CRESTINUL IN CONCEDIU

Vacanta, odihna pentru trup si suflet

Societatea ne influenţează stilul de viaţă, iar a fi creştin este o provocare pentru cel ce doreşte să-şi clădească viaţa în jurul lui Hristos. Fiecare gest, răsuflare a fiinţei trebuie să poarte pecetea harului şi fiecare secundă să se măsoare liturgic. Totuşi, secularul se strecoară în cele mai mici gesturi ale existenţei noastre codidiene şi de foarte multe ori ne deformează orizontul duhovnicesc, fapt ce are repercusiuni asupra metodelor de a folosi timpul liber.
Munca, rutina, stresul, nevoia de odihnă sunt elemente de care omul contemporan se loveşte în societate şi cărora a încercat să le găsească o contrabalansare prin „inventarea” vacanţei/concediului. Dacă în secolul XIX-lea vacanţa era un obicei rezervat doar aristocraţiei şi burgheziei, ea a devenit astăzi o necesitate, pentru refacerea fizică şi psihologică a omului din toate categoriile sociale. Ea este recunoscută ca un drept al omului de către autorităţile statului şi este acordat angajaţilor, studenţilor şi elevilor. Vacanţa devine, astfel, cel mai aşteptat moment din an, fiind văzută în general ca o evadare, ca o eliberare din spaţiul şi timpul (serviciu, şcoală etc.) în care ne consumăm existenţa.
Dar cum trebuie să fructifice un creştin acest timp? Pentru un om îmbrăcat în Hristos prin Sfânta Taină a Botezului, timpul (de fapt viaţa întreagă), „poartă cu sine posibilitatea veşniciei”, după cum remarca Părintele Dumitru Stăniloae. Vacanţa creştinului este un moment propice pentru meditaţie, rugăciune, pentru a acorda o atenţie mai mare familiei, încercând să nu o transforme într-un mediu hrănitor patimilor, ca lenea sau îmbuibarea trupului.
Maşinăria comercială este pusă în mişcare pentru umplerea/facerea timpului vacant, a vidului de activitate (lat. vacare înseamnă „a fi vid”) ce îşi intensifică ofertele pentru a satisface nevoia „de altceva” şi „altundeva” a contemporanului. Pentru creştin, timpul este „locul” prefacerii, transfigurării umanului, unde trăim sau murim duhovniceşte.
Chiar dacă vacanţa nu e lipsită de o terapeutică a trupului prin odihnă, creştinul nu abandonează odihna sufletului, odihnă ce nu se va traduce prin încetarea activităţii duhovniceşti, adică absenţa rugăciunii, a meditaţiei, a faptelor bune, ci printr-o intensificare a acestora, ca o prelungire a Tainei zilei a 8-a, a Duminicii, a Învierii, un dar peste dar. Altfel spus, ea nu trebuie să se metamorfozeze într-un mediu hrănitor viciilor, vidând şi mai profund existenţa seculară, ci ea trebuie să fie momentul maxim de fructificare a timpului.
Pentru un creştin vacanţa/concediul poate fi un răgaz propice de a acorda un altfel de timp, o altfel de grijă şi prezenţă familiei. Practic, în sânul familiei creştine există o mulţime de metode de a fructifica timpul, de a-l face să rodească, de a-l transforma în veşnicie. Simplul fapt că un părinte dedică atenţie copilului său vorbindu-i despre frumuseţea raiului, despre măreţia exerciţiului faptei bune, despre bucuria Învierii Domnului, de a-l duce la biserică, poate mişca munţii sufletului din loc, formând caractere nobile din generaţiile viitoare.
Pe de altă parte, chiar dacă nu scăpăm „valului” publicitar şi alegem să ne ducem copiii la mare sau la munte, nu trebuie niciodată să uităm că Dumnezeu şi prin frumuseţile lumii acesteia ne vorbeşte despre raţionalitatea şi finalitatea ei, despre dragostea Lui pentru ea, iar simpla mărturisire şi uimire sinceră a noastră în faţa măreţiei creaţiei divine va rămâne întipărită în inima şi mintea copiilor.
Aşadar, cu paşi mici dar siguri vom putea folosi la maxim timpul lipsit pentru moment de presiunea muncii şi grija zilei de mâine, dându-i taina şi bucuria rugăciunii, lucrându-l asemenea talantului dăruit. Astfel, timpul, interval dintre Alfa şi Omega, va rodi, culegând veşnicie pentru noi şi familiile noastre.
 Ioan Nedelcu 
( sursa:  www.religo.ro )

SFINTII MARTIRII BRANCOVENI , MODELE DE SFINTENIE SI MARTIRAJ

 ,,........Priviti la Hristos,Mantuitorul nostru!"

 ,,Avem pe Brâncoveanu pildă tare,

Căci pruncii lui sub sabie-au căzut;

Ca să păzească fără de schimbare

Credinţa dreaptă-n care s-au născut........"

 “Fiii mei, fiii mei! Iata, toate avutiile si orice alta am pierdut. Sa nu ne pierdem inca si sufletele! Stati tare, barbateste, dragii mei, si nu bagati seama de moarte; priviti la Hristos Mantuitorul nostru, cate a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit! Credeti tare in aceasta si nu va miscati, nici va clatiti din credinta pravoslavnica pentru viata si pentru lumea aceasta! Aduceti-va aminte de Sfantul Pavel, ce zice: ca nici sabie, nici imbulzeala, nici moarte, nici alta orice nu-l va desparti de Hristos, ca nu sunt vrednice muncile si nevoile aceste de aici spre marirea ceea ce o va da Hristos. Acum, dara, o dulcii mei fii, cu sangele nostru sa spalam pacatele noastre!”“Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 35) ".

Sfântul Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în judeţul Olt), într-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei Brâncoveanu şi al Stancăi, sora domnitorului Şerban Cantacuzino. În luna februarie 1655 va rămâne orfan de tată şi va fi crescut de mama sa, de bunica după tată, Păuna Greceanu, şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino.

A primit o educaţie aleasă pentru acele vremuri, învăţând, printre altele, greaca, latina şi slavona. Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, Constantin Brâncoveanu a avut patru fii: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi şapte fete: Stanca, Maria, Safta, Ancuţa, Elenca, Bălaşa şi Smaranda. În îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, s-a remarcat prin sprijinul acordat Bisericii, dar şi culturii, fiind un cărturar vestit. Sfântul Constantin Brâncoveanu a înfiinţat numeroase şcoli şi biblioteci care funcţionau pe lângă mănăstiri (“Academia de la Sfântul Sava”, şcolile de la mănăstirile “Sfântul Gheorghe Vechi” şi Colţea din Bucureşti). De asemenea, în timpul domniei sale s-au înfiinţat numeroase tipografii (la Bucureşti 1678, la Buzău în 1691, la Snagov în 1694, la Râmnicu Vâlcea în 1705, la Târgovişte în 1708) şi au fost ridicate numeroase lăcaşuri de cult. Dintre ctitoriile sale menţionăm Biserica “Sfântul Ioan cel Mare sau Grecesc”, demolată în secolul trecut, biserica Mănăstirii “Sfântul Sava”, demolată în secolul trecut şi Biserica “Sfântul Gheorghe Nou”. Printre alte mănăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod, trebuie amintite: Mănăstirea Horezu, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi şi Mănăstirea Turnu din Târgşoru Vechi (judeţul Prahova).

Martiriul

În ziua de 24 martie 1714 a fost mazilit şi dus la Constantinopol. După un drum de trei săptămâni, Sfântul Brâncoveanu şi cei dimpreună cu el au fost jefuiţi de tot ce aveau asupra lor şi închişi în subteranele de la Fornetta, din Cele Şapte Turnuri (Edicule). De la Cele Şapte Turnuri, ostaticii au fost apoi mutaţi la Bostangi Başa, temniţa de la prima poartă a seraiului, unde erau închişi numai paşii, vizirii şi alţi mari demnitari. Istoricul francez M. Mignot afirmă că muftiul le obţinuse graţierea cu condiţia ca bătrânul voievod să treacă la mahomedanism. Voievodul, ca şi fiii lui, au rămas însă constanţi în credinţa strămoşească. Astfel, la 15 august 1714, Sfântul Voievod a suferit moarte martirică prin decapitare, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi împreună cu sfetnicul Ianache. Trupurile le-au fost târâte pe uliţi şi apoi aruncate în apele Bosforului. Pe ascuns, creştinii din Constantinopol le-au luat rămăşiţele pământeşti şi le-au îngropat în insula Halchi, în biserica Mănăstirii Maicii Domnului, zidită de împăratul Ion Paleologul al II-lea. Sfintele moaşte ale lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse în ţară în taină de doamna Marica abia în 1720, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, şi înmormântate în Biserica “Sfântul Gheorghe Nou”. La 20 iunie 1992 Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat pe Sfinţii Martiri Brâncoveni, stabilindu-le ca zi de pomenire data de 16 august.

(sursa :Gheorghe Anghel, ziarul “Lumina”, 16 august 2011)

  

Franturi de Sinaxar

“În cununa slăvită a neomartirilor de neam românesc, străluceşte între pietrele de căpătâi familia Brâncovenilor. Aceştia au trecut la viaţa cea adevărată, la “casa nefăcută de mână, veşnică, în Ceruri”, mărturisind pe Hristos şi nevrând să se lepede de credinţa creştină în schimbul vieţii pământeşti, la 15 august 1714. Uciderea lor a fost de o cruzime care i-a îngrozit şi pe turci, Constantin Brâncoveanu fiind silit să privească cum pruncii săi de parte bărbătească – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei – şi bunul său prieten şi sfetnic Ianache, au sfârşit ucişi prin tăierea capetelor.

 Domnia îndelungată a lui Constantin Brâncoveanu a fost înainte de toate o pildă de viaţă creştină, sfârşindu-se prin înalta chemare a fiecăruia dintre noi, aceea de a fi martori ai slăvitei Învieri. Nenumărate sunt virtuţile sale pe care le-a lucrat în însăşi familia sa, model, de altfel, pentru supuşii săi. În 1674, prin căsătoria cu Doamna Maria, întemeiază o familie care îl va urma, fiecare în felul său, până la mărturia ultimă. Au fost binecuvântaţi de Bunul Dumnezeu cu unsprezece copii, patru băieţi şi şapte fete. Băieţii toţi, chiar şi mezinul la vârsta sa crudă, s-au alăturat mărturiei tatălui lor primind împreună cu acesta cununa martiriului. Fetele împreună cu doamna Maria, i-au însoţit prin prigonirile îndurate atât în temniţă, cât şi în nevoile surghiunului, având ca întărire ceata sfinţilor mărturisitori cărora li se alăturau şi ele.

 Martiriul lor a avut loc într-un mod plin de însemnătate teologică mergând spre patimă împreună cu Mântuitorul Hristos Care-i întărea prin luminarea înţelesului jertfei lor. În miercurea săptămânii mari a postului Paştilor, când Însuşi Dumnezeul nostru a fost vândut, Sfântul Constantin află de trădarea căreia i-a căzut victimă, patimă care revine parcă prea des în istoria neamului nostru. Vinerea mare este şi pentru întreaga familie a Brâncovenilor drumul dureros spre Golgota, căci este ziua arestării, zi în care profetic, Sfântul Constantin îşi lasă trădătorii în mâna lui Dumnezeu. Duşi la Istanbul, sunt întemniţaţi şi supuşi chinurilor până în ziua de 15 august când poate, nu întâmplător, fericita Maria Brâncoveanu îşi serba ziua numelui, iar iubitul ei soţ împlinea 60 de ani.

 La praznicul Adormirii Maicii Domnului, Mântuitorul Hristos se coboară precum oarecând pentru ridicarea sufletului Maicii Fecioare, să ridice ca pe o jertfă bineprimită sufletele curăţite ale Sfinţilor Constantin cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei împreună cu unchiul lor Ianache. Şi dacă greu i-a fost marelui voievod să-şi vadă odraslele de parte bărbătească ucise cu barbarie de gâdele lui Ahmet al III-lea, poate mai mult a îndurat fericita Maria, cu ale ei fiice, când s-au văzut lipsite de soţ şi tată, de copii şi fraţi. Apele Mării Negre au primit trupurile sfinţilor vrând parcă să le aducă acasă. În ţară va reveni doar voievodul Constantin, sfintele-i moaşte odihnindu-se la biserica Sfântul Gheorghe-Nou din Bucureşti.

 Doamna Maria, văduvită de soţ şi de prunci, a fost condamnată la închisoare pe viaţă, dar cu ajutorul Celui de Sus, la sfârşitul anului 1716 revine în mult-iubita ţară. Toţi aceşti ani a fost chinuită prin temniţe îndurând curajos chinurile mărturisirii. În timpul prigonirii, ivindu-se posibilitatea să fie slobozită spre a reveni acasă şi a avea grijă de trupurile iubitei sale familii, a fost amăgită, pentru că aceiaşi trădători s-au asigurat încă o dată în răutatea lor, că fericita Maria Brâncoveanu va petrece restul vieţii în închisoare şi surghiun. Dar, cum bunul Dumnezeu nu trece cu vederea pătimirile celor bineplăcuţi ai Săi, a rânduit ca fericita să vină în Ţara Românească împreună cu noul domnitor Ioan Mavrocordat. Prigonitorii ei au sfârşit în chinuri groaznice, întărind parcă cuvântul Domnului care zice “a Mea este răzbunarea” (Romani 12, 19).

 Chiar în momentul martiriului Brâncovenilor a avut loc o minune însemnată care tot nu a deschis spre pocăinţă inima cantacuzinilor trădători. La praznicul Adormirii Maicii Domnului în mânăstirea “De-un-lemn”, Doamna Păuna s-a demonizat rămânând multă vreme cu această îndrăcire. În loc să-şi revină întru sine, Ştefan Vodă a încercat să ascundă întâmplarea, săvârşind şi alte crime. Adâncit în răutatea sa, el s-a împotrivit voinţei fericitei Maria de a veni acasă, plătind preţ greu pentru surghiunirea ei. Neîntorcându-se până întru sfârşit, Ştefan Vodă şi tatăl său Stolnicul Constantin, au murit de mâna turcilor cărora vânduseră pe Sfinţii Brâncoveni.

 Tăria acestor sfinţi în faţa morţii şi a prigonirilor pe care le înfruntau nu este întâmplătoare, ci se aşează pe temelia tare a familiei lor în mijlocul căreia stă Maria Brâncoveanu, mamă aleasă alături de pilda celorlalte mame de sfinţi, sfinte la rândul lor. Iar dacă fericita Maria nu s-a învrednicit alături de preaiubitul său soţ de cununa slăvită a muceniciei, a gustat din plin paharul cel amar al chinurilor trăite de sfinţii mărturisitori.

 De aceea, truda binecuvântată de a prezenta lumii martiriul Brâncovenilor se plineşte acum printr-o a doua lucrare dedicată soţiei marelui Domnitor român. Actul prin care Sfânta noastră Biserică a recunoscut în rândul Sfinţilor pe Constantin al Ţării Româneşti şi pe fii săi dimpreună cu Ianache, poate fi întregit cu Maria “Doamnă a toată Ungrovlahia” reunind astfel chipul unei familii pildă, familie de sfinţi.

Pr. Nicolae Tănase 

(din prefata la: ”Doamna Maria Brancoveanu. Tainica Biruinta a lacrimilor“, Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni, Constanta, 2008, pp. 140-141, 153-160).

Rugaciune din Acatistul Sfintilor Brancoveni                                                       

O, Sfintilor martiri Brâncoveni, care, prin intelepte osteneli, comoara sfintei si dreptei credinte pina in sfirsit o ati pazit, si de la Imparatul slavei, Hristos Dumnezeu, nevestejita cununa muceniceasca ati primit! Ce graiuri vom indrazni a va aduce noi, nevrednicii, prin care sa laudam multravnitoarea voastra viata, de buni iconomi si credincioase slugi ale Preasfintei Treimi, precum si sfarsitul vostru vitejesc, de adevarati eroi ai Ortodoxiei, prin care v-ati facut priveliste de multa mirare oamenilor si ingerilor? Cu adevarat ar trebui mai degraba sa iubim noi tacerea, ca unii ce sintem ingreuiati de multe, mari, grele, si nepocaite pacate, si nimic bun nu aflam intru noi, care sa ne apropie de evlavioasele voastre lucrari si de sfintele voastre virtuti, si sa ne dea o cuvioasa indrazneala, spre a indrepta catre voi, cu buna nadejde, smerita noastra rugaciune. Dar unde si catre cine vom putea alerga, daca nu catre Atotputernicul si Atotstiitorul Dumnezeu, Cel minunat intru Sfintii Sai, si catre voi, ca si catre aceia care, calatoria vietii prin valea ispitirii si a plingerii acestui veac inselator bine savirsind, ca aurul trecut prin foc de sapte ori v-ati lamurit, si ati ajuns lacasuri sfintite, in care Tatal, Fiul, si Sfintul Duh Dumnezeu s-au salasluit.O, fericitilor, sfintilor, si bunilor biruitori mucenici Brâncoveni! Cautati dintru inaltimea slavei cerestilor voastre lacasuri catre noi, care in tot ceasul in nenumarate chipuri ne primejduim, si care pentru multa noastra lenevie si mindrie, covirsiti de boli, pagube, necazuri, si de infricosate si negindite nevoi, mai mult decit toti, dupa dumnezeiasca dreptate, am ajuns ticalositi si asupriti. Dar cum oare s-ar fi putut sa nu ajungem pina aici? Voi, intru atita desfatare si avutie paminteasca aflindu-va, in toata viata voastra dorirea nestricacioaselor bogatii ale harului neincetat ati avut, iar noi, desi din mila proniei dumnezeiesti saraci si strimtorati fiind, cuvioasa neiubire de agoniseala defaimind, frumusetile mincinoase si stricacioase ale acestui veac trufas si nestatornic pururea rivnind, mai mult decit femeia cea girbova de ele ne-am pironit, iar cugetarea catre cele ceresti cu totul o am nimicit. Voi, socotind toata slava veacului de acum ca pe un fum, o umbra, si o nalucire de vis amagitor, stapinirea domneasca, multa avere, sanatatea, si insasi viata voastra, pe toate gunoaie le-ati socotit, ca pe Hristos in veci sa-L dobinditi; iar noi, de buna voie, si de nimeni siliti, prin lacomie materialnica in prapastia iubirii de placeri de care rusine este a si grai ne-am pravalit, si mai mult decit necredinciosii si rau credinciosii iubind prostia si nerusinarea patimilor ne-am paginizat. Pentru aceasta, in loc sa ajungem, dupa cuvintul Stapinului, sarea pamintului si lumina lumii, pentru noi se huleste tot mai mult intre neamuri numele cel preasfint si de mare cuviinta al lui Dumnezeu Cel Unul, Singur Adevarat, si in Treime inchinat. Ce raspuns vom da oare Infricosatului, Dreptului, si Nemitarnicului Judecator, caci stim prea bine ca de neinlaturat este pentru fiecare dintre noi moartea, judecata, hotarirea, si dreapta rasplatire, pentru cele care cu gindul, cu cuvintul, si cu fapta am lucrat, si pentru ce la chinurile cele vesnice nicicind cugetind, in primejdia de a ajunge in ele mai jos decit cei care pe Dumnezeu nu l-au cunoscut din dobitoceasca intelegere ne aflam, dupa cum Sfintului Macarie cel Mare i s-a descoperit.Nu ne lasati sa ne netrebnicim mai mult si staviliti alunecarea noastra spre robia lumii, a trupului, si a diavolului, prin sfintele si pururea primitele voastre rugaciuni, o, preafericitilor martiri, rugatorilor fierbinte catre Dumnezeu pentru toata lumea, pentru Ortodoxie, pentru tara si neamul vostru, pentru toti cei ce alearga catre voi cu credinta tare si umilinta nefatarnica. Mijlociti pentru noi toate cele bune si de folos pentru luminarea ochilor mintilor si inimilor noastre celor intunecate de grija vietii de acum, rivna aprinsa si neostoita pentru fapta buna ce v-a insufletit pe voi, dobindirea intru cunostinta a margaritarului celui de mult pret al binecinstitoarei si lucratoarei prin dragoste credinte, pretuirea lui mai mult decit lumina ochilor si decit viata aceasta vremelnica, pina la suflarea noastra cea mai de pe urma. Plecati spre mila si indurare pe milostivul si iubitorul de oameni Dumnezeu, sa ne cheme la El pe toti, sa ne deschida usa luminii Sale spre a ne trezi cu un ceas mai devreme, ca sa voim sa lucram in via si pe ogorul Lui, rascumparind vremea trecuta, pe care rau am cheltuit-o fiind intunecati de nestiinta si biruiti de urite ginduri si de patimi de necinste.Cereti pentru noi si statornicia neclintita si taria de diamant ce ati avut pina ce v-ati dat sufletele voastre, curatite prin botezul singelui, mai stralucitoare decit razele soarelui in miinile Ziditorului tuturor. Ca astfel, invrednicindu-ne si noi partii celei de-a dreapta, dimpreuna cu voi si cu toti sfintii care I-au bineplacut Lui de la inceputul veacurilor, sa-L slavim pe Dumnezeul vietii noastre, pe Tatal, pe Fiul, si pe Sfintul Duh, in nespusa fericire a Imparatiei Sale, in vecii vecilor. Amin.

 

CUGETARI SCURTE

 De la Sfantul Ioan Iacob citire....

Niciodata duhul nostru
  Nu se poate linisti
  Daca nu ne dam silinta
  "Intru Domnul a trai".

 Dupa cum nu tace pruncul
 Cand lipseste maica sa,
  Tot asemenea si duhul
  Nu se poate alina.

  Intru Domnul este pacea,
  Intru el odihna mea,
  Calea cea adevarata
  Si acum si pururea.

  Cand mintea vrea sa zboare
  La Bunul Dumnezeu,
  Atunci vrajmasul tainic
  Ne bantuie mereu.

  Imprastie gandirea
  Ca pulberea in vant
  Si cauta sa traga
  Privirea la pamant.

  Priveliste desarta
  Ne-arata cel viclean
  Ca sa pogoare mintea
  Din "vesnicul liman".

 Piatra nesimtirii mele
 S-a facut ca un mormant
 Care vesnic ma apasa
 Si ma trage la pamant.

  O, de s-ar misca odata
  Piatra sufletului meu
  Ca sa faca loc luminii
  Sfinte de la Dumnezeu.

  Intunerice de patimi
  Inlauntrul meu domnesc,
  Iar vlastarele virtutii
  Toate se ingalbenesc.

“Fraţilor şi surorilor întru Hristos,

 Aceste rânduri le scriu numai pentru cei care nu s’au amăgit de covrigi roşii şi care se feresc de vântul înşelăciunii.
Pentru ceilalţi care au început să dănţuiască „hora Crivăţului” nu mai am nimic de scris. Cine a avut urechi de auzit, acela a căutat să audă strigătul meu şi cine mai are ochi de văzut, poate să vadă cum stau lucrurile… Eu am tunat şi am fulgerat către toţi (prin foile mele) ca să vă feriţi de bătaia vântului de Miază-Noapte.
Iar acum când a început ploaia cu banii roşii, eu nu mai strig la nimeni. Cei statornici în credinţă îşi păzesc paşii de alunecare, iar cei slabi din fire şi dornici de mărire se poticnesc la vale. Mare este taina credinţei, dar puţini o păzesc astăzi neprihănită.
Nu vă miraţi că îndrăznesc să zic vorba asta, că mulţi se botează, însă darul puţini îl păstrează. Când vedeţi pe unii că aleargă singuri spre înşelăciune, atunci să cunoaşteţi că la unii ca aceştia pecetea darului este ştearsă şi uşor se prăpăstuiesc. Atunci sfaturile nu se mai lipesc de ei şi făgăduinţele se calcă fără milă.
Dar noi, fraţilor, să-i lăsăm pe aceştia în „sloboda” lor fericită, să urmăm calea cea strâmtă şi nu vom greşi.
In curtea lui Caiafa de astăzi să nu intrăm (adică în mreaja stăpânirii), căci slugile cele viclene ne ispitesc şi nu cumva să pătimim ca Sfântul Apostol Petru. Lăsaţi să se încălzească la foc slugile cele năimite, iar noi să urmăm pe Domnul ca şi Sfintele Mironosiţe.
În calea noastră stau la pândă vameşii şi fariseii veacului acestuia, dar să nu ne fie frică. „Îndrăzniţi, zice Domnul, Eu am biruit lumea.”
Am auzit că unii dintre cei râvnitori au avut ciocniri de cuvinte, cu ceata noilor dregători. Nu vă tulburaţi fraţii mei, căci abia a început ploaia „covrigilor”. Pe mulţi poate să-i „ude” dacă nu vor fi cu pază şi cele care se văd astăzi, sunt mici faţă de cele ce urmează.
Eu unul vă sfătuiesc pe cei cari urmaţi tradiţiile noastre strămoşeşti, să nu vă tulburaţi şi cu alţii să nu discutaţi.
Biruinţa noastră nu se dobândeşte cu sfadă şi cu pleftureală, ci cu blândeţe şi cu dreaptă socoteală. Din sfadă nu iese decât tulburare şi duşmănie. Războiul nostru este nevăzut şi armele noastre trebuie să fie arme duhovniceşti, şi anume: sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi Pavăza Credinţei, cu care putem stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse, cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel. Pe cei slabi să-i întărim, iar pe cei vicleni să-i ocolim. Pe cei năimiţi şi pe cei urgisiţi să-i lăsăm în pace, căci sunt acum mărişori şi pot pricepe semnele vremii. Dacă nu se învaţă din păţaniile altora, atunci lăsaţi-i să guste singuri din „covrigii” stăpânirii roşii. Aceşti covrigi sunt vopsiţi cu sângele mucenicesc al fraţilor noştri credincioşi din ţară. Ei pătimesc acum ca robii la munca silnică, iar din sudoarea şi din sângele lor se plămădesc bacşişuri pentru propagandă. Tot ce iese azi din ţară (de după perdeaua roşie) este ca să farmece ochii şi să astupe urechile celor bicisnici şi neştiutori. Nu mai faceţi vorbă cu ei şi nici nu căutaţi să-i pârâţi ori să-i denunţaţi, ci mai vârtos s’ar cădea să-i plângem pe unii ca aceştia, căci nu ştiu sărmanii la care „domnii au slujit şi câtă pagubă vor dobândi”.

Înainte de a încheia rândurile acestea, vă amintesc de cuvântul Scripturii care zice: „Vrăjmaşii omului sunt casnicii lui” şi iată anume pentru ce: când fraţii noştri de o credinţă şi de un sânge se fac coadă de topor, adică unelte ale vrăjmaşului credinţei, atunci vătămarea noastră este negrăit de mare, zice Sf. Apostol Pavel; nu vă plecaţi grumazul sub jug străin. Să stăm bine, să stăm cu frică întru Sfânta credinţă şi să arătăm „Mila Păcii” către toţi, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin”.

(sursa: Sfantul Ioan Iacob Romanul (Hozevitul),3 iulie 1913-+5 august 1960)

FLORICELE CULESE PENTRU O FLOARE ALEASA

 Postul bucuriei si al iubirii (1 august-14august)



,,Cand protivnicul mantuirii noastre se vede batut la prima piedica - cea mai usoara - ce o ridica in calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mandria nu-l lasa sa se dea batut, ci le starneste a doua piedica prin viciile trupului, sau o iubire trupeasca de sine. La o atare inaintare a luptei pentru mantuire se tanguie trupul, ca sa te milostivesti de el; e tanguirea vicleana a stricaciunii, care nu trebuie ascultata, ci scoasa din radacina si firea facuta iarasi curata. De aceea Parintii i-au zis trupului: vrajmas milostiv si prieten viclean. In vremea negrijei de mantuire trupul se naravise cu patimile si poftele, iar acestea l-au desfranat si l-au scos de sub conducerea mintii, sau, mai bine zis, au scos mintea de la conducere, incat se rascoala cu nerusinare impotriva sufletului, chinuindu-l in tot felul, si se intarata pana si impotriva lui Dumnezeu. "Caci pofta carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, fiindca nu se supune legii lui Dumnezeu, si nici nu poate." Asa vine ca fiecare ducem o povara in spate - trupul de pe noi. De la starea asta si pana la a-l face sa fie templu sau Biserica a Duhului Sfant e de luptat de cele mai multe ori viata intreaga.
Firea trupului fiind surda, oarba si muta, nu te poti intelege cu el decat prin osteneala si foame, acestea insa trebuie conduse dupa dreapta socoteala, ca sa nu dauneze sanatatii. Acestea il imblanzesc, incat nu se mai tine vrajmas lui Dumnezeu. Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup. Foamea imblanzeste fiarele.
Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toata lupta aceasta sa nu se duca fara indrumarea unui duhovnic iscusit care stie cumpani pentru fiecare ins aparte: masura, trebuinta si putinta fiecaruia. Postul adica sa fie masurat dupa varsta, dupa sanatatea ramasa - desi postul pe multi i-a facut sanatosi - si dupa taria si felul ispitelor. Asa cere dreapta socoteala. Cei ce s-au grabit fara sfatul dreptei socoteli, toti au intarziat sau, indaraptand, au pierdut. De aceea au zis Parintii, gandindu-se la cei grabiti sa stinga patimile, ca mai multi s-au pagubit din post, decat din prea multa mancare, si preamareau dreapta socoteala, ca virtutea cea mai mare. Pretuirea patimasa a trupului pe multi ii intoarce impotriva duhovnicului, desi invrajbirea nu-i tine mult, boala ii intoarce; pe altii, insa, muscati la minte de mandrie, nici nu-i lasa sa mearga vreodata la duhovnic, desi le tanjeste cugetul. La vreme de umilinta - care cearca pe toti - si acestia biruie piedica si intra in lupta mantuirii."(Parintele Arsenia Boca")
,,Dumnezeul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare, departe, Cel ce mai inainte ai intocmit, prin Legea Ta Veche si Noua aceste zile de post, la care ne-ai invrednicit sa ajungem acum, pe Tine Te laudam si Tie ne rugam: intareste-ne cu puterea Ta, ca sa ne nevoim intru ele cu sarguinta, spre marirea numelui Tau celui sfant si spre iertarea pacatelor noastre, spre omorarea patimilor si spre biruinta asupra pacatului; ca impreuna cu Tine rastignindu-ne si ingropandu-ne, sa ne ridicam din faptele cele moarte si sa petrecem cu bunaplacere inaintea Ta in toate zilele vietii noastre. Ca Tie se cuvine a ne milui si a ne mantui pe noi, Hristoase Dumnezeule si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte, si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin”.„Dumnezeu a slavit-o pe Maica Domnului si a pastrat-o in tacere. Tai­na Nascatoarei de Dumnezeu este taina tacerii. De aceea Dumnezeu nu i-a luminat pe oameni pentru a vorbi despre viata ei trupeasca. Biserica insa a slavit-o”(rugaciune la inceput de post) 

Ganduri curate pentru Maicuta Preacurata !

.„Nu exista scrieri ale sfintelor femei. Asta nu se intampla pentru ca ele ar fi sfinte mai mici decat barbatii, si sunt chiar mai multe, insa femeile sfinte au o viata ascunsa, isi pot pastra viata lor tainica. Maica Domnului a primit un mare har de la Dumnezeu. Nu avem nici o descoperire care sa provina de la Maica Domnului, dar stim ca are un mare har, si Biserica il simte, ea si toti cei ce i se roaga“.( Cuv.Sofronie Saharov)

“Cand sufletul e in iubirea lui Dumnezeu, cat de bune, cat de placute si vesele sunt atunci toate. Dar, chiar si in iubirea lui Dumnezeu sunt intristari si, cu cat e mai mare iubirea, cu atat mai mari sunt si intristarile.Maica Domnului n-a pacatuit niciodata, nici macar cu un singur gand, nici n-a pierdut vreodata harul, dar si in ea au fost mari intristari; iar cand statea langa cruce, atunci intristarea ei a fost nemasurata ca oceanul si chinurile sufletului ei au fost neasemanat mai mari decat chinurile lui Adam la izgonirea din rai, pentru ca si iubirea ei era neasemanat mai mare decat iubirea Lui Adam in rai. Si daca a ramas in viata, e numai pentru ca a intarit-o puterea Domnului, fiindca Domnul a vrut ca ea sa vada Invierea Lui si, dupa Inaltarea Lui, sa ramana pe pamant spre mangaiere si bucurie apostolilor si noului popor crestin.Noi nu ajungem la deplinatatea iubirii Maicii Domnului si de aceea nu putem intelege pe deplin intristarea ei. Iubirea ei era desavarsita. Ea iubea nemasurat de mult pe Dumnezeul si Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire si norodul. Si ce n-a trait ea atunci cand oamenii pe care-i iubea atat de mult si a caror mantuire o dorea pana la capat, au rastignit pe Fiul ei preaiubit? Nu putem pricepe aceasta, pentru ca in noi iubirea de Dumnezeu si de oameni e mica.
Asa cum iubirea Maicii Domnului e nemasurata si neinteleasa, asa si intristarea ei e nemasurata si neinteleasa pentru noi.
O, Fecioara Preacurata, Maica lui Dumnezeu, spune-ne noua, copiilor tai, cum iubeai pe Fiul si Dumnezeul tau cand traiai pe pamant? Cum se veselea duhul tau de Dumnezeu, Mantuitorul tau [Lc 1, 47]? Cum priveai fata Lui preafrumoasa cu gandul ca El este Cel pe Caruia Ii slujesc cu frica si dragoste toate puterile ceresti? Spune-ne, ce simtea sufletul tau cand tineai in bratele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut? Care au fost durerile sufletului tau cand, impreuna cu Iosif, L-ai cautat vreme de trei zile in Ierusalim? Ce chinuri ai trait atunci cand Domnul a fost dat spre rastignire si a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la Inviere si cum tanjea sufletul tau dupa Inaltarea Domnului? Sufletele noastre sunt atrase sa cunoasca viata ta impreuna cu Domnul pe pamant, dar tu n-ai vrut sa asterni aceasta in scris si ai invaluit in tacere taina ta.

Multe minuni si mile am vazut de la Domnul si de la Maica Domnului si nu pot sa dau nimic in schimb pentru aceasta iubire.Ce as putea da Preasfintei noastre Stapane pentru ca nu s-a scarbit de mine in pacat, ci m-a cercetat si luminat cu milostivire? N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc din cuvantul ei cel plin de har, si mintea mea se bucura si sufletul meu este atras spre ea cu atata iubire, ca si numai chemarea numelui ei e dulce inimii.
Intr-o zi, pe cand eram un tanar frate sub ascultare, ma rugam inaintea icoanei Maicii Domnului si rugaciunea lui Iisus a intrat in inima mea si a inceput sa se rosteasca de la sine. Intr-o zi ascultam in biserica o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: “Spalati-va si va veti curati” (Is 1, 16), mi-a venit gandul: “Poate ca Maica Domnului a pacatuit vreodata, chiar si numai cu gandul“. Si, lucru uimitor, in inima mea, deodata cu rugaciunea, un glas mi-a spus lamurit “Maica Domnului n-a pacatuit niciodata, nici macar cu gandul“. Astfel, Duhul Sfant a dat marturie in inima mea curatia ei. Dar in timpul vietii ei pamantesti si in ea a fost o oarecare nedeplinatate si unele greseli, dar fara de pacat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci cand, intorcandu-se de la Ierusalim, nu stia unde era Fiul ei si L-a cautat impreuna cu Iosif vreme de trei zile [Lc 2, 44-46).
Sufletul meu se infricoseaza si se cutremura cand se gandeste la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slaba si inima mea e saraca si neputincioasa, dar sufletul meu se bucura si e atras sa scrie despre ea macar un cuvant. Sufletul meu se inspaimanta de o asemenea indrazneala, dar iubirea ma impinge sa nu ascund recunostinta mea fata de milostivirea ei.
Maica Domnului nu si-a asternut in scris gandurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul si Fiul ei, nici durerile sufletului ei in vremea rastignirii, pentru ca nu le-am fi putut nicicum intelege, caci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternica si mai arzatoare decat iubirea serafimilor si a heruvimilor, si toate puterile ceresti ale ingerilor si arhanghelilor sunt mute de uimire in fata ei.
Chiar daca viata Maicii Domnului e ca invaluita intr-o tacere sfanta, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat sa cunoasca ca iubirea ei imbratiseaza intreaga lume si ca, in Duhul Sfant, ea vede toate noroadele de pe pamant si, asemenea Fiului ei, ii este mila de toti si miluieste pe toti.
Ah, daca am sti cum iubeste Preasfanta pe toti cei ce pazesc poruncile lui Hristos si cat ii este de mila si se intristeaza pentru cei ce nu se indreapta. Am simtit acest lucru pe mine insumi. Nu mint, spun adevarul inaintea fetei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Il cunoaste: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioara. N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc pe ea si iubirea ei pentru noi. Daca n-ar fi fost milostivirea ei, as fi pierit de mult, dar ea a vrut sa ma cerceteze si sa ma lumineze sa nu mai pacatuiesc. Ea mi-a spus: “Nu-i frumos pentru Mine sa ma uit la tine sa vad ce faci!” Cuvintele ei erau placute, linistite si blande, si ele au lucrat asupra sufletului meu.
Cu adevarat, ea este Ocrotitoarea noastra la Dumnezeu si chiar si numai numele ei bucura sufletul. Or, tot cerul si tot pamantul se bucura de iubirea ei. Lucru minunat si neinteles. Ea viaza in ceruri si vede neincetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uita nici pe noi, sarmanii, si acopera cu milostivirea ei tot pamantul si toate noroadele.
Si pe aceasta Preacurata Maica a Sa Domnul ne-a dat-o noua. Ea este bucuria si nadejdea noastra. Ea este Maica noastra dupa duh si, ca om, e aproape de noi dupa fire si tot sufletul crestinesc e atras spre ea cu iubire”. (Sfantul Siluan Athonitul)

NE VORBESTE PRE SFINTITUL GALACTION - Episcopul Alexandriei si Teleormanului

,,Omul credincios poarta darul Duhului Sfant si vesmantul virtitilor"


 

- Bine v-am găsit Preasfinţite Părinte Episcop Galaction. Vă mulţumesc pentru îngăduinţa de a mă primi şi pentru disponibilitatea sufletească de a răspunde câtorva gânduri nerostite până acum, pentru a ne arăta mai desluşit adevărul despre credinţa noastră creştin ortodoxă. Ce se înţelege, Prea Sfinţia Voastră, prin ortodoxie? 
- Vă mulţumim şi noi, de asemenea, pentru că v-aţi gândit că este bine să oferiţi cititorilor( ziarului Opinia Teleormanului )şi pe această cale, parte din dreptarul credinţei noastre care, de-altminteri, viu şi permanent este hrană spirituală pentru noi toţi.  În ceea ce priveşte ortodoxia, aceasta cunoaşte necesitatea înţelesului religios strict, al credinţei, dar şi pe cel practic, exteriorizat, folositoare în înţelesuri acceptate în ambele situaţii.
În puţine cuvinte, am putea spune îndreptăţiţi că înseamnă dragoste. Dar dragostea aplicată  înseamnă mult mai mult decât putem explica, poate mai mult decât putem înţelege; adică, credinţă dreaptă, adică, partea cea bună sau partea care nu se va lua de la noi explicată de Sfânta Biserică ca armonie lucrătoare dintre credinţă şi sens. Este calea de pe pământ la cer a omului iubitor de Dumnezeu.
- Preasfinţia Voastră, se poate spune astăzi că există în lume o teribilă foame de sens, de iubire, de credinţă? Ce este mai important astăzi, realitatea sau adevărul?
 - Ar fi minunat şi necesar în acelaşi timp să putem înţelege în permanenţă sensul şi adâncimea cuvintelor în bogăţia cărora se adânceşte lucrarea în sine şi viaţa - ca atitudine particulară - neuitând că la început a fost Cuvântul. Legătura dintre cuvânt - Cuvântul lui Dumnezeu  - şi viaţă, este convergentă  darurilor pe care le avem de la Dumnezeu. Realitatea este tranzitorie în istoria adevărului, dar  Adevărul care dă vieţii sens, dă viaţă existenţei noastre, Cuvântul şi învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos sunt veşnice. În virtutea nevoii noastre de ascensiune duhovnicească, importanţa adevărului adaptat realităţilor, face să descifrăm folosul nostru, folosul pentru viaţa noastră, pe care trebuie  să-l căutăm mai înainte de toate, ca parte a ceea ce ne îndeamnă Mântuitorul Hristos să căutăm mai înainte de toate „dreptatea şi înţelepciunea”. Pentru aceasta, trebuie creştinului şi nouă, foame şi sete ca şi consecinţe sau lucrări ale credinţei iubitoare, adică neobosită. Nu demult, Preafericitul Părinte Daniel, sublinia această nevoie; „foame şi sete de Dumnezeu  - în înţelesul şi folosul postului” - întărind însemnătatea mijloacelor Bisericii - post, , rugăciune, ca permanenţă, dragoste, ca atitudine continuă - sunt cununi, podoabe, virtuţi descoperite folosului vieţii noastre pentru conştientizarea, ca mijloace, ale acestui folos.
- Există o frică de Dumnezeu, sau este vorba doar de o frică virtuoasă, pe care Dumnezeu i-a dat-o omului ca mijloc de mântuire şi pe care Părinţii o numesc „frica mântuitoare”, „nelinişte mântuitoare”? Sf. Ioan spunea: „În iubire nu este frică ci iubirea adevărată alungă frica”.
 
- Frică de Dumnezeu înseamnă cuminţenia cu care nu neapărat suntem datori ci ne trebuie ca să putem împlini poruncile lui Dumnezeu. Adică, luare aminte, aprofundare, însuşire. Nu frică în sensul propriu. Nu îţi poate fi frică de cineva care te iubeşte. Cu alte cuvinte, faţă de iubirea lui Dumnezeu care a grăit nouă în nenumărate rânduri şi în multe feluri, care ne-a mântuit pe cruce, luând chip de rob, care a pătimit pentru noi din dragoste, nu poţi avea stare sau atitudine, sau gând de frică.  Această frică este adâncime a răspunsului nostru faţă de iubirea Sa mântuitoare, manifestată de noi ca iubire din atitudine faţă de aproapele nostru. Comunicarea dintre oameni este rezultat al păcii, al înţelepciunii, al credinţei, al armoniei … al ascultării spre împlinire a poruncilor lui Dumnezeu, sumă ce ne poate face încrezători să nădăjduim mântuirea dar care ne reprezintă, în acelaşi timp, şi în societate. Teama, neliniştea sunt necesare exerciţiului de a împlini, adică să fie lucrătoare ca hotărâre şi percepere a capacităţii de a fi mai buni, îmbogăţiţi în virtuţi, nădăjduitori ai răspunsului lui Dumnezeu faţă de preocuparea şi strădania noastră. În credinţă nu mai există frică în exteriorizarea credinţei, ca în vremea persecuţiilor, credinţa este expresie a trăirilor native cultivate în viaţa noastră, ea este dragoste.

- Şi, iată, potirul la gură Te-aduce
Iisuse Hristoase, Tu, jertfă pe Cruce
Adapă-ne, sânge de Sfânt Dumnezeu

Ca bobul în holdă, ca mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin Tine
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.
Se poate spune că pâinea şi vinul sunt două splendide realităţi pe care se sprijină creştinismul, aşa cum scria în Jurnalul Fericirii, Nicolae Steinhardt?
 - Da! Realităţi existenţiale cu multiple sensuri şi însemnătăţi. Dar când pâinea şi vinul sunt prefăcute în timpul Sfintei Liturghii, la care suntem chemaţi cu toţii, în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, Acestea sunt mai mult decât orice, mai mult decât se poate explica, sunt viaţă în Hristos, sunt părţi din veşnicia iubirii lui Dumnezeu cu care ne împărtăşim, este Hristos Însuşi. Trăim în Hristos şi cu Hristos, pâinea şi vinul înseamnă existenţă, viaţa noastră, părtăşie în Dumnezeu, Înviere, şi posibilitatea noastră de a rămâne sărbătoare, de care este atât de multă nevoie astăzi, mai cu seamă.
 - De-a lungul timpului, s-a vorbit mult despre libertate. Nicolae Bălcescu, în Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul, scria: Cine luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu. S-a spus că „există oameni pentru care a fi liberi e o plictiseală, e o belea”, că „libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc”, dar şi că „libertatea e , mai presus de orice, un act de credinţă”. II Cor. 3, 17: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate”. Care este opinia Domniei Voastre, Preasfinţite Părinte Galaction?
 - Libertatea o înţelegem - poate greşit, în funcţie de ceea ce suntem - funcţie de ceea ce dorim să fim, poate, … sau ceea ce ne convine, de cele mai multe ori. Exemple sunt la tot pasul. Însă, important, definitoriu este să distingem folosul, folosul pentru viaţa noastră, pentru societate, pentru comunitatea în care trăim, pentru ţara noastră, pentru lumea întreagă şi, nu în ultimul rând, pentru consistenţa legăturii dintre oameni şi a omului cu Dumnezeu. Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi au adâncit această necesitate pentru a face distincţie între liber arbitru şi libertatea omului şi uite că peste timp mai avem şi noţiunea de libertinaj. A avea libertate înseamnă în înţeles concentrat a asculta şi împlini poruncile lui Dumnezeu - de judecată se ocupă numai Judecătorul, - a da Cezarului ceea ce este de dat lui, a rămâne liberi în limitele rânduielilor şi legilor, a păstra echilibrul bunului simţ şi a celui educaţional din familie sau din şcoală sau din contribuţie proprie, a păstra rânduiala unei moralităţi omeneşti neîntrecută de mândrie sau păcat, pentru că acolo unde este rânduială, acolo este Dumnezeu. Nu în constrângere, ci în conştientizare. Luminarea minţii trebuie să fie şi să rămână trează.
 - „Credinţa nu este un act săvârşit o singură dată, ci o neîntreruptă privire aruncată din inimă lui Dumnezeu” (A. W. Tozer); „Credinţa este arma secretă, care anihilează toate secretele, împrejurările şi pulverizează hazardul” (Nicolae Steinhardt); „Credinţa este libera consimţire a sufletului” (Sfântul Antonie cel Mare). Cum s-ar mai putea defini credinţa, Preasfinţite Părinte Galaction?
 Ştim că Biserica Ortodoxă păstrează învăţătura Mântuitorului de a socoti pe toţi oamenii aproapele nostru. Preasfinţite Părinte, ce trebuie să facem pentru a convinge pe cineva să creadă în Dumnezeu?
 - Trebuie să fim exemple, trebuie să păstrăm predarea orelor de religie în şcoală - care este bine să rămână centrul educaţional pentru formarea copiilor şi a personalităţii şi conştiinţei lor -  trebuie să iubim, să înţelegem şi este nevoie să amintim că ne naştem cu această comoară pentru veşnicie, -  credinţa! Pe ea nu o putem îngropa! Ea este sădită în noi şi este o modalitate, cea mai bună, de a ne dovedi existenţa şi identitatea. Omul fără credinţă, dacă nu este mort, este adormit. Credinţa înseamnă viaţă în Hristos. Viaţa în Hristos înseamnă trăire, existenţa trăirii este podoabă, este veşmânt, este oglinda frumuseţii lăuntrice şi exterioare şi pedagog. Condiţia ei este calitatea, nu cantitatea.
 - Preasfinţite Părinte Episcop Galaction, care este semnificaţia semnului crucii cu care ne închinăm?
 - Este semnul,  - armă împotriva tuturor celor potrivnice - distinctiv al creştinului … ajutor văzut sau tainic al legăturii dintre noi şi Dumnezeu, care ne îndepărtează de singurătatea deşertăciunilor şi ne apropie de esenţa legăturii cu Dumnezeu, ca suport al vieţii ordonate de pecetea grijii Sale mântuitoare. Crucea  este nu numai gest liturgic, ceea ce înseamnă cu mult mai mult şi la îndemâna tuturor şi cel mai uşor este să săvârşim podoaba milei lui Dumnezeu aşternând asupra trupului nostru semnul Sfintei Cruci, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!, ca să mai sfinţim un pic existenţa noastră.
 - Ce este Taina, Prea Sfinţia Voastră? Care sunt tainele Bisericii lui Hristos?
 - Într-o accepţie lărgită, Sfintele Taine sunt minuni puse la îndemâna folosului urcuşului nostru duhovnicesc, dat fiind faptul că în timpul săvârşirii lor, Harul lui Dumnezeu lucrează asupra nevoinţelor noastre în chip nevăzut, dar perceptibil, ca urmare a răspunsului faţă de cererile noastre. Ne aduce sfinţenie, ne ajută să putem fi oameni noi, înnoiţi; bucuria este cu atât mai mare cu cât ne amintim că ele au fost instituite de Mântuitorul Hristos Însuşi, în diferite momente ale propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu şi că numărul lor, de şapte, - o altă simbolistică reală - descoperă şi grija permanentă a lui Dumnezeu, dar şi realitatea că noi beneficiem de roadele binefacerilor lor în toate momentele vieţii noastre: Botez, Mirungere, Spovedanie, Împărtăşanie, Cununie, Maslu, dar şi cele speciale, adică Hirotonia. Adică întregul existenţial, cler şi popor - un tot unitar - în comuniunea dragostei lui Dumnezeu sub pronia lui Dumnezeu pecetluiţi de darurile Duhului Sfânt prezente în timpul săvârşirii Sfintelor Taine. Este minunat.

 - Mântuitorul a pus în Biserica Sa o anume ierarhie superioară şi conducătoare. Care este acea ierarhie şi care sunt acele puteri şi daruri deosebite pe care Mântuitorul le-a dat acestei ierarhii?
 - Ierarhia o reprezintă diaconii, preoţii şi episcopii. Prin tradiţie, prin instituirea preoţiei de către Mântuitorul Iisus Hristos, ca taină, păstrată de Sfinţii Apostoli, lucrarea noastră este misiune, adică sacrificiu, dedicaţie, altruism,  slujire, nu în ultimă parte, chivernisitori ai tainelor lui Dumnezeu - ce multă profunzime şi frumuseţe! Este jugul greu - uşor al purtării cuvântului lui Dumnezeu şi al responsabilităţii pentru mântuirea tuturor celor încredinţaţi spre a-i păstori. De aceea, preoţia este taină şi lucrare, misiune iar slujitorilor li se cuvine prin definire, nu neapărat prin definiţie, respectul ne impus, ci simţit; sunt slujitori în veac după rânduiala lui Melchisedec. Responsabilitatea este mai mare decât bucuria.(.....................)
- Andre Malraux spunea: „Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc”. Ce rol credeţi că are credinţa în viaţa noastră, în relaţiile inter umane şi care este rolul pe care-l poate avea credinţa între A CLĂDI şi A DISTRUGE?


-Credinţa stabileşte nivelul şi consistenţa, greutatea omului - fiu al lui Dumnezeu - şi defineşte structurarea sa ca şi conştiinţă şi capacitate sub oblăduirea Duhului Sfânt. Credinţa este reper şi măsură, iar măsura ei este direct proporţională cu exerciţiul. Omul credincios poartă darul Duhului Sfânt şi veşmântul virtuţilor - ca permanenţe existenţiale - nu poate fi ispitit de deşertăciuni tranzitorii. Credinţa este formă de viaţă şi viaţă, ea stabileşte de la sine, nu concepte de viaţă, ci atitudini, fapte, realităţi interumane constructive. Credinţa creează echilibre, este măsura dragostei dintre noi, aici pe pământ atitudine şi dincolo, în cer, argument al netrecerii întâmplătoare. Este atributul atitudinii samaritene. Este munte al păcii şi al mântuirii; „credinţa ta te-a mântuit”, spune Mântuitorul. Ne trebuie mai mult între relaţiile dintre noi? Ea este o necesitate a tuturor vremurilor, pentru că este viaţă şi medicament, ea, numai ea vindecă şi trupul şi sufletul cu explicaţii şi mângâieri minunate, ale cuvintelor puţine şi ale roadelor bogate. Crede! Ni se spune şi … „ toate celelalte ţi se vor adăuga”, este mare dar! Da! Credinţa poate distruge răul dintre noi.
 - În încheiere, Preasfinţite Părinte Episcop Galaction, permiteţi-mi să vă mulţumesc pentru învăţăturile pe care ni le-aţi transmis, nouă, celor de la publicaţia OPINIA TELEORMANULUI, dar şi cititorilor ei. Un cuvânt către credincioşi teleormaneni......
 - Cuvântul de faţă este gândul şi darul nostru,din tot sufletul, pentru toţi....... Nu trebuie să uităm de noi, ca să ne putem aduce aminte de ceilalţi, adică este foarte importantă ordonarea vieţii fiecăruia în parte ca să putem fi, ca să putem rămâne purtători şi făcători de pace, cum ne îndeamnă fericirea. Perioada aceasta a Sfântului şi Marelui Post este timp al aplecării spre suflet - de unde dăruim, de unde naştem gândul de bucurie, de bine - al aplecării spre noi nu din egoism ci din dorinţa de a ne îmbunătăţi sau a reactualiza exerciţiul virtuţilor şi frumuseţea aplicării lor, ca cel mai mare răspuns al ochilor luminaţi de darul milosteniei, al vreunuia dintre noi. În acest fel,  putem să ne bucurăm în pace, deplin de darul şi lumina Învierii lui Hristos. Evlavia, osteneala, efortul, buna chivernisire a noastră în această vreme de post nu se va încheia odată cu trecerea lui, ele rămân echilibru al exteriorizării noastre pentru restul zilelor, pentru care nu este nevoie să dobândim nici laudă şi nici mângâiere omenească. Repetarea postului pentru trezvia noastră este ca o permanentă ridicare a privirii spre Cer, cu atributele condiţiei umane. El este candela unei vigori definitorii a creştinului, de aceea nu este nici povară nici obligaţie universală, ci necesitate smerită a ostenelilor dorinţei de a şedea mai cu vrednicie în apropierea milei lui Dumnezeu.  În altă ordine de idei, însă cu aceleaşi gânduri de bine şi de bună sporire pentru toţi, avem nevoie să fim conştiincioşi acolo unde ne aflăm, să rămânem creştini oriunde am fi şi să uităm zgârcenia de a dărui atenţie, înţelegere, dragoste, nerisipindu-ne efemerităţilor pentru care vremea senectuţii să ne certe cu roua părerilor de rău. Aşa vom înţelege, aşa ne vom înţelege, aşa vom fi în pace. A fi, înseamnă  nădejdea mântuirii, a avea, presupune povara unei contemporaneităţi. Dumnezeu iubitor ne dă posibilitatea să alegem. E bine să alegem folosul. Şi cel mai bine ar fi să nu uităm!
  A consemnat -Ion BĂDOI

 (  articol aparut in saptamanalul ,,Opinia Teleormanului"din Alexandria , 14 aprilie 2009  
(sursa:http://www.opiniateleormanului.ro/ )
                                             

PREDICA LA DUMINICA A VII-A DUPA RUSALII

     ,,Cumintenia Credintei "

Dreptmăritori creştini,

       Evanghelia de astăzi ne propune spre meditaţie alte două vindecări săvârşite de Mântuitorul Hristos, după ce, acum trei duminici ne-a fost prezentată vindecarea slugii sutaşului din Capernaum(Mt. 8,5-15), acum două duminici vindecarea celor doi demonizaţi dinGadara (Mt. 8,28-34 şi 9,1), iar duminica trecută vindecarea slăbănogului din Capernaum (Mt. 9,1-8). De data aceasta doi orbi, cerându-I cu credinţă izbăvire lui Iisus, au fost vindecaţi, iar unui mut, care avea demon, la insistenţele celor apropiaţi lui, Domnul i-a dezlegat graiul, şi acesta a putut vorbi.

      Ei bine, ceea ce ar trebui să ne atragă atenţia în chip deosebit în această pericopă evanghelică este, cred eu, ,,discreţia’’ pe care Domnul o cere celor doi orbi vindecaţi: ,,Vedeţi, nimeni să nu ştie!’’ Nu este pentru prima oară când Hristos interzice difuzarea unei minuni  pe care o săvârşeşte. A mai făcut-o şi în cazul învierii fiicei lui Iair (Mc. 5,43), şi în cazul leprosului (Mc. 1,44), şi în mai multe alte împrejurări, aceasta fiind o practică permanentă a Sa. O singură dată a cerut să-I fie vestită minunea săvârşită, în ţinutul Gherghesenilor (Lc. 8,39), şi aceasta pentru că a fost împiedicat El Însuşi să propovăduiască acolo.

       De aceea cred că ar fi astăzi foarte nimerit să ne întrebăm plecând de la logica  simplă a veacului acestuia: cum de nu ,,a făcut uz’’ din plin Mântuitorul Hristos de această putere a facerii de minuni? Pentru că, s-ar putea să tindem să credem, cei mai mulţi dintre noi, că dacă Domnul ar fi făcut minuni în fiecare ceas, la fiecare pas şi în fiecare cetate, şi nu ar fi oprit în chip expres popularizarea acestora, ar fi înţeles necredincioşii iudei din vremea Sa că au de-a face cu Însuşi Dumnezeu şi nu L-ar mai fi dat la moarte!…

       Mântuitorul Hristos, însă, a săvârşit minunile pe care le cunoaştem prea bine doar în situaţiile în care se impunea să fie săvârşite acestea. Aşa, de exemplu, a înviat pe fiica lui Iair la stăruinţa şi credinţa părintelui ei (Lc. 8,41-56), pe fiul văduvei din Nain de mila mamei care plângea nemângâiată (Lc. 7,12-14) şi, în general, săvârşea minuni la solicitarea celor care sufereau sau Îl rugau, dar nu a abuzat niciodată de acestea. De ce, oare, de vreme ce un calcul simplu – dar ,,ieftin’’ şi fals – ne-ar putea face să credem că minunile multe i-ar fi asigurat ,,succesul sigur şi deplin’’ lui Hristos? Ei bine, Domnul n-a abuzat de darul acesta al facerii de minuni, cel puţin din trei motive:

        Întâi, pentru ca nu cumva iudeii, impresionaţi de puterea Sa, să dorească din nou să-L proclame rege, după cum au mai încercat şi altă dată (In.6,15), pentru că pericolul pe care Mântuitorul a trebuit să-l înfrunte permanent, dată fiind concepţia şi mentalitatea greşită a conaţionalilor Săi, a fost acela de a fi considerat lider naţional şi politic. În virtutea acestei mentalităţi, probabil, L-au primit locuitorii Ierusalimului atât de triumfal în cetatea sfântă (In.12,12-16) şi ,,dezamăgiţi’’ de faptul că Împărăţia Sa ,,nu era din lumea aceasta’’(In.18,36), şi-au schimbat radical atitudinea faţă de El în numai câteva zile (Lc.23,21).

       A doua motivaţie a discreţiei Domnului este smerenia. A dorit să ne înveţe pe noi smerenia. Să ne atragă atenţia că darurile şi calităţile deosebite nu trebuie ,,afişate’’sau ,,aruncate porcilor’’(Mt.7,6), ci păstrate în taină, aşa cum îşi păstrează cineva bunurile sale cele mai de preţ, ca să nu-i fie furate. Tot aşa şi darurile spirituale şi însuşirile cele frumoase dăruite nouă de Dumnezeu, trebuie să le folosim cu multă înţelepciune şi smerenie, ca nu cumva afişându-le sau lăudându-ne cu ele, diavolul ori lumea să le smulgă de la noi.

      În al treilea rând, însă, Domnul Hristos nu a abuzat de darul facerii de minuni, ca să ne arate nouă că ,,binele se săvârşeşte întru discreţie’’, acesta neavând nimic comun cu ,,spectacolul’’ şi ,,publicitatea’’. Viaţa în Hristos nu are nimic comun nici cu ,,eroismul’’lumii acesteia, nici cu mândria ori laudele şi slava deşartă atât de prietene veacului nostru. Chiar dacă ar putea părea unora că mai multa facere de minuni a lui Hristos ar fi fost cea mai eficientă armă de a fi ,,cucerit’’ lumea şi a o fi convins că are de-a face cu Dumnezeu, nu este aşa. Credinţa este ea însăşi o minune, iar viaţa în Dumnezeu nu este spectacol. Când veţi vedea pe cineva pretinzând că este omul lui Dumnezeu, dar este ahtiat după publicitate şi spectacol, dorind numaidecât să se afişeze cu darurile pe care le are, acela să ştiţi că nu este de la Dumnezeu! Mântuitorul Hristos nu a făcut aşa! Ba încă, atunci când tămăduia, datorită lacrimilor, insistenţelor şi credinţei, avea grijă totdeauna să atenţioneze pe cel vindecat: ,,Vezi, nimeni să nu afle despre aceasta’’ (Mc.5,43), ori ,,Nimănui să nu spui nimic.’’(Mc.1,44) De ce oare, căci potrivit logicii noastre, ar fi trebuit ,,trâmbiţate’’ toate acestea până la marginile lumii, ca oamenii să creadă în El?…

       Ei bine, nu este aşa! Haideţi să nu Îi dăm noi ,,lecţii’’lui Dumnezeu! Dacă lucrurile ar fi stat aşa, în mod cert El, Care nu ne-a dorit decât binele, ar fi făcut, poate, ,,tone’’de minuni. Însă , nu multele minuni le-au lipsit contemporanilor lui Hristos pentru a crede în El, după cum nu minunile ne lipsesc nouă pentru a fi mai buni! Cel puţin nu minunile acestea exterioare!…

      Cunosc oameni în toată firea, la o vârstă respectabilă de acum, care aleargă numai după minuni şi după astfel de semne exterioare: aleargă de la Fatima la Medjugorje şi de la icoane care plâng la icoane izvărâtoare de mir…Unde aud că se întâmplă ceva ieşit din comun şi extraordinar, acolo se duc, aşteptând semne şi minuni, deşi Dumnezeu le-a plasat întotdeauna pe acestea în plan secundar, pentru că nu ele ne mântuiesc şi ne transformă! Acestea ne pot impresiona, ne pot şoca la un moment dat, mai ales pe cei necredincioşi, care au nevoie, poate, de astfel de imbolduri ca să se ,,trezească’’, dar nouă, care ne pretindem credincioşi, nu acestea ne trebuie ca să ne facem mai buni! Nu vedem atâtea semne în jurul nostru? Nu am citit despre atâtea minuni săvârşite de Domnul Hristos? Sau acelea s-au învechit? Ce ne lipseşte, dragii mei? Minunea nu trebuie să se întâmple în afara noastră şi, cu atât mai mult, nu trebuie să aibă nimic comun cu ,,spectacolul’’! Minunea trebuie să se întâmple cu mine, cu tine, cu fiecare dintre noi şi, mai ales, înlăuntrul nostru! Viaţa în Dumnezeu nu trebuie să fie o fugă după minuni exterioare o ,,navetă’’ de la o minune la alta, căci acestea sunt ,,şocuri’’ şi ,,impresii de moment’’care trec la fel de repede pe cât au şi durat, minuni ,,care ţin trei zile’’, după cum zice românul.

      Ce ne trebuie, aşadar? Ne trebuie ,,cuminţenia credinţei’’, aş numi-o. Viaţa liniştită în comuniune cu Dumnezeu. Nu din şoc în şoc, din impresii tari în impresii şi mai tari, pe care să le povestim apoi cu emfază tuturor…Riscăm, în felul acesta, să cădem şi în păcatul mândriei ori al lăudăroşeniei…Nu aceasta este viaţa în Hristos! Ci, în casa ta, la bisericuţa din satul tău, în sufletul tău, cuminte şi liniştit, cultivă această viaţă, ce trebuie să curgă precum curge apa cea lină pe teren neted, iar nu peste bolovani, cu şocuri şi ,,senzaţii tari’’. Aţi văzut! Vin cutremure, inundaţii ori alte calamităţi şi, peste noapte, foarte mulţi devin dintr-odată ,,foarte credincioşi’’! Fac şi făgăduinţe: ,,de acum nu ne va mai rămâne niciodată necitit Paraclisul Maicii Domnului’’ sau ,,vom ţine de astăzi înainte, cu sfinţenie, toate posturile de peste an’’etc…O ţin aşa două-trei zile, după care uită, pentru că a fost şoc şi ,,credinţă’’de moment, izvorâtă dintr-o impresie trecătoare; a fost minune care a durat doar trei zile…

      Acesta este şi motivul pentru care Dumnezeu n-a făcut exces de minuni şi, mai ales, nu a făcut din acestea spectacol, şi de aceea nu ne lasă nici pe noi ,,să ne dăm în spectacol’’.Viaţa în Hristos trebuie să fie slujire întru discreţie, întru prudenţă, în cuminţenie, în sfinţenie, în smerenie – adică exact în ceea ce nu are nimic comun cu spectacolul şi ,,publicitatea’’. Viaţa cu adevărat duhovnicească are o cuminţenie pe care, să dea Bunul Dumnezeu să o înţelegem şi să ne luptăm să ne-o agonisim şi noi: o cuminţenie a omului care, intrând aici, în lăcaşul cel sfânt, nu aleargă numaidecât de la un sfeşnic la altul, de la o icoană la alta, căutând să-şi facă simţită prezenţa şi distrăgând atenţia tuturor. Intrând aici, haideţi să iubim cuminţenia, discreţia şi smerenia vameşului care a venit să se roage cu adevărat (Lc.18,10-14). În biserică venind, şi într-un loc cât mai retras ocupând loc, unde ne-am deprins şi unde ne simţim noi mai liniştiţi, să punem un gând la ,,inima lui Dumnezeu’’Care priveşte în ascuns la rugăciunea noastră şi cunoaşte cele ascunse ale noastre mai înainte de a deschide noi gura (Mt.6,6), aşa cum a cunoscut şi dorinţa paralizatului din Evanghelie (Mt.9,1-8), fără ca acela să apuce măcar a spune ceva! A înţeles ce vor oamenii aceia care-l purtau pe targă, fără ca ei măcar să I-o ceară!…

      Aşa trebuie să fie şi viaţa noastră în Hristos, dragii mei! Să căutăm a preţui smerenia, chiar dacă aceasta nu pare a face deloc ,,casă bună’’cu veacul acesta. Hristos a riscat să fie taxat ca necunoscător al ,,tehnicii de cucerire’’a maselor şi că ,,nu Şi-a văzut interesul’’- cum s-ar spune în limbaj cotidian -, dar a făcut acestea pentru a ne transmite nouă veritabilele valori şi virtuţi, singurele ce merită cultivate şi agonisite cu adevărat.

       Să ne binecuvinteze Dumnezeu ca, aceste adevăruri şi învăţături să le punem la inimă şi în practica vieţii noastre, ca să fim credincioşi adevăraţi, aşa cum ne-a dat pildă El Însuşi, întru smerenie şi discreţie, întru sfinţenie şi slujire deplină în viaţa aceasta, pentru ca să putem moşteni şi viaţa de dincolo, Amin!

                                                         †SEBASTIAN

                                         Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

(sursa:-Predici-la-duminicile-de-peste-an-Sebastian-ep.-Slatinei si Romanatilor)

DIN CANTARILE COMORI ALE OASTEI DOMNULUI

Bolnav de iubire
(canta pr.Marian Marcus)
  
( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Bolnav de iubire şi zdrobit de jale
am pornit pe drumuri lungi a Te găsi
să-Ţi sărut cu lacrimi urma urmei Tale
şi măcar o dată Faţa-a-Ţi mai privi.

Ţi-am greşit Iisuse, mi-am călcat cuvântul,
Ţi-am trădat iubirea, sunt un lepădat
dar azi sunt în stare să-nconjor pământul
să sărut obrazul care L-am scuipat.

Unde-ai mers? O, unde ai plecat Tu oare,
sfâşie căinţa sufletul meu tot
risipesc pe drumuri lacrime amare,
e pustiu şi-s singur, Doamne nu mai pot.

Viaţa mi-e zdrobită, iar în jur haine
urlă numai fiare groază şi fiori
şi-a înfipt durerea mii de colţi în mine…
— Iată Doamne plata celor trădători.

Vai, sunt gol şi singur şi privesc cu jale
stârvul pentru care eu Te-am părăsit
n-am pus preţ pe harul ascultării Tale
şi-azi mi-e-ntregul suflet ars şi pustiit.

Am crezut iubirea ceva de vânzare,
anii-atâtor jertfe i-am pierdut din gând,
scumpa mea Comoară, n-am putut fi-n stare
s-o plătesc cu sânge, dar să nu mi-o vând.

Am crezut că astfel va-nceta odată
zbuciumul şi lupta cu răniri de jar,
am zis: “da”, iar astăzi viaţa mi-e-ncleştată
De-nmiite cazne, zbucium şi amar…

Mâinile ispitei negre şi haine
vălul curăţiei crud mi-au sfâşiat
şi-aruncară-n tină sufletul din mine
— Ce-am făcut cu Tine, Darul meu Curat!

Unde-i curăţia mea de altădată,
unde-i frumuseţea limpedei priviri,
unde-i fericirea sfântă şi curată
din înfiorarea primei ei iubiri?

Unde eşti iubirea mea de-ntâia oară,
legănată-n lacrimi şi trezită-n cânt?
Azi trecută-i lupta, azi e pace-afară
dar în suflet plânge cel mai drag mormânt.

Ah, Te caut pe drumuri noaptea printre sate
pe-unde-au dus odată farmec paşii Tăi,
dar nu-i nimeni-nimeni, numai în cetate
latră tot aceaişi câini flămânzi şi răi.

Nu mai cântă câmpu-n zumzet de albine
zorii sunt departe, cerul e-nnorat,
depărtări de veacuri mă despart de Tine…
— Oare-aşa-i răsplata celor ce-au trădat!

O, de se mai poate să-mi primeşti fierbinte
lacrima căinţii, plânsul meu amar,
din acel tezaur ce-am avut ’nainte
îţi mai cer Iisuse o fărâmă doar:

Fă măcar o dată să-Ţi mai văd privirea
ca să ştiu că totuşi nu m-ai lepădat,
că în al Tău Suflet n-a-ncetat iubirea
— Să Te aflu iarăşi unde Te-am lăsat. 

(versuri scrise de Traian Dorz)