ne împărtăşeşte viaţa Sa. Am preschimbat conceptul de „teolog": Cuviosul Siluan
a devenit teolog nu în înţelesul cărturăresc al cuvântului, adică primind o
diplomă din seminar, sau din academie, sau aşa ceva. Nu! - Ci în înţelesul în
care teologia este starea omului ce trăieşte din Dumnezeu şi în Dumnezeu. Şi
Dumnezeu lucrează în el, şi omul viază în Dumnezeu. Noi putem trăi theologia ca
stare, citind Evanghelia de la Ioan.
Care este deci acea firească stare ce te aseamănă lui
Dumnezeu-Hristos? Simbolul Credinţei noastre se arată a fi Crucea: pentru că,
suindu-se pe Golgota spre a se răstigni, din dragoste către lume, pentru
păcatele lumii, Hristos a purtat în Sine nu neamul Evreiesc (aşa cum ar fi
dorit-o Evreii), nu pe Romani, nu pe Greci, nu pe Sciţi, ci întreaga omenire,
iar ea se numeşte „întregul Adam": Hristos a purtat întregul Adam. Şi rugăciunea
pentru întregul Adam care a fost dată lui Siluan cu vederea lui Hristos, a fost
aşa: „Doamne, dă lumii întregi să Te cunoască în Duhul Sfânt.” În toată clipa
întâlnind neajunsurile omului, el gândea că întreaga omenire este rănită de
boala asta pe care apostolul Pavel o numea „legea păcatului."
Şi de fiecare dată când se izbea de nelegiuiri, de nedumeriri, de prigoane, de
destrăbălări - de orice ar fi fost, totdeauna gândea aşa: „Este pentru că ei nu
au cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt.” Căci dacă L-ar fi cunoscut în Duhul
Sfânt, atunci, bineînţeles, omenirea ar fi trăit o cu totul altă viaţă. Aceasta
ar fi fost nepovestita armonie a dragostei vecinice.
Aşa începe „ştiinţa” noastră, cu ceva foarte simplu: o
atitudine plină de răbdare către tot omul. Experienţa arată că până şi în
căsătorie, în cazul dragostei omeneşti celei mai adânci, nu este cu putinţă a
scăpa fără conflicte. Iar conflictele sânt de negândit în Fiinţa Dumnezeiască.
Şi deci când vă vom părăsi, rogu-vă, mântuiţi-vă de
acea aberaţie - diplomele academice. Într'o zi m-am întâlnit aici, pe drumul
mănăstirii noastre, cu un om care zicea că primise titlul de doctor în teologie.
Şi eu i-am răspuns: „Ce vreţi, aceasta se preţuieşte mai mult decât sfinţenia în
lumea noastră întunecată.”
Şi la ce ne-au dus aceste şcoli? - Am dobândit nişte
fiinţe standard ce vorbesc despre lucruri pe care niciodată nu le-au trăit. De
unde întunerecul acesta în Biserica noastră? De unde toate rupturile?
Eu v’am spus deja, şi încă nu o singură dată, însă
Duhul mă sileşte să repet. Mai înainte de a mă duce de la voi - iar sfârşitul
vieţii mele, bineînţeles, este aproape - aş dori ca voi să vă mântuiţi de
aberaţia de care suferă lumea contemporană în planul teologiei, ca să nu scoată
cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creştină.
Gândiţi-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii Bisericilor, se află mai
mult de două sute de doctori în teologie cu păreri diferite! De unde aceasta?
Căci Dumnezeu unul este.
Şi cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe
celelalte şi le prigonesc? Acum prigoana împotriva Dreptei Slăviri este în lumea
întreagă. Şi prin ce provocăm noi această ură? Nouă ne e frică „şi o muscă să
supărăm,” însă pe noi ne urăsc mai mult decât pe răufăcători. Iar aceasta
nicicum nu este fantezie, aşa cum o ştim din experienţă. Dar „să nu se
turbure inima voastră: credeţi în Hristos Dumnezeu,
şi continuaţi-vă această viaţă. El a zis: „Precum pe Mine au urât fără pricină,
aşa şi voi veţi fi urâţi pentru Numele meu.”
Aşa, să nu pierdeţi din vedere viziunea de bază: viaţa fără de păcat!
Eu nu iau parte la mişcarea ecumenică. Dar ideea mea
ar fi următoarea: Adunaţi-vă şi socotiţi cum este cu putinţă a trăi fără de
păcat. Se adună două sute de doctori în teologie şi fiecare îşi vorbeşte
prostiile, dezvăluindu-şi propria neştiinţă şi ignoranţă. De pildă, una din
rătăciri: Ei studiază toate religiile, şi în cunoaşterea teoretică a istoriei
tuturor religiilor şi a cuprinsului învăţăturii lor îşi văd propriul
universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru, şi unul învăţătorul
- Hristos.” Iar acest învăţător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire. Şi
aşa, noi vom urma paşilor lui Hristos, Care poartă în conştiinţa Sa această
tragedie şi moare pentru credinţa Sa.
Vreme de şaptezeci de ani în Rusia au fost la putere
umaniştii de tip marxist care credeau că vor salva lumea de la rătăciri. Ei
voiau cu sila să dezrădăcineze percepţia lui Dumnezeu din conştiinţa
oamenilor. Această robie duhovnicească a durat şaptezeci de ani. Preînchipuirea
ei a fost robia cea din Vavilon, de şaptezeci de ani, a poporului Evreu -
purtătorul primelor principii ale Descoperirii.
Rugăciunea cât se poate de simplă: „Doamne,
învredniceşte-ne fără de păcat să ne păzim în ziua aceasta, în noaptea aceasta,”
de care sânt în stare şi copiii - iată adevărata cale. Atunci vom vedea ştiinţa
precum se cuvine: ştiinţa, în sine, nicicum şi pe nimeni nu mântuie, şi nu dă o
cunoaştere fiinţială de Dumnezeu, ci numai toujour autour du pot - tot
mereu primprejur şi pe de lături.
Şi se ceartă oamenii pentru nimicuri: Când începi să
înţelegi pentru ce se ceartă, nici nu poţi pricepe cum oamenii ăştia învăţaţi
pot fi atât de ignoranţi. Dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc astăzi.
Altcândva voiu spune câteva cuvinte despre ceva ce ar trebui să fie evident din
Descoperire. Şi cum oamenii nu o pot înţelege. Dar ce am la inimă: Ca voi să
ştiţi acestea, şi să nu vă înşelaţi, şi să nu rătăciţi. Vedem că uneori oameni
duhovniceşte ignoranţi, trăind o viaţa contrară duhului lui Hristos cel
răstignit din dragoste, se află la baza curentelor de idei bisericeşti. Aicea
este tragismul istoriei.
Aşa, ca să se descopere adevărata cunoaştere, noi vom
urma un singur principiu; „Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de
păcat a ne păzi noi...”
(Traducere din
lb. rusa de ierom. Rafail (Noica)
Din "Cuvantari
duhovnicesti", vol. 1, editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2004)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu