SFATURI DUHOVNICESTI DE LA STARETUL TADEI

Cum iti sunt gandurile asa iti este si viata

"Se cade să ne păzim ca tot ce gândim și lucrăm să fie plăcut Domnului. Și ceea ce cugetăm… Căci toată lucrarea aici, pe pământ, este lucrare a lui Dumnezeu".

"Dacă L-am iubi pe Domnul din toată inima, nu am greși în veci, căci El ar fi întru noi. El este putere care arde toată necurăția, tot păcatul, și nu ar mai putea pătrunde în inima noastră nimic din cele ce nu sânt sfinte și virtuoase".

"Dar noi, pentru că sântem materialnici și necurățiți, de îndată ce vrem să ne arătăm dragostea față de aproapele nostru, o amestecăm cu patima trupească. Trebuie să despărțim dragostea de patimă. Să lăsăm deoparte patima, căci este înrâurire a vrăjmașului! Trebuie să hărăzim grija noastră dragostei lui Dumnezeu, care nu face deosebire. Dragostea dumnezeiască nu este egoistă, ci atotcuprinzătoare - pe toți îi iartă și de toți se bucură".

"În lumea duhovnicească, gândurile sânt limpezi precum graiul, se aud. Pentru aceea, cel mai de preț dintre toate darurile din lumea aceasta este truda sufletului nostru. Dacă omul nu se curăță, ci trece în veșnicie cu trăsături de caracter rele, nu va putea sta printre îngeri și sfinți. El va trece în veșnicie, la viața veșnică, având aceste însușiri nevolnice".

"Atâta vreme cât mai avem vreun reazem oarecare în lumea aceasta, îi dăm Domnului prea puțină încredere. Sfinții Părinți le-au primit pe toate, fie bune, fie rele, ca fiind de la Domnul, și s -au smerit. Când Domnul vede că sufletul este pregătit, îl umbrește cu harul Sfântului Duh, și sufletul dobândește libertate, pace, bucurie și mângâiere, nu se mai teme. Dar noi totdeauna ne temem de ceva".

"Mult se poate trudi omul în lumea acesta, mult se poate osteni pentru binele celorlalți, și totuși să nu-și curețe sufletul de păcat. Poate trece de cele mai multe vămi, dar la vama milosârdiei, din pricina alipirii gândului său de cele lumești, să se prăvale în prăpastie - căci, cu toată osteneala, nu a băgat de seamă că învârtoșarea inimii l-a legat de puterile diavolești. În viața lui a făcut multe lucruri bune, mulți s’au mântuit prin ostenelile sale - de pildă, dacă a înălțat locașuri de închinare - dar nu a purtat multă grijă curățirii sufletului, căci a fost legat de cele lumești (și alipirea cugetului de cele lumești nu-i îngăduie să pătrundă în lumea celor nepieritoare, pe care numai sufletul curat le poate pricepe). După măsura nemilosârdiei sale, el se găsește în puterea duhurilor viclene. Se află în stăpânirea duhurilor viclene și, ca un rob, săvârșește cele ce i se poruncesc, atât aici, cât este în trup, dar și după plecarea din trup - este silit să săvârșească cele ce i se poruncesc".

"De aceea, trebuie să ne păzim de rău, cu înțelepciune, și să ne alegem binele, cu pricepere. Să priveghem neîncetat și să nu îngăduim celor care nu ne vor binele să intre în cămara noastră. Neîncetat să luăm aminte și să priveghem!"

"Mult mai important și mai însemnat decât nevoința, decât postul și decât osteneala, este să fim cu luare-aminte …"

"Rugați-vă neîncetat, poruncește Apostolul. Rugăciunea lăuntrică este osteneala cea mai de seamă pe care o poate săvârși omul. Căci vrăjmașii noștri, puterile cugetătoare (duhurile căzute), știu că prin rugăciune omul se apropie cu inima și simțirea de Domnul, iar aceste duhuri viclene caută să-l lege pe om de orice lucru lumesc."

"În rugăciune, trebuie mai întâi de toate să aveți luare-aminte; luarea-aminte să fie de căpătâi. Fără aceasta, rugăciunea nu este de nici un folos. Dar, dacă o lăsăm cu totul, atunci este și mai greu. Așadar, osteniți-vă!"

"Însă luarea noastră aminte este neîncetat abătută spre altceva. Sfinții Părinți se rugau la Domnul să îi izbăvească de risipire la vremea rugăciunii".

"În familiile cu mai mulți membri este de ajuns ca o singură persoană să fie nemulțumită - nu e nevoie să arate aceasta față de nimeni, ci doar să înceapă a cugeta cât de nedrept se poartă ceilalți cu ea și cât de rău este tratată - ca să se tulbure pacea în familia aceea; persoana aceea, prin gândurile ei, a tulburat-o. Iar toți sânt necăjiți, fără să știe din ce pricină."

