Dreptmăritori creştini,
Evanghelia de astăzi ne
propune spre meditaţie alte două vindecări săvârşite de Mântuitorul
Hristos, după ce, acum trei duminici ne-a fost prezentată vindecarea
slugii sutaşului din Capernaum(Mt. 8,5-15), acum două duminici
vindecarea celor doi demonizaţi dinGadara (Mt. 8,28-34 şi 9,1), iar
duminica trecută vindecarea slăbănogului din Capernaum (Mt. 9,1-8). De
data aceasta doi orbi, cerându-I cu credinţă izbăvire lui Iisus, au fost
vindecaţi, iar unui mut, care avea demon, la insistenţele celor
apropiaţi lui, Domnul i-a dezlegat graiul, şi acesta a putut vorbi.
Ei bine, ceea ce ar trebui
să ne atragă atenţia în chip deosebit în această pericopă evanghelică
este, cred eu, ,,discreţia’’ pe care Domnul o cere celor doi orbi
vindecaţi: ,,Vedeţi, nimeni să nu ştie!’’ Nu este pentru prima oară când Hristos interzice difuzarea
unei minuni pe care o săvârşeşte. A mai făcut-o şi în cazul învierii
fiicei lui Iair (Mc. 5,43), şi în cazul leprosului (Mc. 1,44), şi în mai
multe alte împrejurări, aceasta fiind o practică permanentă a Sa. O
singură dată a cerut să-I fie vestită minunea săvârşită, în ţinutul
Gherghesenilor (Lc. 8,39), şi aceasta pentru că a fost împiedicat El
Însuşi să propovăduiască acolo.
De aceea cred că ar fi
astăzi foarte nimerit să ne întrebăm plecând de la logica simplă a
veacului acestuia: cum de nu ,,a făcut uz’’ din plin Mântuitorul Hristos
de această putere a facerii de minuni? Pentru că, s-ar putea să tindem
să credem, cei mai mulţi dintre noi, că dacă Domnul ar fi făcut minuni
în fiecare ceas, la fiecare pas şi în fiecare cetate, şi nu ar fi oprit
în chip expres popularizarea acestora, ar fi înţeles necredincioşii
iudei din vremea Sa că au de-a face cu Însuşi Dumnezeu şi nu L-ar mai fi
dat la moarte!…
Mântuitorul Hristos, însă,
a săvârşit minunile pe care le cunoaştem prea bine doar în situaţiile
în care se impunea să fie săvârşite acestea. Aşa, de exemplu, a înviat
pe fiica lui Iair la stăruinţa şi credinţa părintelui ei (Lc. 8,41-56),
pe fiul văduvei din Nain de mila mamei care plângea nemângâiată (Lc.
7,12-14) şi, în general, săvârşea minuni la solicitarea celor care
sufereau sau Îl rugau, dar nu a abuzat niciodată de acestea. De ce,
oare, de vreme ce un calcul simplu – dar ,,ieftin’’ şi fals –
ne-ar putea face să credem că minunile multe i-ar fi asigurat
,,succesul sigur şi deplin’’ lui Hristos? Ei bine, Domnul n-a abuzat de
darul acesta al facerii de minuni, cel puţin din trei motive:
Întâi, pentru ca nu cumva
iudeii, impresionaţi de puterea Sa, să dorească din nou să-L proclame
rege, după cum au mai încercat şi altă dată (In.6,15), pentru că
pericolul pe care Mântuitorul a trebuit să-l înfrunte permanent, dată
fiind concepţia şi mentalitatea greşită a conaţionalilor Săi, a fost
acela de a fi considerat lider naţional şi politic. În virtutea
acestei mentalităţi, probabil, L-au primit locuitorii Ierusalimului
atât de triumfal în cetatea sfântă (In.12,12-16) şi ,,dezamăgiţi’’ de
faptul că Împărăţia Sa ,,nu era din lumea aceasta’’(In.18,36), şi-au
schimbat radical atitudinea faţă de El în numai câteva zile (Lc.23,21).
A doua motivaţie a
discreţiei Domnului este smerenia. A dorit să ne înveţe pe noi smerenia.
Să ne atragă atenţia că darurile şi calităţile deosebite nu trebuie
,,afişate’’sau ,,aruncate porcilor’’(Mt.7,6), ci păstrate în taină, aşa
cum îşi păstrează cineva bunurile sale cele mai de preţ, ca să nu-i fie
furate. Tot aşa şi darurile spirituale şi însuşirile cele frumoase
dăruite nouă de Dumnezeu, trebuie să le folosim cu multă înţelepciune şi
smerenie, ca nu cumva afişându-le sau lăudându-ne cu ele, diavolul ori
lumea să le smulgă de la noi.
În al treilea rând, însă,
Domnul Hristos nu a abuzat de darul facerii de minuni, ca să ne arate
nouă că ,,binele se săvârşeşte întru discreţie’’, acesta neavând nimic
comun cu ,,spectacolul’’ şi ,,publicitatea’’. Viaţa în Hristos nu are
nimic comun nici cu ,,eroismul’’lumii acesteia, nici cu mândria ori
laudele şi slava deşartă atât de prietene veacului nostru. Chiar dacă ar
putea părea unora că mai multa facere de minuni a lui Hristos ar fi
fost cea mai eficientă armă de a fi ,,cucerit’’ lumea şi a o fi convins
că are de-a face cu Dumnezeu, nu este aşa. Credinţa este ea însăşi o
minune, iar viaţa în Dumnezeu nu este spectacol. Când veţi vedea pe
cineva pretinzând că este omul lui Dumnezeu, dar este ahtiat după
publicitate şi spectacol, dorind numaidecât să se afişeze cu darurile pe
care le are, acela să ştiţi că nu este de la Dumnezeu! Mântuitorul
Hristos nu a făcut aşa! Ba încă, atunci când tămăduia, datorită
lacrimilor, insistenţelor şi credinţei, avea grijă totdeauna să
atenţioneze pe cel vindecat: ,,Vezi, nimeni să nu afle despre aceasta’’ (Mc.5,43), ori ,,Nimănui să nu spui nimic.’’(Mc.1,44)
De ce oare, căci potrivit logicii noastre, ar fi trebuit ,,trâmbiţate’’
toate acestea până la marginile lumii, ca oamenii să creadă în El?…
Ei bine, nu este aşa!
Haideţi să nu Îi dăm noi ,,lecţii’’lui Dumnezeu! Dacă lucrurile ar fi
stat aşa, în mod cert El, Care nu ne-a dorit decât binele, ar fi făcut,
poate, ,,tone’’de minuni. Însă , nu multele minuni le-au lipsit
contemporanilor lui Hristos pentru a crede în El, după cum nu minunile
ne lipsesc nouă pentru a fi mai buni! Cel puţin nu minunile acestea
exterioare!…
Cunosc oameni în toată
firea, la o vârstă respectabilă de acum, care aleargă numai după minuni
şi după astfel de semne exterioare: aleargă de la Fatima la Medjugorje
şi de la icoane care plâng la icoane izvărâtoare de mir…Unde aud că se
întâmplă ceva ieşit din comun şi extraordinar, acolo se duc, aşteptând
semne şi minuni, deşi Dumnezeu le-a plasat întotdeauna pe acestea în
plan secundar, pentru că nu ele ne mântuiesc şi ne transformă! Acestea
ne pot impresiona, ne pot şoca la un moment dat, mai ales pe cei
necredincioşi, care au nevoie, poate, de astfel de imbolduri ca să se
,,trezească’’, dar nouă, care ne pretindem credincioşi, nu acestea ne
trebuie ca să ne facem mai buni! Nu vedem atâtea semne în jurul nostru?
Nu am citit despre atâtea minuni săvârşite de Domnul Hristos? Sau acelea
s-au învechit? Ce ne lipseşte, dragii mei? Minunea nu trebuie să se
întâmple în afara noastră şi, cu atât mai mult, nu trebuie să aibă nimic
comun cu ,,spectacolul’’! Minunea trebuie să se întâmple cu mine, cu
tine, cu fiecare dintre noi şi, mai ales, înlăuntrul nostru! Viaţa în
Dumnezeu nu trebuie să fie o fugă după minuni exterioare o ,,navetă’’ de
la o minune la alta, căci acestea sunt ,,şocuri’’ şi ,,impresii de
moment’’care trec la fel de repede pe cât au şi durat, minuni ,,care ţin
trei zile’’, după cum zice românul.
Ce ne trebuie, aşadar? Ne
trebuie ,,cuminţenia credinţei’’, aş numi-o. Viaţa liniştită în
comuniune cu Dumnezeu. Nu din şoc în şoc, din impresii tari în impresii
şi mai tari, pe care să le povestim apoi cu emfază tuturor…Riscăm, în
felul acesta, să cădem şi în păcatul mândriei ori al lăudăroşeniei…Nu
aceasta este viaţa în Hristos! Ci, în casa ta, la bisericuţa din satul
tău, în sufletul tău, cuminte şi liniştit, cultivă această viaţă, ce
trebuie să curgă precum curge apa cea lină pe teren neted, iar nu peste
bolovani, cu şocuri şi ,,senzaţii tari’’. Aţi văzut! Vin cutremure,
inundaţii ori alte calamităţi şi, peste noapte, foarte mulţi devin
dintr-odată ,,foarte credincioşi’’! Fac şi făgăduinţe: ,,de acum nu ne
va mai rămâne niciodată necitit Paraclisul Maicii Domnului’’ sau ,,vom
ţine de astăzi înainte, cu sfinţenie, toate posturile de peste an’’etc…O
ţin aşa două-trei zile, după care uită, pentru că a fost şoc şi
,,credinţă’’de moment, izvorâtă dintr-o impresie trecătoare; a fost
minune care a durat doar trei zile…
Acesta este şi motivul
pentru care Dumnezeu n-a făcut exces de minuni şi, mai ales, nu a făcut
din acestea spectacol, şi de aceea nu ne lasă nici pe noi ,,să ne dăm în
spectacol’’.Viaţa în Hristos trebuie să fie slujire întru discreţie,
întru prudenţă, în cuminţenie, în sfinţenie, în smerenie – adică exact
în ceea ce nu are nimic comun cu spectacolul şi ,,publicitatea’’. Viaţa
cu adevărat duhovnicească are o cuminţenie pe care, să dea Bunul
Dumnezeu să o înţelegem şi să ne luptăm să ne-o agonisim şi noi: o
cuminţenie a omului care, intrând aici, în lăcaşul cel sfânt, nu aleargă
numaidecât de la un sfeşnic la altul, de la o icoană la alta, căutând
să-şi facă simţită prezenţa şi distrăgând atenţia tuturor. Intrând aici,
haideţi să iubim cuminţenia, discreţia şi smerenia vameşului care a
venit să se roage cu adevărat (Lc.18,10-14). În biserică venind, şi
într-un loc cât mai retras ocupând loc, unde ne-am deprins şi unde ne
simţim noi mai liniştiţi, să punem un gând la ,,inima lui Dumnezeu’’Care
priveşte în ascuns la rugăciunea noastră şi cunoaşte cele ascunse ale
noastre mai înainte de a deschide noi gura (Mt.6,6), aşa cum a cunoscut
şi dorinţa paralizatului din Evanghelie (Mt.9,1-8), fără ca acela să
apuce măcar a spune ceva! A înţeles ce vor oamenii aceia care-l purtau
pe targă, fără ca ei măcar să I-o ceară!…
Aşa trebuie să fie şi viaţa
noastră în Hristos, dragii mei! Să căutăm a preţui smerenia, chiar dacă
aceasta nu pare a face deloc ,,casă bună’’cu veacul acesta. Hristos a
riscat să fie taxat ca necunoscător al ,,tehnicii de cucerire’’a maselor
şi că ,,nu Şi-a văzut interesul’’- cum s-ar spune în limbaj cotidian -,
dar a făcut acestea pentru a ne transmite nouă veritabilele valori şi
virtuţi, singurele ce merită cultivate şi agonisite cu adevărat.
Să ne binecuvinteze
Dumnezeu ca, aceste adevăruri şi învăţături să le punem la inimă şi în
practica vieţii noastre, ca să fim credincioşi adevăraţi, aşa cum ne-a
dat pildă El Însuşi, întru smerenie şi discreţie, întru sfinţenie şi
slujire deplină în viaţa aceasta, pentru ca să putem moşteni şi viaţa de
dincolo, Amin!
†SEBASTIAN
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu