SFANTA MARIA EGIPTEANCA

Pilda de credinta si pocainta .

OMILIE LA DUMINICA A V – A DIN POST A PĂRINTELUI AUGUSTIN KANDIOTUL, MITROPOLIT DE FLORINA

„POCĂIŢI-VĂ!”

Biserica noastră, iubiţii mei, Sfânta Biserică

Ortodoxă nu este o plăsmuire omenească. Dacă era aşa, în urma atacului sălbatic la care a fost şi este supusă de către duşmanii ei mai vechi şi mai noi, ar fi trebuit să fi fost nimicită, n-ar mai fi existat. Însă lupta aceasta dovedeşte tocmai faptul că Biserica lui Hristos e vie şi lucrează. Pentru că nimeni nu luptă împotriva morţilor. Luptă împotriva celor vii. Biserica deci se menţine, e vie, împărăţeşte şi triumfă în lume.

De ce? Am spus: pentru că nu este o ficţiune omenească, nu au confecţionat-o oamenii, ci este o instituţie dumnezeiască. Este – ca să vorbim mai simplu – un copac pe care nu l-a sădit vreo mână omenească; l-a sădit însuşi Dumnezeu, Sfânta Treime. De aceea, toţi demonii iadului, de toate culorile şi nuanţele, nu pot să o dezrădăcineze.

Biserica este necesară. Cât de necesară este? Ca pâinea pe care o mâncăm zi de zi, ca razele soarelui care ne luminează şi ne încălzesc, ca aerul pe care-l respirăm în fiecare clipă. Poţi să trăieşti fără aer? Poţi să trăieşti fără soare? Poţi să trăieşti fără pâine? Tot aşa, nu poţi să trăieşti fără Biserică, fără Dumnezeu.

Şi Biserica noastră are o mare destinaţie. Care este destinaţia ei? Biserica este un spital. Aşa cum atunci când se îmbolnăveşte omul se duce la spital şi cere medicamente pentru a se vindeca, aşa şi Biserica noastră – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – este un spital duhovnicesc pentru păcătoşii de pe pământ. Bolnavii aleargă pentru vindecarea trupului şi păcătoşii aleargă la Biserică pentru vindecarea sufletului şi trupului. Doar dacă cineva nu este păcătos, acela nu are nevoie de Biserică. Dar există om în lume care să nu fie păcătos? Nu. Toţi suntem păcătoşi. Unul singur a fost fără păcat, Domnul nostru Iisus Hristos. Aşadar toţi ceilalţi, ca păcătoşi ce suntem, avem nevoie de Biserica lui Hristos.

Hristos, când era pe pământ, îi chema pe păcătoşi să se pocăiască, să se întoarcă la El şi le dădea iertare. Dar şi până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor Hristos îi cheamă şi îi va chema pe toţi la pocăinţă.

Astăzi, Biserica ne cheamă să ne întoarcem la Hristos cu totul, punându-ne înainte ca minunată pildă de pocăinţă o femeie. Este vorba despre Cuvioasa Maria Egipteanca, care este sărbătorită de două ori pe an: astăzi, când este sărbătoarea ei mobilă - în Duminica a V – a din Post, şi pe 1 aprilie.

Cuvioasa Maria Egipteanca a trăit în veacul al VI – lea, în anii împăratului Iustinian (527-565), în marea cetate pe care a zidit-o Alexandru cel Mare şi se numeşte Alexandria. Există până astăzi şi este unul din cele mai mari porturi în Mediterana. Acolo s-a născut. Dar a deviat de mică. S-a încurcat în anturaje rele şi s-a stricat. A devenit o femeie comună. Din cauza frumuseţii ei câştigase mulţi admiratori şi dispunea de bani. Purta mătăsuri, era întotdeauna împodobită cu bijuterii scumpe. Devenise regina plăcerii, ispita, magnetul Alexandriei.

Aşadar, în timp ce îşi continua viaţa păcătoasă, într-o zi, cum istoriseşte viaţa ei, a coborât în port. A văzut acolo o corabie. L-a întrebat pe căpitan unde merge şi el i-a răspuns: la Sfintele Locuri. Maria s-a hotărât să călătorească cu acea corabie. Aşa s-a şi întâmplat. A ajuns la Sfintele Locuri şi s-a dus la biserică în ziua Înălţării Cinstitei Cruci ca să se închine. Dar în clipa în care a încercat să intre, o putere nevăzută a împiedicat-o. Atunci a conştientizat starea ei, a conştientizat că este păcătoasă, că nu este vrednică să intre în biserică.

Iubiţii mei, oare noi acum intrăm în biserică cu vrednicie? Dacă la uşă ar sta un înger şi ar controla pe fiecare, va găsi pe vreunul vrednic să intre? Intrăm prin mila lui Dumnezeu. Noi suntem păcătoşi, viermi murdari şi necuraţi, iar Hristos ne primeşte în Biserica Sa.

Aşadar, Maria şi-a simţit păcătoşenia. A rugat-o atunci pe Preasfânta (Fecioară Maria) s-o lase să intre, iar Preasfânta i-a ascultat rugăciunea: Maria a intrat în Biserică. A îngenunchiat, a plâns, s-a închinat Crucii şi a făcut o făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu că de acum înainte îşi va schimba purtarea. S-a pocăit. A intrat neagră şi a ieşit albă. Fugind din biserică, s-a îndreptat spre Iordan şi după ce a trecut râul, a ajuns în pustie, în pustia nesfârşită, unde doar fiarele sălbatice trăiau şi doar glasurile lor se auzeau. Acolo, această femeie, care era obişnuită cu luxul şi bogăţia Alexandriei, avea să-şi schimbe cu desăvârşire de atunci încolo modul de viaţă. A trăit patruzeci de ani întregi în asprime, rugându-L pe Dumnezeu să o ierte.

În acea vreme trăia un ascet care se numea Zosima. Era învăţat, dar diavolul i-a aruncat o idee. Zosima – i-a spus – de ani de zile te nevoieşti în pustnicie, te rogi, studiezi, te împărtăşeşti cu Preacuratele Taine. Ca tine nu mai există altul... Un gând mândru. Şi mândria este cel mai mare păcat. Însă glasul lui Dumnezeu i-a răspuns: Zosima, greşeşti. Există un alt suflet mai înalt decât tine... A ieşit atunci ascetul în pustie şi în timp ce mergea vede deodată ceva ca o fantomă. Nu era fantomă; era Maria Egipteanca care ajunsese numai şi piele şi oase. A căzut la picioarele lui Zosima, i-a spus numele şi viaţa ei. După ce s-a mărturisit de păcatele ei, l-a rugat pe Sfântul Zosima să-i aducă Dumnezeiasca Împărtăşanie. Într-adevăr, Zosima i-a adus Preacuratele Taine, şi când a împărtăşit-o lacrimile acesteia cădeau în Sfântul Potir.

Aşa se împărtăşeau odată creştinii, cu emoţie şi teamă. Este mare şi dumnezeiască Taina Împărtăşaniei. Noi acum, vai, ne împărtăşim nesimţiţi şi indiferenţi, fără dragoste şi dor după Dumnezeu, fără dragoste dumnezeiască.

Ea se împărtăşea mărturisită şi cu simţire. Apoi l-a rugat pe Zosima să revină. Şi s-a dus bătrânul după un an acolo şi a căutat-o. Dar a găsit-o moartă, întinsă pe nisip. Era ca un înger. Alături însemnase cuvintele: „Îngroapă, părinte Zosima, trupul păcătoasei Maria”. Sfântul Zosima a cântat slujba de înmormântare şi a venit clipa să o îngroape. Târnăcop nu avea. Cum a săpat? În momentul acela, din pustie – să nu creadă necredincioşii, noi credem! – a venit un leu, a săpat cu ghearele, a făcut o groapă şi a fost el însuşi groparul. Acolo a fost îngropată cuvioasa.

Aceasta este în puţine cuvinte viaţa Sfintei Maria Egipteanca, pe care o sărbătoreşte astăzi Biserica noastră. Ce ne învaţă? Că Hristos îi primeşte pe toţi şi pe cei mai mari păcătoşi. Oricâte păcate ar face omul, Hristos îl iartă, dacă se pocăieşte. Aşadar, „Pocăiţi-vă!”, ne strigă astăzi cuvioasa Maria. Dar în fiecare zi şi în fiecare ceas ne strigă Hristos: „Pocăiţi-vă!” (Matei 3, 2). Ne cheamă să ne schimbăm şi noi vieţuirea, precum şi-a schimbat-o Maria Egipteanca şi toţi sfinţii.

„Pocăiţi-vă!”, ne strigă toate stihiile naturii, fulgerele şi tunetele şi vai!, dacă nu auzim. „Pocăiţi-vă!”, ne strigă dezastrele naturale, inundaţiile care fac râurile să se umfle şi să ameninţe cu înecarea lumii, cutremurele care dărâmă case, incendiile care mistuiesc pădurile, bolile care seceră. „Pocăiţi-vă”, ne strigă mormintele şi moartea, care vine în fiecare zi.

Oamenii însă rămân nesimţiţi, nu se pocăiesc. Trec anii, părul i se albeşte, îi cad dinţii, trupul i se veştejeşte, ajunge la sfârşit şi nici atunci omul nu zice „Mă căiesc”. Am spus-o şi altădată: Nu ne va judeca Dumnezeu pentru că am păcătuit, ci ne va judeca pentru că nu ne-am pocăit.

În aceste sfinte zile ne cheamă în mod deosebit. Cum alergăm la spital când ne îmbolnăvim, aşa mici şi mari să alergăm la spitalul duhovnicesc al Pocăinţei, la Sfânta Mărturisire. Şi atunci realmente vom avea cu noi pe Hristos. Cine se mărturiseşte şi se împărtăşeşte – nu e minciună!– Îl primeşte în sine pe Dumnezeu. Şi cine Îl are pe Dumnezeu, nu se teme de nimic. El va avea binecuvântarea Bisericii prin mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale Cuvioasei Maria Egipteanca, a cărei sfântă pomenire o sărbătorim astăzi.

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului Vasilie, Filota – Amintaios )

Traducere din elină: monahul Leontie

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 5-A DIN POSTUL MARE (a Cuv. Maria Egipteanca)

Despre căinţă

Suntem în săptămâna a cincea a marelui Post. Acum e timpul căinţei şi al mărturisirii păcatelor. Mare taină este şi aceasta, dar, întocmai ca postul şi rugăciunea, şi taina aceasta e împreunată cu folos de mântuire sufletească numai când e făcută bine.
Biblia e plină de multe şi mişcătoare pilde despre iertarea păcatelor prin căinţă şi mărturisire. Noi vom cerceta acum un singur loc: Psalmul 50 – „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta“.
Până la sfârşitul veacurilor, acest psalm va sta în faţa oamenilor, ca pilda cea mai mişcătoare despre căinţa cea adevărată. Psalmul 50 cuprinde în sine toate cerinţele căinţei şi ale mărturisirii celei adevărate.
Cunoaşteţi psalmul 50? Mă tem că nu prea bine. Acest psalm este în legătură cu o întâmplare din viaţa lui David. E în legătură cu un păcat pe care David l-a pus ca titlu în fruntea psalmului: „Când a intrat David la femeia lui Urie“. Psalmul 50 a ieşit din păcatul lui David, când a fost biruit de ispita desfrânării. David a păcătuit cu femeia lui Urie şi, ca să-şi ascundă păcatul, l-a trimis pe Urie să fie omorât în război. Domnul a trimis la David pe Natan, proorocul, care i-a arătat nelegiuirea. David a căzut plângând în faţa Domnului şi a dobândit iertare. Din căinţa aceasta a ieşit psalmul 50. Chipul de mai jos arată întâmplarea aceasta.
Citiţi pe larg în Biblie istoria psalmului 50, la II Regi (II Samuel) 11, 1-27 şi 12, 1-14.
Căderea şi căinţa lui David sunt puse în faţa noastră cu multe învăţături.
Întâi să ne gândim că David a fost alesul şi iubitul Domnului şi totuşi ispita l-a biruit şi pe el într-o clipă de slăbire. Oricât de tare ai fi, fratele meu în Domnul, nu te încrede în tine, ci priveghează şi te roagă neîncetat, căci „trupul este neputincios“ (Matei 26, 41). Iar dacă ai căzut, nu te lăsa târât mai departe, ci degrab’ aleargă la harul căinţei. Căderea lui David, zice Sf. Ioan Gură de Aur, trebuie să se facă nouă pricină de sculare. Acest viteaz bărbat s-a rănit, a căzut şi s-a sculat, ca tu din amândouă să câştigi: şi din căderea şi din ridicarea lui. Stricarea de corabie a dreptului se face liman de scăpare păcătosului.
Căderea lui David ne arată apoi, în chip grăitor, cum lucrează păcatul. Ispita a deschis uşa încet, pe nesimţite. David a văzut pe femeia lui Urie, scăldându-se. Dar pe uşa aceasta – zice Sf. Ioan Gură de Aur – îndată a dat năvală păcatul, ca un urs grozav şi înfricoşat. David n-a rezistat ispitei. A păcătuit şi păcatul sapă mai departe. David încearcă în toate chipurile să ascundă păcatul. Merge din rău în mai rău şi nu se opreşte până la uciderea, indirectă, a lui Urie.
Aşa sunt ispita şi păcatul. Dacă le deschidem numai puţin uşa, dau năvală asupra noastră. Ne biruie şi ne duc în galop pe calea pierzării.
Iată, aceasta este calea căderii pe care ne-o arată Biblia prin pilda lui David. Ne-o arată să ne înfricoşăm şi să ne ferim de ea.
David ajunsese departe în calea pierzării. Din calea aceasta l-a oprit chemarea lui Dumnezeu. Proorocul Natan îi arată păcatul şi-l şi mustră pentru păcat. Şi ce face David în faţa acestei „telegrame“ cereşti? Face ceea ce trebuie să facem şi noi când ne-au biruit ispita şi păcatul. David îşi apleacă fruntea în semn de căinţă şi de recunoaştere a păcatului. David ar fi putut încerca să se apere în faţa lui Natan. Ar fi putut încerca să facă pe avocatul… să zică: Da, am greşit, dar greşeala mea e scuzabilă, căci eu sunt rege şi trebuia cu orice preţ să apăr „prestigiul coroanei“. Pentru o femeie nu mă puteam „discredita“ în faţa poporului şi a ţării… A trebuit să-l trimit pe Urie la moarte, ca să înconjur izbucnirea unui scandal la curtea regală.
Dar David n-a făcut aşa. Nici măcar un singur cuvânt n-a rostit pentru apărarea sa, ci şi-a plecat capul, strigând: „Fărădelegea mea o cunosc şi păcatul meu înaintea mea stă totdeauna“.
„Fărădelegea mea o cunosc“ – iată, aceasta este cea dintâi şi cea mai mare condiţie a căinţei celei adevărate: cunoaşterea şi recunoaşterea sinceră a păcatului. Mulţi însă, foarte mulţi, greşesc tocmai aici. În scaunul mărturisirii, atâţia şi-atâţia fac pe „avocaţii“ şi apărătorii lor, în loc să facă pe „David plângătorul“. Pocăinţa este o cumpănă ce nu se apleacă spre „iertarea păcatelor“ până nu punem în ea prima greutate: recunoaşterea şi mărturisirea sinceră a păcatelor.
Pocăinţa – zice Sf. Ioan Gură de Aur – este tocmeală şi schimb. Este o tocmeală între om şi Dumnezeu. Dă Dumnezeu, dă şi cel care se mântuieşte:
„Ce dai tu, o, Davide, ca să te mântuieşti?“
„Că fărădelegea mea o cunosc (…)“.
„Atâta dai? Destul Îmi este Mie şi atât.“
Lacrimi şi mărturisire dă David, iertare dă Dumnezeu.
Pocăinţa este un medicament în care şi omul trebuie să pună ceva: lacrimile lui.
Dumnezeu miluieşte, ne spune Sf. Ioan Gură de Aur, dar nu prost miluieşte, că zice: Dă şi tu ceva! Întinde şi tu mâna! Nu pentru că am trebuinţă de tine, ci pentru că voieşti să aduci şi tu ceva la mântuirea ta. Pocăinţă şi lacrimi dă-Mi; celelalte le dă iubirea Mea de oameni.
În pilda lui David mai este apoi şi o altă cerinţă a căinţei. Îndată după săvârşirea păcatului, David căuta în tot chipul să ascundă păcatul. Îi era ruşine de el şi căuta să-l ascundă. Dar îndată ce a intrat în baia pocăinţei, lucrurile se schimbă. David nu-şi mai ascunde păcatul. Îl strigă de pe „acoperişul casei“. Îl pune în psalm şi-l cântă plângând pe toate drumurile. Din păcatul său, din căinţa pentru păcat, David face o mărturisire pentru toate vremurile şi pentru toate neamurile.
Semnul că cineva a intrat cu adevărat în harul pocăinţei este tocmai acesta: când începe a-şi mărturisi fără nici o ruşine trecutul său şi păcatele sale.
Un frate preot îmi dădea să înţeleg că prea exagerez cu mărturisirile mele personale, că şi eu „mă distram“ odinioară pe la cârciumi şi răsfoiam „biblia diavolului“ (cărţile de joc). Dar o astfel de „exagerare“ este în firea şi porunca întoarcerii la Dumnezeu. Intrat în harul pocăinţei, mărturisirea păcatelor cere şi capătă glas întocmai ca „exagerările“ lui David, când spunea plângând la toată lumea că a intrat la femeia lui Urie. Mărturisirile făcute de către ostaşi şi în public, adică în adunări, de care se scandalizează creştinii cei mulţi, sunt cele mai grăitoare dovezi despre întoarcerea lor la Dumnezeu.
Creştinii de azi se ruşinează de păcat. Umblă cât mai mult să-şi ascundă păcatele. Ce mult a săpat diavolul, vicleanul, şi aici! „Se cuprinde cineva – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – de pofta cumplită către o desfrânată de obşte arătată; merge după dânsa ca un orb, intră fără ruşine în lăcaşul ei şi face păcatul. Iese de acolo după săvârşirea păcatului şi se ruşinează să se pocăiască.
Ticălosule, când te împreunai cu desfrânata, nu te ruşinai? Iar când vii să te pocăieşti, atunci te ruşinezi? Lucru face şi nu se ruşinează, şi de cuvânt se ruşinează… Al diavolului este vicleşugul acesta! La păcat nu-l lasă pe el să se ruşineze, căci ştie că, de se va ruşina, va fugi de păcat; dar la pocăinţă îl face pe el de se ruşinează, pentru că ştie că, ruşinându-se, nu se pocăieşte. Două rele face diavolul: şi la păcat trage şi pocăinţa o opreşte… Pocăinţei îi dă ruşine, iar păcatului, îndrăzneală!“
O altă cerinţă a căinţei sunt lacrimile. Căinţa trebuie să stropească cu lacrimi păcatele noastre. De trei ori s-a lepădat Sf. Ap Petru de Domnul, dar a fost iertat după ce s-a căit şi „a plâns cu amar“, „al doilea botez, prin lacrimi, din ochi făcând“ – cum zice iarăşi Sf. Ioan Gură de Aur.
«Vieţile sfinţilor» istorisesc despre un mare păcătos care a cerut de la un pustnic un leac pentru iertarea păcatelor:
– Du-te, dragul meu, i-a zis pustnicul, şi caută până vei afla o apă ce curge în sus. Spală-ţi ochii cu apa aceea şi îndată vei fi iertat.
După o zadarnică cercetare, păcătosul s-a întors plângând de întristare, că n-a aflat această apă a iertării…
– O, dragul meu, i-a răspuns pustnicul, iată apa aceasta este în ochii tăi!…
Lacrimile pentru păcate sunt apa cea minunată, apa iertării, care curge în sus, către Cer, către Dumnezeu…
Căinţa mai are apoi şi o altă cerinţă care deschide uşa mântuirii. Păcatele trebuie să le stropim nu numai cu lacrimile noastre, ci şi cu sângele Domnului. Căinţa cea adevărata ne duce la picioarele Celui Răstignit; ne duce la izvorul cel mare al iertării, la Crucea şi Jertfa scumpului nostru Mântuitor. A te căi înseamnă a cădea plângând în braţele Crucii.
Puterea căinţei şi a mărturisirii stă în legătura ce ne-o facem cu izvorul iertării şi al puterii: cu Iisus Mântuitorul şi în începutul de viaţă nouă cu El. Fără legătura aceasta, am pierdut puterea mărturisirii: ne spovedim regulat şi păcătuim regulat… Mărturisirea nu e doar o descărcare şi reîncărcare de păcate, ci o rupere definitivă cu păcatele. Şi mărturisirea poate ajunge o taină goală – ca şi postul şi rugăciunea – dacă în ea nu se află căinţa, lacrimile şi Golgota!
De pe când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un om care, trecând, în timpul unui post, cu carul pe lângă casa mea, şi-a zis: „Hai să mă bag şi pe la popa, să mă spovedesc…, că pe la biserică n-am răgaz să mai merg“. Preţuia ceva o astfel de mărturisire?
Mărturisirea este – trebuie să fie – o zguduire sufletească, un cutremur sufletesc ce pune hotar nou, ce face un început de viaţă nouă.
Ajută-ne, Doamne, să putem face o astfel de mărturisire. Numai după o astfel de înţelegere a căinţei urmează şi mărturisirea cea adevărată. Despre aceasta învaţă, mai pe larg, duhovnicii cei sufleteşti.
O, ce dar mare este nouă căinţa şi ce pace şi linişte sufletească ne dau căinţa şi iertarea păcatelor! „Fericiţi cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele“ (Ps. 31, 1). Toate tribunalele din lume de te-ar ierta pentru vreo anume greşeală, nu-ţi pot da pacea, liniştea şi bucuria sufletească ce ţi-o dă căinţa cea adevărată.
„Câtă vreme am tăcut – spunea psalmistul – mi se topeau oasele mele şi mâna Ta apăsa ziua şi noaptea asupra mea; atunci am zis: mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi El a iertat păgânătatea mea“ (Ps. 31).
Păcatul te apasă şi te tulbură şi pe tine, cititorule, atât timp cât taci. Spune-I Domnului păcatele tale, stropeşte-le cu lacrimi de căinţă, îngenunchează cu ele în faţa Crucii şi îndată vei avea linişte, pace, bucurie şi mântuire sufletească.
• Rugăciune
Păcătuit-am, Doamne, păcătuit-am! Şi peste păcatele mele stă sabia Judecăţii Tale. Stă cumpăna Judecăţii Tale. Şi eu n-am ce pune în această cumpănă. Nici un răspuns n-am pentru păcatele mele. Şi nici o apărare, decât cuvintele robului Tău David: „fărădelegea mea o cunosc“, păcatul meu îl cunosc.
Păcătuit-am, şi păcatul stă acum „de-a pururi înaintea mea“.
Păcătuit-am, şi păcatul m-a scos din casa dragostei Tale.
Păcătuit-am, şi păcatul m-a lăsat singur şi pribeag.
Păcătuit-am, şi am ajuns un Cain, fugărit mereu de grozăvia şi urgia pedepsei.
Păcătuit-am, şi sufletul meu a pierdut ceva. Viaţa mea a pierdut ceva… Viaţa mea a pierdut pe Cineva…
Sărmane suflet pribeag, unde vei găsi ceea ce ai pierdut? O, nu mai rătăci plângând! Caută-L pe Cel pierdut acolo unde L-ai lăsat. Caută-L acolo unde L-ai părăsit.
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Cu lacrimi de foc mă aplec la Crucea Ta. Lumea şi păcatul m-au smuls de aici. Şi, vai, cât de grozavă a fost calea păcatului! Mă întorc cu lacrimile fiului pierdut. Împacă-mă iarăşi cu Tatăl Ceresc. Împacă-mă iarăşi cu Tine şi mă primeşte iarăşi în legământul dragostei Tale! Pentru păcatele mele, pedepseşte-mă şi pe mine, ca odinioară pe robul Tău David, dar nu mă părăsi! Acesta e suspinul meu de fiecare clipă: pedepseşte mă, Doamne, dar nu mă părăsi!
„Sabia“ nu s-a depărtat din casa robului Tău David; pedeapsa l-a urmărit, dar dragostea Ta nu l-a părăsit. Pe cel ce s-a încrezut în Tine nu l-ai îndepărtat. Nu l-ai lăsat „să râdă vrăjmaşul de el“, strigând: „Prindeţi-l, căci Dumnezeu l-a părăsit pe dânsul“. Nu l-ai scos din casa dragostei Tale. Nu l-ai părăsit ca pe un vas netrebnic. N-ai rupt legământul Tău cu el.
O Doamne, sabia mustrării Tale să mă taie şi pe mine până la sfârşit! Sângele lacrimilor mele să curgă mereu. Medicamentele „amare“ să nu se gate din viaţa mea. Pentru păcatele mele, loveşte-mă fără cruţare. Lasă-l pe „Şimei“ să arunce mai departe cu pietre după mine. Lasă-mă să trec singur – părăsit de toţi – pârâul Chedron, dar nu mă părăsi Tu, Doamne, lumina şi viaţa mea.
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor, mă prăbuşesc cu toate păcatele mele la picioarele Crucii Tale! Şi cu lacrimi fierbinţi mă rog. Şi cu lacrimi de foc mă rog: învredniceşte-mă să gust din dulceaţa făgăduinţei Tale! „Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie Îmi ascunsesem o clipă faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău. Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, Care are milă de tine“ (Isaia 54, 7-10).
O Doamne, învredniceşte-mă să trăiesc în această preadulce făgăduinţă! Învredniceşte-mă să mă sting în această preadulce făgăduinţă, ca să trăiesc cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuiri la Evangheliile duminicilor de peste an

DRAGOSTEA ADEVARATA

"Datori suntem noi cei tari sa purtam slabiciunile celor slabi si nu noua sa placem. Ci fiecare sa faca spre placerea aproapelui intai ce-i bine spre zidirea lui" (Romani 15, 1-2).

,,Ce poate fi mai minunat, mai desfatator decat iubirea de aproapele ?A iubi este o fericire, a ura este un chin.Toata Legea si prooroci, stau in iubirea catre Dumnezeu si catre aproapele (Mt. 22, 40).
Iubirea catre aproapele este calea care duce la iubirea catre Dumnezeu, caci Hristos a binevoit a se imbraca tainic in fiecare aproape al nostru, iar in Hristos este Dumnezeu ( 1 Ioan). "( Sf. Parinti)

,,De la aproapele vine si viata si moartea. Ca daca folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobandim si daca gresim fratelui, lui Hristos gresim"(Sf.Antonie cel Mare)

,,Nimeni nu cladeste o casa de la acoperis in jos, ci de la temelie in sus". Si intrebat fiind ce inseamna acest cuvant a zis: "Temelia este aproapele, ca pe el mai intai sa-l folosesc, pentru ca de el atirna toate poruncile lui Hristos"(Cuv.Ioan Colov)

''Orcine creeaza ceva pentru altii,trebuie sa aiba grija ca niciodata sa nu piarda legatura,sa nu rupa contactul ,sa nu se departeze de cei pentru care lucreaza.
Sa fim cu un pas inaintea si in fruntea lor,dar nu mai mult,pentru ca distanta sa nu se faca prea mare,pentru ca nu cumva ei sa nu ne mai auda si sa nu ne mai inteleaga."(Fr Traian Dorz).

,, Putem sa ne silim sa iubim pe Dumnezeu si pe oameni cat putem noi mai mult si atunci suntem pe calea cea buna, suntem in cuprinsul fericirii, stim sa ne coboram la cel la care trebuie sa ne coboram si stim sa-l ridicam pe cel pe care trebuie sa-l ridicam. Cum se poate face aceasta o stie numai cel ce iubeste. Se spune ca la un om care cersea cineva i-a dat o floare. Niciodata nu s-a asteptat omul acela ca cineva sa-i dea o floare. N-a asteptat floarea, dar floarea l-a bucurat, pentru ca o floare spune ceva despre cel care o daruieste."(Par.Teofil Paraianu).

,, Fata de Dumnezeu sa avem inima de fii, fata de aproapele sa avem inima de mama si fata de noi insine inima de judecator"(in,, Mantuirea pacatosilor").

,,In Pateric se spune ca un boier i-a dat unui sarac o haina, si saracul a luat haina si a vandut-o si a baut-o. Si atunci omul era ingrijorat: "Uite, eu i-am dat-o sa se imbrace si el a vandut-o si a baut-o", si era nemultumit si noaptea a avut un vis in care se facea ca i se arata Domnul Hristos imbracat cu haina pe care el a dat-o saracului si l-a intrebat pe binefacator: "Cunosti haina aceasta?" Si el a zis: "Da, Doamne, o cunosc, a mea este!". Si Domnul Hristos a zis: "Nu te intrista, Eu o port".

,,Mila e un simţământ, o virtualitate, mai bine zis o stare sufletească sau şi mai precis: o stare harică.Mila, scurt spus, presupune facultatea de a te părăsi şi a lua locul altuia, fără a-l judeca.Mila, stare sufletească întru totul superioară, e de fapt un simţământ divin-omenesc. (Nu ne spun Scripturile că izvorul ei este la Dumnezeu?)"(Par.Nicolae Steinhard).

,,Departarea nu raceste dragostea adevarata, ci o sporeste, acolo unde este rugaciune. "( Sf.Luca al Crimeei)

,,Daca nu ai iubire, nu comunici." (Par. Gheorghe Calciu)

,,Un parinte al Patericului tot spunea fiecaruia: “Eu, intr-o zi, am sa ajung imparat”. Odata, paganii au luat in robie un monah mai batran. Parintele le-a spus: “Lasati-l pe el liber si luati-ma pe mine in schimbul lui, ca eu va sunt mai de folos, si va dau si sapte arginti.” Iar in clipa in care i-au taiat capul, batranul s-a aratat in biserica unde preotul slujea Sfanta Liturghie la manastire, si toti l-au vazut cu duhul si au auzit ca el a spus: “Acum sunt cu adevarat imparat, pentru ca mi-am pus viata pentru aproapele”.

,,Ca si crestini, noi trebuie sa traim iubirea crestina. Conform principiilor scripturistice si patristice, iubirea crestina nu-ti da voie sa urasti absolut pe nimeni. Si Mantuitorul arata clar ca cine poarta ura pe aproapele, mincinos este chiar daca spune ca-L iubeste pe Dumnezeu. Cine poarta ura, pacat de moarte savarseste. In vrajmasul tau sa arunci cu paine si cu sare, ca sa gramadesti pe capul lui carbuni aprinsi. Daca el blesteama, tu sa-l binecuvantezi, daca el uraste, tu sa-l iubesti, ca sa se implineasca legea lui Hristos."(Par.Calistrat)

,,Trebuie ca fiecare dintre noi sa devenim un emitator de unde pozitive, de unde de dragoste, de pace, de bucurie si de lumina. Eu socotesc ca daca tot timpul am zice Doamne, sa daruim semenilor nostri un gand de dragoste, pace, bucurie si de lumina”, daca tot timpul am gandi asa, in momentele noastre libere, am crea o adevarata noosfera spirituala.Sa iertam tuturor, cum zice Mantuitorul. E adevarat ca e groaznic de greu, dar macar nu-i face rau, bucura-te de bucuria lui sau indurereaza-te de durerea lui. Asa se spune, ca de durerea lui mai degraba te indurerezi, decat sa te bucuri de bucuria lui. "(Monahia Benedicta-Zoe Dumitrescu-Busulenga)

Sa ne ajute Dumnezeu asa sa facem!

CANTARE DIN POSTUL MARE

Rugaciune din Canonul Sf. Andrei Criteanul

Legea a slãbit, Evanghelia nu lucreazã si toatã Scriptura în tine nu este bãgatã în seamã; profetii au slãbit si tot cuvântul Celui Drept. Si rãnile tale, o suflete al meu, s-au înmultit, nefiind doctor care sã te însãnãtoseze.

Pildele Scripturii celei noi îti aduc tie, ca sã te aducã pe tine, suflete, spre umilintã; râvneste dar dreptilor, iar de pãcãtosi te leapãdã, si înduplecã pe Hristos cu rugãciunile tale, cu postul, cu curãtia si cu smerenia.

Hristos s-a fãcut prunc, împreunându-Se cu mine prin trup, si toate câte sunt ale firii, cu voia le-a plinit, afarã de pãcat, arãtându-ti tie, o suflete, pilda si cchipul smereniei Sale.

Hristos S-a fãcut om, chemând la pocãintã pe tâlhari si pe desfrânate. Suflete, pocãieste-te, cã s-a deschis usa împãrãtiei acum, si o apucã mai înainte fariseii si vamesii si desfrânatii, pocãindu-se.

Hristos pe magi i-a mântuit, pe pãstori i-a chemat, multimea pruncilor a fãcut-o mucenici, pe bãtrânul l-a slãvit si pe vãduva cea bãtrânã. Cãrora n-ai rânit, suflete, nici faptelor nici vietii; dar vai tie, când vei fi judecat!

Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, mai pe urmã a flãmânzit, arãtând firea cea omeneascã. Suflete, nu te lenevi; de va nãvãli asupra ta vrãjmasul, alungã-l cu rugãciuni si cu postire, departe de picioarele tale.

Hristos era ispitit, diavolul Îl ispitea, arãtându-I pietrele ca sã le facã pâini. În munte L-a suit sã vadã toate împãrãtiile lumii într-o clipitã. Teme-te, o suflete, de înselãciune; trezeste-te, roagã-te în tot ceasul lui Dumnezeu.

Legea a slãbit, Evanghelia nu lucreazã si toatã Scriptura în tine nu este bãgatã în seamã; profetii au slãbit si tot cuvântul Celui Drept. Si rãnile tale, o suflete al meu, s-au înmultit, nefiind doctor care sã te însãnãtoseze.

Pildele Scripturii celei noi îti aduc tie, ca sã te aducã pe tine, suflete, spre umilintã; râvneste dar dreptilor, iar de pãcãtosi te leapãdã, si înduplecã pe Hristos cu rugãciunile tale, cu postul, cu curãtia si cu smerenia.

Hristos s-a fãcut prunc, împreunându-Se cu mine prin trup, si toate câte sunt ale firii, cu voia le-a plinit, afarã de pãcat, arãtându-ti tie, o suflete, pilda si cchipul smereniei Sale.

Hristos S-a fãcut om, chemând la pocãintã pe tâlhari si pe desfrânate. Suflete, pocãieste-te, cã s-a deschis usa împãrãtiei acum, si o apucã mai înainte fariseii si vamesii si desfrânatii, pocãindu-se.

Hristos pe magi i-a mântuit, pe pãstori i-a chemat, multimea pruncilor a fãcut-o mucenici, pe bãtrânul l-a slãvit si pe vãduva cea bãtrânã. Cãrora n-ai rânit, suflete, nici faptelor nici vietii; dar vai tie, când vei fi judecat!

Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, mai pe urmã a flãmânzit, arãtând firea cea omeneascã. Suflete, nu te lenevi; de va nãvãli asupra ta vrãjmasul, alungã-l cu rugãciuni si cu postire, departe de picioarele tale.

Hristos era ispitit, diavolul Îl ispitea, arãtându-I pietrele ca sã le facã pâini. În munte L-a suit sã vadã toate împãrãtiile lumii într-o clipitã. Teme-te, o suflete, de înselãciune; trezeste-te, roagã-te în tot ceasul lui Dumnezeu.

Roade vrednice de pocãintã nu cere de la mine; cã tãria mea întru mine a lipsit. Dãruieste-mi inimã pururea umilitã, si sãrãcie duhovniceascã; ca sã-Ti aduc acestea ca o jertfã primitã, Unule, Mântuitorule.

Judecãtorul meu si cunoscãtorule, Cel ce va sã vii iarãsi cu îngerii sã judeci lumea toatã; atunci vãzându-mã cu ochiul Tãu cel blând, sã Te milostivesti si sã mã miluiesti, Iisuse, pe mine care am gresit mai mult decât toatã firea omeneascã.(din Cantarea a 9-a)

MANASTIREA SAMBATA -BRANCOVEANU

Istoricul mânăstirii Brâncoveanu

Înainte de a ne apleca asupra studiului propus, suntem datori să facem o scurtă prezentare a lăcaşului de cult cu o incursiune rapidă prin istoria locului, marcând etapele mai importante care au determinat evoluţia acestuia în timp.

Viaţa monahală făgărăşeană, aşa cum o cunoaştem astăzi pe baza informaţiilor din secolul al XVIII-lea, s-a dezvoltat pe fundamentul unor vechi aşezări mănăstireşti ce au apărut în peisajul ecleziastic local, încă din primii ani ai pătrunderii creştinismului pe aceste meleaguri. Susţinute în permanenţă de boierimea locală, iar mai târziu de domnii Ţării Româneşti, aceste centre au avut o influenţă covârşitoare asupra întregii zone, dovedindu-se prin activitatea lor a fi importante puncte de legătură între românii de pe cele două laturi ale Carpaţilor.

Spre deosebire de ctitoriile impunătoare din ţările româneşti vecine, unde viaţa monahală s-a bucurat de atenţia constantă a păturii înstărite a populaţiei, în Ţara Făgăraşului, cu excepţia Mânăstirii Voievodului Constantin Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, mânăstirile şi schiturile au fost ridicate din evlavia şi dărnicia călugărilor, preoţilor şi a credincioşilor de aici. De aceea majoritatea au fost aşezări modeste, localizate în apropierea satelor, cu o bisericuţă şi o casă ţărănească în jur, construite în general din lemn, arareori din piatră sau cărămidă, în care vieţuiau câţiva călugări, uneori şi călugăriţe bătrâne. În apropierea unor sate existau uneori câte două sau mai multe aşa-numite impropriu mânăstiri, în realitate fiind doar simple schituri.

Fiind lipsite de domeniile considerabile, caracteristice în alte zone, ele au ocolit aproape în întregime interesul documentelor de dinaintea secolului al XVIII-lea, rămânând în conul de umbră creat de neimplicarea lor în segmentele social-economice ale vieţii provinciei .

Amintite într-un mare număr de documente în sec. al XVIII-lea, ele apar în hotarele a 27 de sate, uneori chiar mai multe în cadrul aceleiaşi aşezări.

Ctitoria brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, stă adăpostită astăzi, ca şi odinioară, sub înaltele pridvoare de piatră ale Munţilor Făgăraş, acolo unde lanţul lor se întrerupe parcă într-o uriaşă "poartă de trecere către fraţii de dincolo de munţi". Descifrând cu pasul străbunele poteci dacice, daco-romane şi apoi româneşti, pe unde înaintaşii noştri şi-au trecut turmele, durerile şi bucuriile câte vor fi fost, de o parte şi de alta a Carpaţilor, poate chiar prin această mare trecătoare vor fi venit meşterii pe care Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu i-a chemat să înalţe cunoscuta biserică din Făgăraş odată cu vestita ctitorie de la Sâmbăta de Sus, în vecinătatea palatului unde plănuise să se retragă cu întreaga familie. Tot pe aici au trecut călugării aducând cărţi tipărite în Ţara Românească, când românii din această parte a Carpaţilor erau forţaţi să-şi părăsească legea strămoşească.

Din punct de vedere administrativ Mânăstirea Brâncoveanu este amplasată pe teritoriul comunelor Sâmbăta de Sus şi Drăguş din judeţul Braşov.

Accesul rutier se face de pe DN1 E68 Braşov-Sibiu (Făgăraş spre Avrig 11Km) din comuna Voila, satul Sâmbăta de Jos, spre stânga pe DJ prin comuna Sâmbăta de Sus (15Km) sau din oraşul Victoria pe DF de la baza versantului nordic al Munţilor Făgăraş (10Km).

Cu toate că dovezi indirecte, legate de persoana vornicului Ivaşcu, proprietar al moşiei din Sâmbăta de Sus în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ne pot determina să afirmăm că mânăstirea ar fi mult mai veche decât se credea până acum, primele dovezi concrete le avem la începutul secolului al XVII-lea. Astfel avem menţionarea numelor unor călugări de aici în diferite acte disparate (în special din Urbariile Ţării Făgăraşului). Alte dovezi directe sunt datate în anul 1654, când satul şi moşia din Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin Brâncoveanu, boier de loc din sudul Carpaţilor. Acesta, se spune că a construit o bisericuţă din lemn pe valea râului Sâmbăta, probabil pentru călugării sihaştri de aici.

În jurul anului 1696, vechea biserică, construită probabil din lemn a fost refăcută în piatră şi cărămidă de domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), menţionat în scrieri drept cel mai vechi dintre ctitorii mânăstirii de la Sâmbăta de Sus. Întrucât vechea inscripţie din vremea lui Constantin Brâncoveanu a dispărut, nu se cunoaşte prea bine anul ctitoriei, ceea ce a dat naştere la mai multe supoziţii. În lipsa inscripţiei originale, data construcţiei mănăstirii poate fi dedusă de pe o însemnare făcută pe un Triod, tipărit la Buzău în 1701, unde se specifică: Acest Triod ni s-a dat de pomană de măria sa vodă Io Constantin B. Brâncoveanu voevod mânăstirii din satul măriei sale de la Sâmbăta de Sus, văleat 7209 (=1701). Este o dată certă, contemporană cu epoca în care s-a construit mânăstirea.

La sfârşitul secolului al XVII-lea Transilvania abia scăpase de atacurile repetate ale principilor calvini, atacuri ce au continuat însă asupra punctului principal de rezistenţă — credinţa ortodoxă — urmărind-se de fapt, deznaţionalizarea românilor.

Pentru întărirea şi salvarea Ortodoxiei de noul pericol, cel al catolicizării, apărut prin trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Habsburgilor (1683), domnitorul Constantin Brâncoveanu a transformat şi reorganizat vechea mânăstire ortodoxă de la Sâmbăta de Sus, cu călugări sihaştri, într-o mănăstire mai mare cu viaţă de obşte (călugări care trăiesc, muncesc şi se roagă împreună), spre a da mărturie în timp despre unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.

Fântâna Izvorul Tămăduirii – cel mai vechi obiectiv, atestat 1500, pare a fi motivul principal pentru amplasarea mânăstirii în Poiana Braniştii.
Deci, când s-a hotărât să reorganizeze mânăstirea de la Sâmbăta, Constantin Brâncoveanu s-a gândit şi la sprijinul pe care-l putea da, prin intermediul acestui locaş ortodox, luptei împotriva unirii cu Roma, realizată în acea vreme prin înşelăciune, cu scopul de a-i dezbina pe români şi a-i stăpâni mai uşor. Nu trebuie să uităm că domnul Ţării Româneşti — considerat la 1699 patronaşu adevărat al sfintei mitropolii din Ardeal — a fost unul din cei mai convinşi şi hotărâţi apărători ai unităţii de credinţă a românilor din Transilvania.

La 5 iulie 1701, Brâncoveanu asigura pe braşoveni că, în urma demersurilor făcute pe lângă Curtea din Viena, a fost anunţat că episcopul Atanasie nu are voie împărătească să facă silă oamenilor pentru a trece la unire.

După aceea, voievodul martir, înfiinţează la mânăstire o şcoală de grămătici, un atelier de pictură în frescă şi o mică tipografie pe care le instalează în noua incintă, după modelul brâncovenesc folosit în toate ctitoriile domneşti.

La Praznicul Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1714 — când domnitorul Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani — a avut loc la Constantinopol martiriul său împreună cu cel al celor patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi al ginerelui său, sfetnicul Ianache.

La 21 iulie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe domnitorului martir, Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache. Sărbătorirea lor este înscrisă în calendarul ortodox sub denumirea de Sfinţii Martiri Brâncoveni şi se face în 16 august.

Mânăstirea a avut din păcate aceeaşi soartă ca şi cea a ctitorului ei. La sfârşitul secolului al XVII-lea, în urma înfrângerii turcilor sub zidurile Vienei (1683) şi intrării Transilvaniei sub "protectoratul" Austriei (9 mai 1688), înceta în Transilvania pericolul reprezentat până atunci de conducerea calvină. Însă o nouă furtună urma să se abată cu furie asupra românilor ortodocşi: catolicizarea. Noua stăpânire catolică a Transilvaniei a început, imediat după preluarea puterii, încercările de atragere a populaţiei româneşti ortodoxe majoritare la catolicism. Schimbarea credinţei strămoşeşti a românilor ar fi condus uşor şi la pierderea identităţii lor naţionale. Între anii 1698-1701 s-a încercat catolicizarea întregii Biserici Ortodoxe Transilvănene prin uniatism. Românii din Transilvania erau la acea oră doar toleraţi în propria lor ţară. Nu li se recunoştea legal existenţa, nici ca neam nici ca naţiune. Pentru a-i atrage la unirea cu Roma, conducătorii catolici de atunci le-au făgăduit românilor ce urmau să se unească cu Roma drepturi egale cu ale populaţiei de religie catolică. Unii dintre preoţii şi credincioşii români, dorind să scape de sărăcie, şi făgăduindu-li-se totodată şi posibilitatea de a-şi păstra după unire cultul, calendarul, precum şi toate datinile lor neschimbate, au acceptat unirea cu Biserica Romei. În acest fel a apărut în Transilvania Biserica Greco-Catolică.

Unul din cei mai de seamă stareţi ai mânăstirii, din secolul al XVIII-lea a fost egumenul Visarion, care a condus mânăstirea aproape 40 de ani, până la distrugerea ei în 1785. Apărător hotărât al Ortodoxiei împotriva tendinţelor de unire, la 1746 egumenul Visarion a alcătuit lucrarea teologico-apologetică intitulată Întrebări şi răspunsuri pentru legea a treia ce s-au izvodit şi s-au numit, adică uniia (=unirea) în Ţara Ardealului. În această lucrare, scrisă într-o formă populară, egumenul Visarion apără credinţa ortodoxă, prezentându-l pe călugărul Visarion Sarai ca pe un om trimis de Dumnezeu să-i mântuiască pe români de "legea eretică a Romei". Afirmaţiile uniţilor din discuţia lor cu ortodocşii sunt combătute cu multă pricepere, utilizându-se dovezi din cărţile de ritual şi din sinaxare. egumenul Visarion este considerat unul dintre cei mai învăţaţi preoţi din epoca sa, iar cartea sa a adus reale servicii apărării şi întăririi credinţei ortodoxe din Transilvania.

În 1751—1752, protopopul unit Constantin Ioanovici din Făgăraş l-a reclamat pe stareţul mănăstirii de la Sâmbăta, Visarion, la consistoriul unit de la Blaj. Egumenul Visarion era acuzat că fusese hirotonit în Ţara Românească, că se amesteca în afacerile preoţilor, că făcea rugăciuni de pomenire, boteza, spovedea şi înmormânta după ritul ortodox. Împreună cu el mai sunt acuzaţi încă 13 preoţi din Sâmbăta de Sus care făceau agitaţie împotriva unirii.

În această atmosferă, vicarul episcopiei unite din Blaj, Petru Pavel Aaron, a făcut o vizită în regiunea Făgăraş şi a încercat să-i convingă atât pe localnici, cât şi pe preoţii şi călugării de la Sâmbăta de Sus despre adevărurile credinţei pe care o propovăduia. Aceştia însă — raporta vicarul Aaron la 19 aprilie 1749 — spre cea mai mare pagubă a sfintei religii unite, cutează a împărtăşi sfintele taine sacramentele tuturor de-a valma. Şi acestora (din Sâmbăta de Sus), ca şi făgărăşenilor, le-am dovedit adevărul, căruia nu au avut ce-i spune decât uzul, mai bine zis abuzul de până atunci şi obiecţia greşită că mitropolitul din Bucureşti ar fi avut odinioară jurisdicţie în această dioceză. Îmi cerură, conform canoanelor, recunoaşterea dreptului de a funcţiona. Le-am promis că le voi acorda după ce vor mărturisi adevărurile sfintei uniri, pe care li le-am făcut cunoscute. Dar ei, ca unii ce sunt supuşi principelui Brâncoveanu, fără prealabila lui înştiinţare, ne mai având ce-mi replica, au declarat că aceasta nu o pot face şi au plecat intimidaţi, îndoiţi şi, desigur, nu fără scrupule. Rămâne deci (stabilit) că aceste două localităţi specificate mai sus, fiind piatră de poticnire, scandal şi pericol suprem. pentru sacra religie unită nu numai în districtul Făgăraş, ci, prin faima lor, şi în locuri mai îndepărtate, înalta secţie catolică trebuie să îngrijească cu religiozitate şi de remedii externe.


În vara anului 1761, generalul austriac Bukow a dispus desfiinţarea mănăstirilor, pe care le considera focare primejdioase de menţinere a conştiinţei ortodoxe în provincia pe care o pacificase prin forţă şi pe ai cărei locuitori încercase să-i oblige — fără succes — să accepte unirea. Ordinul cerea ca mănăstirile de lemn să fie arse, iar cele de zid şi piatră să fie demolate (monasteria ubique comburrantur lignea, lapidea de structantur). În Făgăraş ordinul a fost executat de contele Nicolae Bethlen, căpitan suprem, în iunie 1761.

Mânăstirea Sâmbăta de Sus a fost cruţată de distrugere la 1761, foarte probabil la intervenţia familiei Brâncoveanu, proprietara moşiei şi satului Sâmbăta.

Rămasă singura mânăstire ortodoxă din Ţara Făgăraşului, prestigiul ctitoriei brâncoveneşti a crescut şi mai mult. După cum mărturisea episcopul unit Atanasie Rednic după vizita sa la mânăstire, la 24 ianuarie 1768, întreaga Ţara Oltului ascultă pe călugării din mânăstirea de aici.

Văzând că mânăstirea a scăpat de distrugerea la care au fost condamnate celelalte lăcaşuri similare din Ţara Făgăraşului, ctitorii au luat măsuri pentru înfrumuseţarea ei. Nu ştim ce reparaţii s-au făcut, singura lucrare cunoscută fiind pictarea sfântului lăcaş, realizată de inimosul egumen Visarion cu ajutorul boierilor Brâncoveni, Nicolae şi Manolache, la 1766. Cunoaştem şi numele zugravilor: popa Ionaşcu şi Pană Mihai, care au pictat şi biserica din Avrig (judeţul Sibiu). Pictura era deosebit de frumoasă, împodobită cu mult aur. Ea impresiona încă la sfârşitul secolului trecut, deşi biserica era ruinată.

Ceea ce a uşurat distrugerea mănăstirii a fost faptul că după 1772 (adică în perioada în care mânăstirea era ameninţată cu desfiinţarea) moşia Sâmbăta de Sus ieşise temporar din stăpânirea familiei Brâncoveanu (până în 1802) din pricina neachitării unei datorii care a dus la amanetarea moşiei pe seama negustorului Dumitru Marcu.

Cel care a contribuit cel mai mult la distrugerea mănăstirii a fost episcopul unit Grigore Maior, care a făcut numeroase intervenţii pentru a-şi realiza dorinţa. El condamna cu asprime îndărătnicia călugărilor de la Sâmbăta, care nu numai că refuzau să-şi părăsească credinţa străbună, dar se străduiau să convingă şi pe ceilalţi locuitori să nu o facă. La 26 aprilie 1779, episcopul scria generalului Preiss despre modul cum mânăstirea întreţinea virusul schismatic, iar la 26 iulie revenea cu o nouă scrisoare în care îi comunica generalului că trebuie demolată mânăstirea de la Sâmbăta. În opinia sa, nedistrugerea mănăstirii ar fi scandalizat întreaga ţară a Oltului (se înţelege, pe uniţii din regiune).

Printr-o prea înaltă resolutiune din 12 decembrie 1782, Curtea de la Viena dispunea desfiinţarea în cuprinsul întregii monarhii a tuturor acelor ordine de călugări şi călugăriţe care duc numai viaţă contemplativă, fără a contribui cu ceva plauzibil la binele aproapelui şi a societăţii civile.

Cu toate intervenţiile făcute de boierii Nicolae şi Emanuil Brâncoveanu către guvernul Transilvaniei, mânăstirea nu a putut fi salvată. Distrugerea ei a avut loc în noiembrie 1785.

Dintre toate clădirile mănăstirii, biserica, având ziduri solide, nu a putut fi demolată, ci doar avariată. Ea a rămas în ruină vreme de aproape un secol şi jumătate, când pe zidurile ei ruinate au început să crească arbori. În felul acesta s-a distrus un modest centru de cultură românească şi credinţă ortodoxă, iar locuitorii din jurul mănăstirii au fost strămutaţi în sat şi călugării au trecut desigur munţii în Ţara Românească, unde credinţa strămoşilor nu era persecutată şi socotită de păcat şi crimă pentru mântuire.

Biserica mânăstirii în ruină.
După demolarea clădirilor mănăstirii nu au lipsit încercările de refacere a sfântului lăcaş. În octombrie 1817, călugăriţa ortodoxă Maria Borşoş din Făgăraş a cerut voie împăratului de la Viena să reclădească cu mijloacele sale mânăstirea şi biserica, urmând ca după aceea să locuiască în mânăstire împreună cu alte 10 călugăriţe. Ţinând seama de „înalta resoluţiune” din 1782, Cancelaria Aulică transilvană a respins cererea de refacere a mănăstirii. La 15 noiembrie 1817 împăratul de la Viena a fost de acord cu propunerea Cancelariei, astfel încât mânăstirea a rămas mai departe în trista situaţie în care se afla de la 1785.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, fosta mânăstire a fost vizitată de mitropolitul Andrei Şaguna, care constata că mânăstirea era pustiită ca de vreo 85, 90 de ani. Iată cum arăta mânăstirea parafrazând descrierea rămasă de la marele ierarh: Biserica are patru încăperi: 1. Pridvorul. 2. Tinda. 3. Naosul este împrejmuită de un brâu ornamental şi acoperită de o boltă ce se continuă cu turnul. Această boltă este un zid tare, prin care ploaia nu poate pătrunde în interior. Biserica este zugrăvită de jos până sus în vârful turnului, unde sunt opt ferestre. De acolo atârnă două sfori care dau mărturie că au existat policandre. Icoanele sfinţilor sunt zugrăvite frumos, cununile lor sunt poleite cu aur curat, care luminează biserica. Unele par a fi zugrăvite chiar acum. 4. Altarul, deşi zugrăvit frumos, are bolta surpată. Pe bolta bisericii, împrejurul turnului, au crescut trei brăzişori şi mai mulţi mesteceni. Împrejurul acestei mânăstiri au fost multe chilii.

Înainte de 1889 mânăstirea a fost vizitată de fostul vicar mitropolitan Ilarion Puşcariu, un pasionat cercetător al trecutului Ţării Făgăraşului, care găsea aşezământul ascuns de pădurea de pe câmpul din Lunca Oltului. Biserica mănăstirii, precum se prezintă, este conservată mai întreagă şi numai la intrare şi la altariu este boltitura de sus spartă, iară partea de mijloc, din care se ridică în formă de cupolă turnul bisericii, este mai bine conservată. […] Pridvorul şi tinda sînt de tot mici. Partea din mijloc şi cupola poartă semne învederate despre un stil îngrijit arhitectonic. În altar se vede bine locul de proscomidie, unde sînt numele ctitorilor de pomenit. Înlăuntru şi în afară, (biserica) este zugrăvită frumos de sus până jos. În altar sunt arhanghelii zugrăviţi în mărime naturală în culori vii, desen regulat şi cu aureole în aur strălucitor atât de gros încât se poate rade de pe părete.

Biserica întreagă nu este un edificiu mare, dar proporţionat şi de mult gust. Lungimea bisericii este de 18 metri, înălţimea cupolei din fundament şi până sus asemenea; lăţimea e de 6 metri.

Ilarion Puşcariu descrie mai departe un canal adânc de circa 30 cm şi lat de circa 20 cm, ziduit în jur împrejur, pe dinlăuntrul zidului, care va fi folosit, probabil, pentru a ascunde odoarele bisericeşti în timpul prădărilor.

Exteriorul bisericii, acoperit la anumite locuri cu iarbă şi arbori mici face o impresiune tristă. În jurul bisericii se cunosc încă şi astăzi gropile unde au fost aşezate chiliile călugărilor şi unele morminte.


Citind pomelnicul ctitorilor de la proscomidie, Ioan Turcu arăta mai departe numele ctitorilor (aceiaşi ca în textul lui Şaguna) şi afirma că biserica se va fi construit pe la 1697, de când datează şi biserica lui Brâncoveanu din Făgăraş.

Timp de 140 de ani a fost parasita si uitata, pana cand, mitropolitul Nicolae Balan, in anul 1936, dupa Marea Unire, a ctitorit-o pentru a doua oara. Primul staret al noii manastiri a fost ales parintele Arsenie Boca. Numele binecunoscut al acestui mare crestin si duhovnic nu mai are nevoie de nicio prezentare pentru credinciosii din tara noastra.

Cel de-al doilea ctitor al manastirii a pastrat pictura veche din interior, conservand in acelasi timp, arhitectura deosebita ce se incadreaza in stilul brancovenesc, aparut intre secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, in Tara Romaneasca.

A treia si cea din urma renovare a Manastirii Sambata se datoreaza mitropolitului Antonie Plamadeala, care cu eforturi deosebite a reusit sa obtina o aprobare de la vechiul regim comunist, pentru ca in anul 1985, exact la implinirea a 200 de ani de la distrugerea locasului de cult de catre habsburgi, manastirea sa renasca. Inaugurarea a avut loc in data de 15 august, la sarbatoarea “Adormirii Maicii Domnului”.Un alt mare duhovnic pe care l-a avut Sambata ,a fost parintele Teofil Paraianu si care numea manastirea o ,,tinda a Raiului".În prezent obştea mânăstirii numără în jur de 40 vieţuitori, fiind condusă de părintele stareţ Arhimandrit Ilarion Urs. Bucuria de a vedea astăzi finalizată mânăstirea de la Sâmbăta de Sus este de necuprins în cuvinte. Ea este tot atât de mare pe cât de mare a fost şi efortul depus în condiţiile vremii respective pentru a o ridica, pentru a o face să devină ceea ce este. Mânăstirea, în stadiul actual, este împlinirea dorinţei Domnitorului Constantin Brâncoveanu de a ridica pe aceste meleaguri transilvănene un centru de întărire a credinţei ortodoxe şi a culturii româneşti.(sursa:http://www.manastireabrancoveanu.ro)
Imagini de la manastirea Brancoveanu,in pelerinajul oltenilor din vara anului 2010.

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A IV-A DIN POSTUL MARE(a Sf.Ioan Scararul)

Despre rugaciunea cea adevarata

Să luăm aminte! „Duhul cel mut“ care-l chinuia pe tânărul din evanghelie se află şi astăzi printre noi. Patimile cele rele şi păcatele sunt tot atâtea duhuri rele care tulbură şi chinuiesc pe oamenii cuprinşi de ele. Mântuitorul ne spune că aceste „duhuri mute“ nu se pot alunga cu nimic altceva decât cu post şi rugăciune. Despre post am vorbit mai înainte. Acum vom vorbi ceva despre rugăciune.
Multe am avea de spus despre darul rugăciunii. Cu ajutor de la Domnul de Sus vom scrie cândva o carte întreagă despre rugăciune. Acum vom spune pe scurt: ce dar mare ne este nouă rugăciunea!… Ce lipsă mare avem noi de acest dar… şi ce binecuvântări revarsă asupra noastră rugăciunea cea adevărată!
Mare dar este nouă rugăciunea. Prin rugăciune noi vorbim cu Dumnezeu. Rugăciunea este o vorbire a omului cu Dumnezeu. „Eu, care sunt pământ şi cenuşă – zice Avraam – am început să grăiesc cu Dumnezeu“ (Fac. 18, 27).
Când mergi la un domn mai mare din lumea aceasta, trebuie să-l cauţi p
e la toate uşile, cu pălăria în mână; şi întrebarea e: te ascultă ori ba? Pe la uşile miniştrilor din Bucureşti am văzut mulţime de oameni şi puţini aveau norocul să fie primiţi şi ascultaţi. Într o audienţă mai înaltă, la rege, nu poate pătrunde orice muritor. De când eram la ţară, îmi aduc aminte de un om ce spunea şi se lăuda pe toate drumurile că el a vorbit cu regele. Şi, iată, prin rugăciune, noi putem vorbi oricând şi oriunde cu Regele regilor şi cu Domnul domnilor. Ce dar mare!
Ce lipsă mare avem noi de acest dar! Rugăciunea este răsuflarea sufletului, este graiul vieţii noastre celei sufleteşti. Un creştin adevărat nu poate trăi fără această răsuflare. Cel care nu se roagă este un fel de mort cu sufletul… este un fel de mut cu sufletul. Dumnezeu n-are copii muţi. Un adevărat copil al lui Dumnezeu vorbeşte neîncetat prin rugăciune cu Tatăl Ceresc.
Ce daruri şi binecuvântări ne aduce rugăciunea! Prin ea ne atingem neîncetat cu Cerul, cu Dumnezeirea. Prin ea primim neîncetat daruri şi putere de Sus pentru lipsurile vieţii noastre sufleteşti şi trupeşti.
Vom spune însă îndată că numai rugăciunea cea adevărată aduce aceste daruri. Iar rugăciunea cea adevărată trebuie să aibă două lucruri mari: trebuie să-L aibă pe Domnul şi Jertfa Crucii şi pe Duhul Sfânt şi Focul cel Ceresc. Cea dintâi cerinţă a rugăciunii este:
Să ne rugăm în numele Domnului Iisus. Este aceasta o condiţie pe care Evanghelia şi Mântuitorul ne-o arată precis: „Amin, amin zic vouă că orice veţi cere de la Tatăl, în numele Meu, vi se va da vouă“ (Ioan 16, 23). „Veţi cere în numele Meu şi Eu voi ruga pe Tatăl pentru voi“ (Ioan 16, 26). Vai, eu cât am stat prin şcoli nu mi a spus nimeni cu apăs acest lucru: Să mă rog în numele Domnului Iisus Hristos. Mi s-a spus că trebuie să mă rog aşa şi aşa… mi s-a spus şi despre mijlocirea sfinţilor, dar nu mi s-a spus despre marele Mijlocitor al rugăciunilor mele, despre Iisus Mântuitorul.
Viaţa noastră are putere numai la picioarele Crucii. Aici este împăcarea noastră cu Dumnezeu şi legătura noastră cu cerul. Aici este şi puterea rugăciunilor noastre. Rugăciunea cea cu putere este numai aceea care vorbeşte prin Jertfa Crucii de pe Golgota, prin acest minunat „telefon“ ce ni l-a lăsat Mântuitorul să vorbim, prin el, cu Dumnezeu.
Voi spune o asemănare:
Mai zilele trecute, am văzut aici, la oraş, un sătean aşteptând la o poartă.
– Pe cine aştepţi aici, bădicule dragă?
– Apoi, cinstite părinte, aici locuieşte domnul cutare. Am o rugăminte la el şi aştept de două ceasuri. Poarta e încuiată, bag seamă că nu-i nimeni acasă.
– O, dragul meu, i-am răspuns eu, dumneata aştepţi aici în zadar. Trebuie să suni clopoţelul de la poartă. Uite, apasă pe bumbul (butonul) ăsta şi un clopoţel va înştiinţa îndată pe cei dinăuntru că cineva aşteaptă aici afară!
Omul a sunat şi îndată i s-a deschis poarta. Domnul era acasă.
Ce minunată icoană este aceasta, mai ales, pentru creştinii care nu se roagă! Aşa sunt şi cei care nu se roagă. Ei stau copleşiţi de lipsuri şi necazuri trupeşti şi sufleteşti. Uşa îndurării lui Dumnezeu este lângă ei, dar ei nu sună clopoţelul. Nu cunosc rugăciunea.
Omul ce sta la poartă îl cunoştea pe domnul de care avea lipsă; avea şi o rugăminte către el, dar nu ştia cum să intre la el. Cunosc oamenii pe Dumnezeu, dar mulţi nu ştiu a pătrunde cu rugăciunea până la El, pentru că nu folosesc „clopoţelul“, nu folosesc Golgota, nu se roagă în numele Domnului Iisus.
Să ne rugăm în numele Domnului Iisus, Cel răstignit pentru noi şi pentru păcatele noastre. Să cerem totul prin Sângele Lui, să-L rugăm pe El să prezinte rugăciunile noastre în faţa Tatălui Ceresc.
A doua cerinţă a rugăciunii este: să ne rugăm cu ajutorul Duhului Sfânt. Domnul Iisus ne-a lăsat pe Duhul Sfânt să ne înveţe ce să vorbim, cum să vorbim şi cum să trăim. Pe Duhul Sfânt să-L rugăm să ne înveţe şi a ne ruga. Dascălul cel adevărat al rugăciunii nu este Catehismul, nici regulile rugăciunii, ci este Duhul Sfânt. Numai cei din şcoala Duhului Sfânt ştiu să se roage cu putere. Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem coborî foc ceresc în rugăciunile noastre şi în sufletul nostru.
Când în rugăciunile noastre se află Golgota şi Duhul Sfânt, atunci avem rugăciunea cea caldă. Rugăciunea celor mai mulţi creştini este o rugăciune a buzelor, a gurii. Buzele se muncesc şi aleargă înainte, dar inima stă pe loc. O astfel de rugăciune este ca şi când ai trage, de jos, un clopot din turn, şi limba clopotului se mişcă încoace şi încolo, dar nu atinge clopotul. Clopotul e mut.
Aşa sunt toate rugăciunile din care lipseşte Golgota şi Focul Duhului Sfânt.
Rugăciunea nu trebuie să fie atât o larmă mare a gurii şi a buzelor, ci mai ales o aprindere, o grăire, o suspinare a inimii. Spun încă o dată că rugăciunea celor mai mulţi creştini este o rugăciune a buzelor, a gurii. Buzele se muncesc şi aleargă înainte, dar inima stă pe loc. Îndeosebi noi, românii, avem rugăciunea buzelor. Mustrarea Mântuitorului: „Neamul acesta cu buzele mă cinsteşte, dar cu inima este departe de Mine“ parcă apasă în special rugăciunile noastre.
Ba încă mai mult decât atât: cu gura cu care ne rugăm dimineaţa, cu aceeaşi gură blestemăm şi înjurăm mai târziu, ca şi când din acelaşi izvor ar putea ieşi şi apă dulce şi apă otrăvită. Ne rugăm dimineaţa lui Dumnezeu, dar toată ziua trăim o viaţă fără El. O astfel de rugăciune nu ajută la nimic.
Prin rugăciune trebuie să omorâm mereu păcatul şi să-l scoatem din viaţa noastră. Rugăciunea nu poate petrece laolaltă cu păcatul. Ori rugăciunea omoară păcatul, ori păcatul omoară rugăciunea.
Rugăciunea nu trebuie să fie a buzelor tale, ci mai ales a inimii tale. Căci din prisosul inimii vorbeşte gura, zice Mântuitorul (Mat. 12, 34). Aşa şi la rugăciune, căldura şi dragostea dinăuntru trebuie să mişte buzele din afară. Rugăciunea trebuie să iasă dintr-un adânc al sufletului, precum se ruga David, zicând: „Din adâncul sufletului am strigat către Tine, Doamne“.
Când te rogi, trebuie să stai în faţa lui Dumnezeu cu toată fiinţa ta, cu toată inima şi cu tot sufletul tău. „Rugatu-m-am Feţei Tale cu toată inima mea… Întins am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ fără de apă“ (Ps. 142).
Când te rogi, sileşte-te ca toată vorba ta să fie rostită rar, cu înţeles, cu pricepere, cu duh, pentru că nu mulţimea vorbelor face rugăciunea bună, ci căldura, înţelegerea şi duhul cu care te rogi. Dacă, rugându-te cu pricepere, cu duh, cu inimă şi căldură, vei simţi că se aprinde ceva în sufletul tău, vei simţi că mâinile ţi se strâng mai tare împreună şi ochii ţi se umezesc, atunci să ştii, dragă cititorule, că te rogi cu mare folos pentru sufletul tău.

Rugăciunea apărătoare contra lui satan

Rugăciunea cea adevărată este şi cea mai bună armă contra ispititorului şi a ispitelor lui.
Despre un rege se spune că, voind să se bată cu un alt rege, a trimis spioni să vadă cu ce fel de vrăjmaş are de lucru. Spionii se întoarseră spunând că pe regele şi oamenii din acea ţară i-au văzut rugându-se. „Cu astfel de oameni nu-i de luptat“ – zise regele – şi trimise spionii în altă parte. De aici veni veste că oamenii beau şi chefuiesc. Regele s-a sculat cu război asupra lor şi i-a bătut.
Aşa face şi diavolul. El îşi trimite spionii lui să cerceteze unde ar fi suflete de cucerit:
– Aghiuţă, du-te la omul acela şi acela să vezi de se roagă ori ba!
La o săptămână:
– Am fost, Întunecimea voastră, şi pe omul acela l am aflat chefuind şi suduind. Nici n-am mai aşteptat alt ordin, ci îndată l-am înfrânt ca pe o muscă.
– Tartore, du-te la omul acela şi acela să vezi cum se roagă!
Peste o săptămână:
– Am fost, Întunecimea voastră, şi l-am aflat rugându-se. Mă aşteptam să mi se facă rău de rugăciunea lui, dar m-am putut apropia fără nici o primejdie. Rugăciunea lui era fără putere. Duşmanii noştri cei mari – Golgota şi Duhul Sfânt – nu erau în rugăciunea lui. Rugăciunea lui era mai mult o datină goală. Cu gura cu care zicea dimineaţa Tatăl nostru, cu aceea ne lăuda pe noi, toată ziua, cu sudalme, minciuni şi alte lucruri plăcute iadului nostru. Rugăciunea lui nu este nici o primejdie pentru noi.
– Tartore bătrân, du-te de vezi cum se roagă omul acela şi acela!
La o săptămână:
– Am fost, Întunecimea voastră, dar nu m-am putut apropia! De departe m-a izbit puterea cu care se ruga. Mi s-a făcut rău şi a trebuit să fug. Nu putem face nimic altceva decât să aşteptăm, poate cumva omul acela va mai slăbi în rugăciune.
Cam aşa se prezintă rugăciunile noastre faţă de atacul diavolului.
În care din aceste trei clase este rugăciunea ta?
În evanghelia de duminică, rugăciunea este arătată ca un mijloc – ca singurul mijloc – pentru a-l alunga pe satan şi ispitele lui. De un suflet care se roagă în duh şi cu putere, diavolul nu se poate apropia. Rugăciunea cea adevărată ne dă aripi sufleteşti cu care ne putem ridica în orice clipă spre cer, spre Dumnezeu.
Să nu uităm că diavolul, oricât de mişel ar fi, este tot numai un şarpe ce se târăşte pe pământ. Câtă vreme noi avem şi folosim aripile rugăciunii, uşor ne putem apăra de el. Dar e rău când ne-am pierdut aripile. Un creştin ce nu se roagă este ca o pasăre ce şi-a pierdut aripile. Iar cel care nu se roagă cum trebuie este ca o pasăre cu aripile stricate. Pe o astfel de pasăre, ce nu poate zbura, repede o înşfacă şarpele-dia¬vol cu ispitele lui.
Un creştin adevărat stă totdeauna cu aripile gata de zburat, gata de rugăciune. El se roagă în toată vremea şi în tot locul.
Ciocârlia se înalţă în soare şi în lumină cântând. Aşa e în firea ei, în sănătatea ei, în viaţa ei. Aşa e şi creştinul cel adevărat. El simte o lipsă, o plăcere sufletească să-şi desfacă mereu aripile rugăciunii şi să se înalţe cu ele spre cer, spre Dumnezeu…
Aşa te rogi tu?

• Rugăciune

Iisuse, preadulcele nostru Mântuitor! Odinioară, Apostolii Tăi s-au apropiat de Tine, rugându-Te: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!
Doamne, învaţă-ne şi pe noi să ne rugăm! Învaţă-ne să ne rugăm prin Tine şi Jertfa Ta cea sfântă. Învaţă-ne să cerem totul prin Sângele Tău şi Jertfa Ta cea sfântă. Învaţă-ne să ne aplecăm cu toate rugăciunile noastre şi cu toate cererile noastre la picioarele Crucii Tale.
O, Doamne Iisuse, noi suntem nişte copii nepricepuţi! Învaţă-ne Tu, Doamne, cum să vorbim cu Tatăl Ceresc şi ce să cerem de la El.
În rugăciunile noastre, Iisuse Doamne, noi cerem un singur lucru: Te cerem pe Tine, Doamne! Te cerem să fii al nostru şi noi să fim ai Tăi. Te cerem numai pe Tine, Doamne, căci, dacă Te avem pe Tine, avem totul; şi dacă nu Te avem pe Tine nu avem nimic. Fă ce vrei cu noi şi cu rugăciunile noastre, Doamne. Miluieşte-ne cu îndurările Tale când vei afla de bine, loveşte-ne cu nuiaua când nu se va putea altcum. Dă-ne şi hrană dulce şi dă-ne şi medicamente amare. Învaţă-ne, Iisuse Doamne, prin rugăciunile noastre, să ne încredinţăm cu totul Ţie.
Duhule Sfinte şi de viaţă Făcătorule! Tu eşti Învăţătorul nostru cel mare pe Care ni L-a lăsat Mântuitorul să ne înveţe cum trebuie să ne rugăm. Pune, Duhule Sfinte, căldură şi foc ceresc în rugăciunile noastre! Trezeşte-ne neîncetat la rugăciune şi priveghere, până va sosi clipa cea sfântă să trecem în lumea unde răsună neîncetat cântările şi rugăciunile cele cereşti. Amin.

Câţiva oameni de rugăciune din Biblie

Biblia, această binecuvântată Carte a lui Dumnezeu, este plină de învăţături şi pilde ce ne arată cum să ne rugăm cu folos de mântuire. Toţi aleşii Domnului au fost oameni de rugăciune. Orice creştin adevărat trebuie să fie om de rugăciune.
În chipul de mai jos se văd cinci dintre cei mai mari „eroi“ ai rugăciunii din Biblie: Moise, Ana, David, Preacurata Fecioară Maria şi bătrânul Simeon. Viaţa lor a fost o viaţă de rugăciune. Viaţa lor este cea mai minunată predică şi învăţătură despre cum trebuie să ne rugăm cu dar şi folos de mântuire sufletească.
Ce pildă măreaţă de rugăciune este, spre exemplu, Moise şi viaţa lui! Toate întrebările, toate necazurile, toate frământările sale şi ale poporului său Moise le depunea cu rugăciune la picioarele Domnului şi aştepta răspunsul Lui: „Doamne, ce să fac?“ întreba Moise în faţa tuturor încercărilor (Ieşire 17, 4). Nimic nu făcea, nimic nu plănuia fără să-L întrebe pe Dumnezeu, prin rugăciune, şi fără să aştepte răspunsul Lui.
Tot aşa făcea şi David, celălalt „erou“ al rugăciunii din Vechiul Testament. Toate plângerile lui, toate cererile, toate bucuriile, ca şi toate necazurile, David „le revărsa“ prin rugăciune înaintea Domnului şi aştepta în linişte şi cu încredere răspunsul Lui.
Ce pildă frumoasă de rugăciune este şi Ana, proorociţa, care se adâncea atât de mult în rugăciune, încât Eli, preotul, spunea că-i beată… „O, nu, domnul meu, zicea Ana, eu nu sunt beată, ci îmi revărs sufletul înaintea Domnului!“ (I Regi 1, 15).
Rugăciunea cea adevărată este un fel de „beţie“ a Duhului Sfânt. Duhul Sfânt are şi El puterea de a-l „îm¬băta“ pe om. Când te rogi cu toată inima şi cu tot sufletul tău simţi, ca şi Ana, cum te cuprinde şi cum te aprinde această „beţie“ sfântă şi dulce, care te înalţă, te curăţă, te înnoieşte şi te întăreşte.
Ce pildă sfântă şi măreaţă de rugăciune este şi Preacurata Fecioara Maria! Printr-o viaţă de rugăciune s-a învrednicit Preacurata de cel mai mare Dar pe care L-a primit vreodată un om pământean. Viaţa Preacuratei stă şi va sta până la sfârşitul veacurilor ca o sfântă şi măreaţă pildă de rugăciune şi viaţă curată. Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n-au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi desăvârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare de mântuire a neamului omenesc!
Ce pildă măreaţă de rugăciune este şi bătrânul Si¬meon, care, la sfârşitul unei vieţi de rugăciune, s-a învrednicit să-L primească în braţele sale pe Mesia! O via¬ţă de rugăciune se învredniceşte şi azi de acest dar.
Biblia este plină de „eroi“ ai rugăciunii, dar totuşi cea mai măreaţă şi desăvârşită pildă de rugăciune ne-a dat-o şi ne-a lăsat-o Însuşi Iisus Mântuitorul. Domnul Iisus Şi-a început lucrarea cu patruzeci de zile de post şi rugăciune. A lucrat rugându-Se şi Şi-a încheiat lucrarea cu cea mai mişcătoare rugăciune din câte s-a auzit vreodată pe acest pământ: cea din grădina Ghetsimani şi cea de pe Crucea Golgotei, când Se ruga: „Tată, iartă-le lor!…“.
Nopţi întregi petrecea Domnul Hristos în rugăciune. „Iar noaptea, ieşind, Se ruga în muntele Măslinilor“ (Luca 21, 37). În grădina Ghetsimani El S-a rugat cu sudori de sânge. „Şi, rugân-du Se, se făcuse sudoarea Lui ca picăturile de sânge ce cad pe pământ“.
Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă neîncetată de rugăciune. Domnul Iisus i-a învăţat pe Apostoli cum să se roage (Luca 11, 1), iar nouă ne-a trimis pe Duhul Sfânt, să ne înveţe cum să ne rugăm. Duhul Sfânt este Dascălul cel mare al rugăciunii. Rugăciunea cea adevărată se poate învăţa numai în şcoala Lui. Duhul Sfânt ne învaţă să ne rugăm cu credinţă, cu foc, cu putere. Duhul Sfânt ne învaţă să ne rugăm nu numai din buze şi din cărţi, ci şi din prisosul nostru cel sufletesc.
Un om îmi spunea că a pierdut cartea de rugăciuni şi, din pricina asta, nu s-a putut ruga două săptămâni de zile. Cei din şcoala Duhului Sfânt se pot ruga şi fără carte. Şcoala aceasta face şi azi „eroi“ ai rugăciunii.

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

SFANTUL INOCHENTIE AL ODESEI

Rugaciunea Postului Mare (talcuita de Sf.Inochentie al Odesei)

Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul care se rosteste in Sfantul si Marele Post

Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stäpanire si al grairii in desert nu mi-l da mie. Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei daruieste-mi-l mie, sluga Ta. Asa, Doamne Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad greselile mele si sä nu osandesc pe fratele meu. Ca binecuvantat esti Tu in vecii vecilor. Amin.

Suntem in Sfantul si Marele Post, prin care ne pregatim, sufleteste sl trupeste, sa intampinam dupa cuviinta marele praznic al Invierii Domnului.

Sa il luam drept calauzitor pe un induhovnicit mai apropiat de zilele noastre, Sf. Inochentie al Odesei (secolul 19), pe care il praznuim astazi 31 martie, reproducand mai jos cateva selectiuni din frumoasa si adanca sa talcuire duhovniceasca a rugaciunii Sfantului Efrem Sirul care, dupa randuiala Bisericii rasaritene, se rosteste anume in Sfantul si Marele Post. Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei... [nu mi-l da mie]

- Ne-am fi putut astepta, fratii mei, ca Sf. Efirem Sirul sa-si inceapa smerita rugaciune cu cererea de a fi indepartata de la dansul alta patima oarecare, iar nu trandavia sau lenea, care nu pare un lucru asa de insemnat. Insa omul lui Dumnezeu vede in trandavie pe cel mai mare dusman al man­tuirii sale, caci pacat este a nu face nimic, cand insusi Domnul zice despre Sine si despre Tatal ceresc: „Tatal Meu pana acum lucreaza, si Eu lucrez" (Ioan 5, 17). Lenea slabeste puterile si insusirile noastre, atragand dupa sine patimi si naravuri rele, prin care ne amagim ca putem scapa de plictiseala si urat. De aceea, fiecare se cade sa aiba lucrarea lui, caci omul fara ocupatie e jucaria diavolului.

... [duhul] deznadejdii, ... [nu mi-l da mie]

- Adevaratul duh crestinesc este cel al luminii, al barbatiei si al tariei, al pacii si al bucuriei necurmate. Or, in omul nemultumit si dezgustat de el insusi, care si-a pierdut sperantele si nazuintele, ce curaj, ce tarie, ce pace si ce bucurie mai poate fi? „Intristarea lumii acesteia moarte lucreaza", zice Sf. Apostol Pavel (II Cor. 7, 10). Deznadejdea vine de la duhul intunericului, ca sa ne slabeasca in „lupta cea buna" si toata ravna postitoare.

... [duhul] iubirii de stapanire, ... [nu mi-l da mie]

- Acesta este duhul care, salasluindu-se oarecand in ingerul cel de lumina purtator, l-a intunecat si l-a alungat pentru totdeauna din cer. Pri­mejdia acestui duh, frate cu du­hul mandriei sau slavei desarte, este pretutindenea prezenta, iar omul stapanit de el ar fi gata sa faca orice pentru a si-l satisface, starnind ura si dispretul celorlalti. Dar noua Domnul ne spune: „Cel ce voieste sa fie mai mare intre voi, acela sa se faca tuturor sluga" (Matei 20, 26). Crestine, cu cat vei fi mai sus, cu atat trebuie sa fii mai smerit, mai straduincios si mai dezinteresat, stiind ca toata stapanirea este de la Domnul Dumnezeu si ca toate sunt trecatoare!

... si [duhul] grairii desarte nu mi-l da mie.

- „Pune, Doamne, paza gurii mele!", se cuvine a ne ruga mereu, cu Psalmistul, caci din limbutie si clevetire nu iese nimic bun. Nu este cuvantul nostru icoana Cuvantului creator? Atunci sa nu-l risipim si sa nu-l injosim, ci sa facem postul limbii, graind numai cele de trebuinta, cu toata intelepciunea.
Iar duhul curatiei,... [daruieste-mi-l mie...]

- Pentru a ne pastra curati, avem a ne lupta cu insasi firea noastra cazuta, de aceea se cuvine a cere intru aceasta ajutor mai presus de fire: „Arunca catre Domnul neputinta firii tale - ne invata Sf. Ioan Scararul - si marturiseste inaintea Lui toata slabiciunea Ta: atunci pe nesimtite vei primi de la Dansul si darul curatiei". Rugaciunea si postul sunt cele mai bune mijloace pentru dobandirea si pastrarea curatiei sufletesti si trupesti.

... [duhul] smereniei, ... [daruieste-mi-l mie...]

- Smerenia - care este postire si jertfa de noi insine - ne face placuti si lui Dumnezeu, si oamenilor. Unii cred ca smerenia e o forma de injosire, dar adevarata smerenie nu injoseste, ci inalta, cum Insusi Cel ce S-a smerit pana la cruce ne incredinteaza, zicand: „Cel ce se va smeri pe sine, acela se va inalta" (Luca 18,14). Cele mai frumoase lectii de smerenie trebuie sa le luam de la Hristos si de la sfintii Lui.

... [duhul] rabdarii... [daruieste-mi-l mie...]

- Duhul rabdarii, care vine ca un dar de sus, ne face sa biruim mai usor toate incercarile, fara pripa si fara cartire. Si ce pilda mai mare decat cea a Domnului si Mantuitorului nostru, Care, in lo­cul bucuriei ce I se cuvenea, a suferit crucea. El a pregatit cununi in cer celor ce rabda sau patimesc pentru dreptate.

... si [duhul] dragostei daruieste-mi-l mie, slugii Tale.

- De vom avea toate ale lumii, dar dragoste nu vom avea, de nici un folos nu ne vor fi acelea, dupa cum ne invata Sf. Apostol Pavel (I Cor. 13, 1-3). Iar Sf. Apostol si Evanghelist Ioan ne destainuieste ca Dumnezeu Insusi este Iubire (I Ioan 4, 16). Cugetand la acestea, fratilor, sa ne incalzim cu focul dragostei inimile noastre cele racite si sa ne topim laolalta in flacara dragostei lui Hristos, Care a biruit lumea!
Asa, Doamne Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad pacatele mele...

- Nu ne face placere sa ne vedem pacatele si adeseori inchidem ochii asupra lor. Dar cercetarea de sine si spovedania sunt temeiurile oricarei indreptari si iertari. Deci crestinul cel adevarat se va deprinde sa-si vada caderile si slabiciunile, ca sa se lecuiasca de ele cu ajutorul harului dumnezeiesc, fiind aspru cu sine si ingaduitor cu ceilalti.

... si sa nu osandesc pe fratele meu, ca bi­necuvantat esti in vecii vecilor.

- Cine-i fara de pacat, ca sa-i osandeasca pe fratii sai? Si oare judecata nu este a lui Dumnezeu? Tu priveste la fratele tau pacatos ca la un om bolnav, pen­tru ca pacatul este o boala cu adevarat, ba chiar cea mai rea dintre toate bolile. Dar putem noi osandi un bolnav ca este bolnav? Mai degraba sa-l inconjuram cu mila noastra si sa ne rugam pentru el, binecuvantand pe Cel ce nu vrea moartea pacatosului, ci izbavirea lui. Amin.

(Lumea Credintei - martie 2004,sursa:www.crestinortodox.ro)