"Față de aproapele nostru trebuie să avem aceeași purtare. Nu se cuvine să împărțim oamenii: acesta îmi este simpatic, acesta antipatic, căci atunci ați intrat în război cu cealaltă persoană, și nu vă va răbda - chiar dacă în afară nu i-ați dat nici un prilej, nici prin cuvinte, nici prin fapte, însă ați cugetat la aceasta, ați gândit-o în lăuntrul vostru."

"Noi, Creștinii, ne-am îmbrăcat prin Botez în Hristos, ne-am îmbrăcat în Dumnezeu, iar Dumnezeu este dragoste. Și cum este cu putință ca, uniți fiind cu Domnul în Botez, să luptăm împotriva Sa? Dar cum luptăm? Prin gândurile noastre. Ne trimitem gândurile rele asupra semenilor, asupra aproapelui nostru și asupra celui depărtat de noi."

"De cum se naște în noi un gând ce nu își are temelia în dragoste, trebuie să știm că am primit înrâurirea duhurilor viclene. Primind gândul cel rău, îl primim în trupul nostru pe însuși vrăjmașul. Duhurile sânt nevăzute, dar noi le dăm trup, spre a se face văzute."

"Este nevoie să alungăm din inimă socotelile și poftele lumești, și abia atunci putem, cu ajutorul Domnului, să-l iubim sincer și pe aproapele nostru. Altfel, dragostea noastră pământească, de aici, se lipește când de ceva, când de altceva - și toate acestea sânt nestatornice, fără nici un folos. Și această nestatornicie a noastră ne frânge, ne sfărâmă neîncetat. Nu luăm cu înțelegere asupra noastră viața, ci în chip părelnic."

"Nici o mișcare a cugetului (care vine) din suflet nu trebuie să fie centrul vreunui lucru de aici, de pe pământ. Centrul înțelegător al dragostei este Domnul. Printr’însul și într’însul sânt toate. Nouă nu ne este îngăduit să ne legăm de lucruri lumești."

"Cetele îngerești nu se robesc cu cugetul de lucruri. Îngerii privesc lucrurile, dar nu sânt robiți cu cugetul de ele. Căci centrul gândurilor lor este robit numai puterii lui Dumnezeu, Care pe toți îi iubește. Iar noi, când vedem un lucru ce ne ademenește, îndată ne alipim de el - groaznic și înspăimântător lucru! Pentru că, dacă rămâne mult timp astfel, acesta ni se face idol. În inima noastră, în locul lui Dumnezeu se află un lucru - fie unul viu, fie unul mort."

"Trebuie să ne disprețuim pe noi înșine pentru dragostea Domnului, și pe Domnul-Eu nu numai să-l lepădăm, ci chiar să-l ucidem. Căci, dacă acesta nu moare, nu ne putem uni cu Domnul: ne va stânjeni mereu acest Domn-Eu al nostru. Căci el este mare domn și nu-și poate pleca grumazul, ci stă totdeauna țanțoș. De aceea este nevoie de smerenie - să ne smerim și să ne umilim."

(din cartea Cum îți sânt gândurile așa îți este și viața.

Starețul Tadei de la mănăstirea Vitovnița.

Editura Predania, 2010)

ADUCERE AMINTE............

Hotarati si statornici

Nu fi un steag aratator de vânt,
si nu primi usor orice cuvânt.
Ramâi statornic pâna la sfârsit
in ceea ce Domnul stii c-a poruncit.

Nu fi ca plopul ce tremura la orice adiere,
când vrea ispita inima si cugetul ti-l cere.
Ori când vreun vântisor de prigonire bate,
tu tine spada de-ncercare si razbate.

Caci numai pestii morti sunt dusi in jos de apa,
tu fii ca un stejar ce neclintit ramâne.
Adevarat! E greu sa te lipsesti de toate,
sa-nfrunti furtuni, dureri si framântari de moarte.

Dar stiu ca-mparatia nu unor pierdevara
se va da… Ei vor fi dati afara…
Tu fii ca stânca in valuri neclintit,
ca muntele statornic si-n veci nebiruit.
""(Un cuvânt testamentar ,ultima poezie, inainte de plecarea Acasă. )""

Fratele invatator Ioan Marini (1908-1947)

,,O fraţii mei iubiţi! Lupta a fost grea şi este grea. Şi cea care a fost rănită mai greu în lupta nemiloasă e scumpa iubire. ( Din pricina înmulţirii fărădelegii , dragostea multora se va răci ). Dar Domnul nu ne-a părăsit. Iubirea nu ne-a părăsit. Ea poate să fie din nou aprinsă în inimile reci şi să umple iarăşi de putere pe cei slabi. Chemaţi-o să vină şi să ardă din nou pe vatra sufletelor voastre, însetate după plinătatea ei."
( Ioan Marini )

STARUNTA FEMEII CANANEIENCE

Pe cele pe care nu le poate savarsi prietenia,pe acelea le duce la bun sfarsit STARUINTA.

,,Cu toate că cele spuse de Domnul sînt atît de multe şi atît de puternice, totuşi noi ne îngrijim de cele de pe pămînt, iar de cele din ceruri deloc. Am răsturnat rînduiala. Luptăm pe două căi împotriva poruncilor lui Hristos. Şi iată cum! Hristos ne spune: „Nu căutaţi deloc cele de aici!”, dar noi pe acestea le căutăm neîncetat. Hristos ne spune: „Căutaţi pe cele cereşti!”, dar noi nu le căutăm nici o clipă, ci pe cît de mare ne e grija pentru cele lumeşti, tot pe atît de mare ne e nepăsarea pentru cele duhovniceşti, dar, mai bine spus, chiar cu mult mai mare. Lucrul acesta, însă, nu poate merge la nesfîrşit şi nici nu poate rămîne pentru totdeauna aşa. Dispreţuim poruncile lui Hristos zece zile, douăzeci de zile, o sută de zile, dar odată şi odată tot trebuie să plecăm de pe lumea aceasta şi să cădem în mîinile Judecătorului!
Nu este, nu este nici un păcat care să nu fie biruit de puterea pocăinţei, dar, mai bine spus, de harul lui Hristos. Să ne schimbăm numai şi Il avem pe Hristos alături de noi! De vrei să fii bun, nimeni nu te împiedica! Dar, mai bine spus, este cine să te împiedice: diavolul! Nu poate, însă, dacă ai ales calea faptelor bune şi atragi prin ele ajutorul lui Dumnezeu. Dar dacă nu vrei, ci sari, cum va fi Dumnezeu alături de tine? Dumnezeu vrea să te mîntuie, nu cu sila, nici cu forţa, ci cu buna ta voie. Dacă ai avea un slujitor care te-ar urî, ţi-ar întoarce spatele şi necontenit ar sări şi ar fugi, n-ai dori să-l mai ţii, oricîtă nevoie ai avea de serviciile lui. Cu mult mai mult Dumnezeu – Care face totul, nu pentru propria Lui trebuinţă, ci pentru mîntuirea ta – nu va vrea să te ţină cu sila lîngă El; şi dimpotrivă, dacă vrei să te apropii de Dumnezeu, Dumnezeu nu te părăseşte, orice-ar face diavolul.
Deci noi sîntem pricina pieirii noastre; că nici nu ne apropiem de Dumnezeu, nici nu ne întîlnim cu Dumnezeu, nici nu-L rugăm cum trebuie; ci, chiar cînd ne apropiem de Dumnezeu, n-o facem ca nişte oameni care avem nevoie de ajutorul Lui, nici cu credinţa trebuitoare, nici ca nişte oameni care îi cerem, ci facem totul căscînd şi dormind. Şi totuşi Dumnezeu vrea să fie rugat de noi; ba încă îţi mai şi mulţumeşte cînd Il rogi. El e singurul datornic care-ţi mulţumeşte cînd îi ceri şi-ţi dă ceea ce nu l-ai împrumutat. Dacă te vede cerînd cu stăruinţă, îţi dă şi ce n-a luat de la tine; dar dacă te vede trîndav, amînă şi El, nu pentru că nu vrea să dea, ci pentru că-I place să fie rugat de noi. De aceea ţi-a spus şi pilda cu prietenul acela care s-a dus noaptea şi a cerut pîine şi pilda cu judecătorul acela care de Dumnezeu “nu se temea şi de oameni nu se ruşina”. Şi nu S-a mărginit numai la pilde, ci ţi-a arătat asta şi cu fapta, cînd a slobozit pe femeia cananeancă, după ce-i dăduse mare dar. Prin femeia cananeancă a arătat că Dumnezeu dă celor ce cer stăruitor chiar cele ce nu li se cuvin. Că a spus Domnul: „Nu este bine să iei pîinea fiilor si s-o arunci cainilor”; totuşi Domnul i-a dat, pentru că a cerut cu tărie. Iar iudeilor le-a arătat că acelora trîndavi nu le dă nici pe cele ale lor; că iudeii n-au primit nimic, ci au pierdut şi pe cele ale lor. Iudeii, pentru că n-au cerut, nici pe ale lor nu le-au primit; femeia cananeancă, însă, pentru că a cerut cu tărie, a putut să capete cele străine. Şi cîinele a primit cele cuvenite fiilor. Atat de bun lucru este stăruinţa! Cine ai fi, dacă stărui, vei trece înaintea fiului trîndav! Pe cele pe care nu le poate săvîrşi prietenia, pe acelea le duce la bun sfîrşit stăruinţa. Să nu spui: „Dumnezeu mi-i duşman, nu mă ascultă!” îţi răspunde îndată dacă-L rogi des! Dacă nu pentru prietenie, pentru stăruinţă! Nici duşmănia, nici timpul nepotrivit şi nici altceva nu-ţi sînt piedică! Să nu spui: „Sînt nevrednic! Nu mă rog!” Şi cananeancă era nevrednică! Să nu spui: „Am multe păcate! Nu pot să-L rog că e mîniat pe mine!” Dumnezeu nu se uită la nevrednicia ta, ci la sufletul tău. Dacă văduva a înduplecat pe judecătorul care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina, cu mult mai mult rugăciunea ta continuă va îndupleca pe bunul Dumnezeu. Să te apropii de El chiar dacă nu-I eşti prieten, iar dacă-I ceri cele ce n-ai dreptul, chiar dacă ai risipit toată averea părintească şi de multă vreme nu te-ai mai arătat în faţa Lui, chiar dacă eşti fără de cinste, chiar dacă eşti în urma tuturor, chiar dacă e mîniat şi supărat pe tine! Arată-I că vrei să I te rogi şi să te reîntorci la El; vei primi totul şi vei stinge îndată şi mînia şi osînda.

- Dar iată mă rog şi n-am nici un cîştig!

- Da, pentru că nu te rogi cum se rugau aceia, aşa cum se ruga cananeanca, de pildă, ca prietenul care s-a dus la prietenul său la miezul nopţii, ca văduva care supăra necurmat pe judecător, ca fiul care a risipit toată averea tatălui său. Dacă te-ai ruga ca ei, ai căpăta îndată.

- Chiar dacă a fost insultat?

- Este Tată!

- Chiar dacă S-a mîniat?

- Işi iubeşte copilul! Un singur lucru caută Dumnezeu: nu să te pedepsească pentru insulte, ci să te vadă că te pocăieşti, că te rogi!

Dar-ar Dumnezeu să ne aprindem şi noi tot atît de mult de dragoste de Dumnezeu cît de mult e aprinsă inima lui Dumnezeu de dragoste de noi! Focul dragostei lui Dumnezeu caută numai prilejul; dacă-i dai prilej să scînteieze puţin, aprinzi întreaga flacără a binefăcătoarei Sale dragoste. Dumnezeu nu se supără că este insultat, ci se supără că tu eşti cel care-L insulţi şi că te porţi ca un om beat…”

Sfantul Ioan Gura de Aur

(Poate sunteti interesati si de Talcuirea Evangheliei din duminica a 17-a dupa Rusalii - Femeia cananeianca -http://oasteadomnuluiromanati.blogspot.com/2011/02/talcuire-la-evanghelia-duminicii-17.html )

SFANTUL POET SI MARE TEOLOG - GRIGORIE

Imn catre Dumnezeu

O, Tu, Cel ce eşti deasupra a toate,

Ce aş putea să-Ţi spun lăudându-Te?

Ce cuvânt să Te laude?

Nici un cuvânt nu Te poate exprima.

Ce minte să Te contemple?

Nicio minte nu Te ajunge.

Tu rămâi necunoscut minţii,

Chiar dacă ai zidit toate ce pot fi concepute.

Şi toate câte glăsuiesc ori glas nu au,

Pe Tine Te slăvesc.

Toate cele înţelegătoare ori fără de înţelegere,

Pentru Tine laude împletesc.

Obşteşti ne sunt doririle şi durerile,

Toate spre Tine se întorc

Şi se roagă. Ale Tale toate zidiri,

Imn fără de glas Îţi aduc.

În Tine toate se găsesc

Şi toate spre Tine privesc.

Ţelul tuturor eşti Tu

Cel ce eşti Unul, şi Toate, şi Niciunul.

Nu eşti niciunul, nu eşti nici toate, ci mai presus de tot şi de toate.

Posesor al numelor toate,

Cum să Te numesc, Cel singur fără de nume?

Ce minte cerească poate

Să se înalte dincolo de a înălţimilor nori?

Măcar de mi-ai arăta milă!

O Tu, Cel ce eşti dincolo de toate,

Cum Te-aş putea lăuda cu adevărat,

Îmi este îngăduit în alt fel?

Sfantul Grigorie de Nazianz

(Sursa:www.sfgrigoriedenazianz.ro-Din Tâlcuiri la Apocalipsă, Arh. Evsevios Vittis, traducere de Ovidiu Lăzărescu, vol. 1, ed. Egumeniţa, 2010, pag. 115-117.)

ISTORIOARE DUHOVNICESTI

Cei patru fii

Un om avea patru fii. Acesta a vrut sa dea o lectie copiilor lui pentru a nu judeca lucrurile pripit.
Pe cel mai mare l-a trimis sa studieze un pom in timpul iernii. Pe al doilea in timpul primaveri, pe al treilea vara iar pe mezin toamna. Apoi sa se intoarca fiecare si sa spuna ce au observat.
Primul a venit foarte trist si a spus ca este un copac mort, cu crengi urate si negre de la care nu te poti astepta la nimic bun.Al doilea fiu a venit si foarte indiferent a descris un pom cu niste muguri maroni care apoi au inflorit, dar pe care nu le-a prea vazut bine pentru ca trebuia sa se intoarca .
A venit si al treilea fiu si plin de entuziasm a descris acelasi pom ca fiind foarte frumos, plin de frunze de un verde deosebit iar florile lui care imprastiau atata mireasma s-au transformat in niste mere mici si placute la privit. O adevarata binecuvantare pentru mediul inconjurator.Mezinul sosi si el:
- Tata acest pom este o comoara. Toti trecatori intind mana si-i culeg fructele ca apoi sa binecuvinteze pe Dumnezeu pentru roadele lui gustoase care le-a potolit setea si foamea.
- Dar cum este posibil, nu v-am trimis pe toti la acelasi pom? intreba tatal. Cum este posibil sa vorbiti atat de diferit despre acelasi pom?
- Pomul a fost acelasi, spuse mezinul, doar ca perioadele vizitelor noastre a fost diferite.
- Da fiule, asa este. Si omnul se aseamana cu acest pom. Nu se poate sa judeci pe cineva dupa o anumita perioada.
Toti trecem prin felurite perioade in viata dar nu putem cantari fericirea dupa o anumita perioada.
Deci nu putem lasa ca vicisitudinile unei perioade sa umbreasca bucuria viitoare.
Daca renunti la iarna vei pierde promisiunea primaverii, frumusetea verii si bogatia toamnei.

ZAHEU VAMESUL

Ne vorbeste ,I.P.S.Bartolomeu Anania (2001)



( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Puteti citi si talcuirea Evangheliei acestei duminici ,de par. Iosif Trifa aici:
( Talcuirea Evanghelia-duminicii-32-dupa-pogorarea.Zaheu vamesul)

Sfantul Apostol Zaheu

Sfântul, slăvitul şi mult lăudatul Apostol Zaheu a fost unul din cei saptezeci de Apostoli ai Domnului Iisus Hristos. Zaheu este simbolul bogatului nedrept pocait , al celui pierdut dar apoi îndreptat, care aduce mantuirea nu numai pentru sine dar şi pentru întreaga sa casa . Praznuirea se face în 20 aprilie.

Zaheu era mai marele-vameşilor, era foarte bogat şi locuia în Ierihon. Fiind mic de statură s-a suit într-un sicomor ca să-l vadă pe Iisus. Iar Iisus venind în locul acela i-a spus să se coboare degrabă căci dorea să poposească în casa lui, ceea ce a stârnit murmurele multora în legătură cu găzduirea la un om păcătos. Zaheu a coborât şi a spus:

Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus i-a răspuns: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam./ Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut. (Luca 19, 1-10)

După Inaltarea la Cer a Mântuitorului, Sfantul Zaheu l-a însoţit pe Sfântul Apostol Petru în călătoriile sale. Traditia spune că el l-a urmat pe Sfântul Petru în Cezareea Palestinei, unde a fost numit episcop. El a murit în pace. O particica din sfintele sale Moaste se afla la Manastirea Sireti din Moldova .

Cu ale lui sfinte rugaciuni Doamne ,miluieste si ne mantuieste pe noi.Amin.

AVVA ANTONIE

“Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”. (Sf. Antonie cel Mare)
,,Doi diavoli s-au sfătuit ca să vină la Sfantul Antonie, zicînd între ei că nimeni nu îndrăzneşte să se apropie, căci se temea ca nu cumva să fie rănit de dînsul; pentru că venise bătrînul în mare nepătimire şi în viaţa cea desăvîrşită şi se întărise cu Sfîntul Duh. Deci, unul din diavoli a zis către celălalt prieten al său: "Frate Zerefere, aşa era numele acelui diavol, oare de s-ar pocăi cineva din noi l-ar primi Dumnezeu întru pocăinţă? Oare se poate să fie aşa sau nu?" Răspuns-a celălalt: "Cine poate să ştie aceasta?". Iar Zerefer i-a zis: "Mi se va da voie să merg la Antonie, bătrînul care nu se teme de noi şi de la dînsul să mă încredinţez de aceasta?".

Celălalt a răspuns: "Mergi, dar te fereşte cu dinadinsul, fiindcă bătrînul este înainte-văzător şi va cunoaşte ispitirea ta şi nu va voi să întrebe de aceasta pe Dumnezeu; însă mergi, doar cumva vei cîştiga dorirea". Atunci, mergînd Zerefer la Antonie, s-a închipuit în om şi a început a plînge şi a se tîngui înaintea lui. Iar Dumnezeu vrînd să arate, cum că nu se întoarce dinspre cei ce voiesc să se pocăiască, ci pe toţi cei ce aleargă la El îi primeşte - prin aceasta dînd chip omului celui păcătos, că diavolul începătorul răutăţii, de s-ar pocăi cu adevărat, nu l-ar întoarce -, a tăinuit aceasta o vreme de bătrînul, ca să nu cunoască sfatul diavolesc. Drept aceea, vedea cuviosul pe cel ce venise la dînsul ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, şi i-a zis: "Ce plîngi aşa, tînguindu-te din inimă, omule, sfărîmîndu-mi şi al meu suflet cu lacrimile tale cele multe?".

Iar diavolul cel viclean a răspuns: "Eu, sfinte părinte, nu sînt om, ci diavol, pentru mulţimea fărădelegilor mele". Iar bătrînul l-a întrebat: "Şi ce voieşti ca să-ţi fac ţie, frate?" Şi i-a zis diavolul: "De nimic altceva nu mă rog ţie, sfinte părinte, fără numai să te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul ca adică să-ţi arate ţie de va primi pe diavolul întru pocăinţă sau cu totul nu-i trebuieşte Lui? Pentru că de va primi pe acela, apoi şi pe mine, cel ce am făcut lucruri asemenea ca acela, mă va primi". Bătrînul i-a răspuns: "Precum voieşti voi face, încă să te duci astăzi la casa ta, iar dimineaţă să vii aici şi-ţi voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta".

Ducîndu-se diavolul, şi sosind noaptea, şi-a ridicat bătrînul cuvioasele sale mîini spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, ca să-i arate lui de va primi pe diavolul întorcîndu-se la pocăinţă. Şi îndată îngerul Domnului stînd înaintea lui, i-a zis: "Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul nostru: Pentru ce rogi a Mea stăpînire pentru diavol? Pentru că acela a venit cu vicleşug să te ispitească". Şi a zis bătrînul către înger: "De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de către mine, ca să nu cunosc vicleşugul diavolesc?"

Îngerul i-a zis: "Să nu te tulburi de lucrul acesta, căci este o minune a lui Dumnezeu, spre folosul celor ce greşesc; ca adică să nu deznădăjduiască păcătoşii care fac multe fărădelegi, ci să vină întru pocăinţă, ştiind că de către nici unul nu se întoarce Preabunul Dumnezeu, cînd vine la El, chiar cînd acel diavol vrăjmaş ar veni cu adevărat; drept aceea, cînd va veni la tine să te ispitească şi te va întreba, să nu te sminteşti de el, ci să-i zici astfel: "Vezi că iubitorul de oameni Dumnezeu niciodată nu se întoarce de către cel ce vine la El, chiar dacă diavolul ar veni; iată, făgăduieşte a te primi şi pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de El".

Iar cînd te va întreba: "Care sînt cele poruncite de El?", să-i zici că astfel grăieşte Domnul Dumnezeu:

"Te ştiu pe tine cine eşti şi de unde ai venit ispitindu-mă, căci tu ai răutatea cea veche şi nu poţi să fii bunătate nouă, fiind începător de mult al răului şi acum nu vei începe a face binele. Ci deprinzîndu-te cu mîndria, cum vei putea a te smeri cu pocăinţă şi a face milă?

Dar ca să nu ai acest răspuns în ziua judecăţii, căci voiai să te pocăieşti şi nu te-a primit Dumnezeu, iată şi ţie îţi pune pocăinţă bunul şi milostivul Dumnezeu, numai dacă vei voi, pentru că zice să săvîrşeşti trei ani stînd la un loc, şi întorcîndu-te spre răsărit, ziua şi noaptea, să strigi cu glas mare, şi să zici astfel: "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche". Iar aceasta să o zici de 100 de ori. Şi iarăşi altă rugăciune: "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, care sînt înşelăciunea cea întunecată"; la fel de 100 de ori să o zici. Şi iarăşi: "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urîciunea pustiirii", să o zici de 100 de ori, şi astfel să strigi către Domnul neîncetat; căci nu ai alcătuire trupească, ca să te osteneşti sau să slăbeşti. Şi după ce vei săvîrşi aceasta cu gînd smerit, atunci vei fi primit în rînduiala ta cea dintîi, şi te vei număra cu îngerii lui Dumnezeu".

Şi de va făgădui demonul a face aceasta, să-l primeşti întru pocăinţă; dar ştiu că răutatea cea veche nu poate fi bunătate. Să se scrie aceasta neamurilor celor mai de pe urmă, ca adică să nu se deznădăjduiască păcătoşii care voiesc să vină întru pocăinţă, pentru că foarte cu înlesnire se vor încredinţa oamenii dintr-această pricină a nu se deznădăjdui de a lor mîntuire". Aceasta zicînd îngerul către Cuviosul Antonie, s-a suit la cer. A doua zi a venit diavolul şi a început de departe a se tîngui, ca şi cum plîngea în chip de om, şi, venind la bătrînul, s-a înclinat. Bătrînul dintîi nu l-a văzut, ci în mintea sa îi zicea: "Rău ai venit, mincinosule diavole, scorpie, începătorule al răutăţilor, răutate veche, şarpe prea viclean".

Apoi sfîntul i-a zis: "M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ţi-am făgăduit, şi te primeşte întru pocăinţă, de vei primi cele ce prin mine îţi porunceşte Stăpînul şi Atotputernicul". Diavolul a zis: "Şi care sînt cele ce a poruncit Dumnezeu să le fac?" Bătrînul a răspuns: "Ţi-a poruncit Dumnezeu astfel: Să stai la un loc trei ani nemişcat, privind spre răsărit şi strigînd ziua şi noaptea: "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine răutatea cea veche"; zicînd aceasta de 100 de ori. Şi iarăşi de 100 de ori să zici: "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urîciunea pustiirii"; şi iarăşi de acelaşi număr de ori: "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea întunecată". Şi cînd le vei face acestea, atunci te vei număra a fi cu îngerii lui Dumnezeu în aceeaşi slujbă, în care ai fost şi mai înainte".

Iar Zerefer îndată lepădînd acel înşelător chip al pocăinţei, a rîs tare şi a zis bătrînului: "O! călugăre, eu de-aş fi voit a mă numi însumi răutatea veche, urîciunea pustiirii şi înşelăciune întunecată, apoi din început aş fi făcut aceasta, ca să mă fi tămăduit. Acum să mă numesc răutate veche? Să nu fie aceea; şi cine zice aceasta? Pentru că eu pînă acum sînt minunat întru isprăvi şi toţi temîndu-se, se supun mie; şi oare aş putea ca eu singur să mă numesc urîciunea pustiirii sau înşelăciune întunecată? Nicidecum, călugăre, căci încă stăpînesc pe cei păcătoşi şi ei mă iubesc; eu în inimile lor sînt şi ei umblă după voia mea; iar ca să fiu rob netrebnic şi prost prin pocăinţă nu voiesc, răule bătrîn, nu, nu, să nu fie aceea: ca adică din cinstea cea mare să mă duc într-o necinste ca aceea".

Acestea zicînd şi strigînd, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar bătrînul, sculîndu-se la rugăciune, a mulţumit lui Dumnezeu, zicînd: "Cu adevărat ai zis Doamne, că răutatea veche nu poate fi bunătate nouă; începătorul răutăţilor, făcător de bunătăţi noi nu se preface. Acestea, fraţilor, nu în deşert le-am sîrguit a le spune vouă, ci ca să ştiţi bunătatea Stăpînului şi milostivirea Sa; căci dacă este gata ca şi pe diavol să-l primească prin pocăinţă, apoi cu cît mai ales pe om, pentru care Şi-a vărsat sîngele. Eşti păcătos? Pocăieşte-te; iar de nu, apoi mai amar decît diavolii în veci te vei chinui în gheena; nu că ai greşit, pentru că toţi greşim şi nimeni nu este fără de păcat decît numai unul Dumnezeu, ci de vreme ce n-ai voit să te pocăieşti şi să te rogi Judecătorului mai înainte de sfîrşitul tău; căci precum va afla moartea pe fiecare din noi, astfel ne va şi trimite acolo.

De vei muri fără pocăinţă, slujind diavolului în multe feluri de păcate, cu adevărat te vei osîndi cu dînsul în focul cel veşnic, cel pregătit diavolului şi slugilor lui; iar dacă mai înainte de sfîrşit, fugind de păcat, vei plăcea Domnului prin pocăinţă şi prin mărturisire, o! de cîte bunătăţi te vei îndulci după sfîrşit; pentru că vei afla pe Judecătorul milostiv, şi te vei învrednici fericirii, cu îngerii cei luminaţi te vei sălăşlui, unde este frumuseţea cea negrăită a tuturor plăcuţilor, veselia şi bucuria cea pururea fiitoare; pe care fie nouă tuturor, a le dobîndi, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin."

(Sursa:http://paginiortodoxe.com/Cuv.Antonie_cel_Mare.)

DIN CANTARILE OASTEI DOMNULUI

O , cata mutumire...!



( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

De ce n-ai multumire ?

De ce n-ai mulţumire
în inimă nicicând?
— Fiindcă mulţumirea
o dobândeşti iertând.

De ce n-ai bucurie
de tot ce-ai strâns trăind?
— Fiindcă bucuria
o afli dăruind.

De ce n-ai fericire
în suflet, ci venin?
— Fiindcă de Cuvântul
vieţii eşti străin.

De ce tânjeşte-n tine
mereu ceva ascuns?
— Fiindcă la chemarea
căinţei n-ai răspuns!

Şi n-o să ai odihnă
ci zbucium dureros
căci pacea şi odihna
sunt numai în Hristos.

Atunci doar vei cunoaşte
al vieţii Har Divin
Hristos când va fi-n tine
şi tu-n Hristos deplin.

Traian Dorz

INTAI SA FIM.......

Rugaciunea si multumirea

Orice rugăciune împlinită spre noi din partea Domnului, trebuie neapărat să fie urmată de o mulţumire recunoscătoare din partea noastră spre El. Ce sfântă este totuşi şi ce duioasă dorinţa Domnului după mulţumire din partea noastră! Cuvântul Lui parcă ne roagă: „…şi fiţi recunoscători!” (Col 3, 15).
Când din cei zece leproşi vindecaţi, doar unul s-a întors să mulţumească, Mântuitorul Bun S-a întrebat cu tristeţe: „…De ce numai străinul acesta s-a întors să mulţumească lui Dumnezeu?” (Lc 17,18).
Abia al zecelea şi-a adus aminte de prima datorie care este a fiecăruia dintre noi!
Dar oare acum al câtelea se mai află un recunoscător pentru câte binefaceri primim?
„…Nu uita nici una din binefacerile Domnului” este una dintre cele mai duioase şi mai triste porunci ale Cuvântului Sfânt (Ps 103, 2). Duioasă, pentru că vorbeşte despre cea mai dulce datorie a noastră. Şi tristă, pentru că o împlinim atât de puţini şi atât de puţin…

Cât de minunat este când rugăciunile noastre de cerere sunt urmate în aceeaşi măsură de rugăciunile noastre de mulţumire! Nimic nu poate echilibra mai frumos relaţiile de dare şi de primire, de binefacere şi de recunoştinţă, de adus şi de dus – dintre noi şi Dumnezeu – ca rugăciunile noastre de mulţumire.

Dacă ne-am unit soarta noastră cu a lui Hristos şi cu a Evangheliei Sale, – nici noi nu putem avea parte în lumea aceasta de o altfel de soartă de cum a fost a Lui… Dar dacă am înţeles cu adevărat voia şi lucrarea cea nespus de înţeleaptă a lui Dumnezeu, Îi vom mulţumi totdeauna Lui pentru toate lucrurile (Ef 5, 20). Nu numai pentru că aceasta este voia Lui cu privire la noi, ci şi pentru că tocmai acestea sunt spre cel mai mare bine al nostru (Rom 8, 28).

Diavolul, pentru că nu poate lovi direct în Dumnezeu, va lovi totdeauna în cei pe care Hristos îi iubeşte cel mai mult, – tocmai pentru că şi ei Îl iubesc pe El la fel. Dar, în loviturile îngăduite de Domnul să le sufere ei, Dumnezeu le dă o nespus mai mare mulţumire, tocmai pentru că au fost învredniciţi să sufere din pricina Lui (Fapte 5, 41; Rom 5, 3).
Cei mai scumpi înaintea Domnului vor fi loviţi de vrăjmaşul lui Hristos totdeauna cel dintâi. Pentru că satana ştie cuvântul cel mai dureros al Domnului, care zice: „…cel ce se atinge de voi, se atinge de lumina ochilor Lui” (Zah 2, 8). Şi cine sunt mai scumpi înaintea lui Dumnezeu ca acei care Îi cântă Lui mai inspirat?
Nu vă plângeţi niciodată când aveţi parte de vreo suferinţă, fie din partea lui Dumnezeu, fie din a oamenilor; nu vă daţi seama câte adevăruri află omul în şcoala suferinţei! Ce află omul acolo nu mai află niciodată şi nicăieri în altă parte.
Părintele nostru duhovnicesc – dacă a aflat atâtea adevăruri minunate şi atâtea taine adânci ale lui Dumnezeu – le-a aflat pe toate acestea numai în anii cei mai grei şi în cuptoarele cele mai aprinse ale suferinţei…
„Suferinţa – zice el – mi-a dat mie mierea cea dulce cu care am uns toate cuvintele şi scrierile mele. Pentru asta le iubiţi şi pentru asta vă plac aceste scrieri.
Fără mierea aceasta ar fi şi ale mele toate uscate şi serbede ca şi ale celor care n-au trecut pe acolo.”
Dacă veţi cerceta viaţa oricăror oameni de sfinţenie ori de geniu, veţi vedea de câtă suferinţă au avut parte în viaţa lor. Cu toate acestea sau poate tocmai pentru această muncă, de ce înaltă frumuseţe au avut parte! Suferinţa le-a perfecţionat într-atâta fiinţa şi le-a ţinut-o în aşa apropiere de Dumnezeu, încât au devenit aproape nepământeşti. Ori de câte ori ne atingem de ei simţim şi noi asta, cum spune Cuvântul Sfânt (I Cor 3, 10).
Trebuie să ne rugăm mult Duhului Sfânt să ne dea harul priceperii de a discerne adevărul cel de aur din multele adevăruri de paie. Şi să-I mulţumim nu numai pentru că ni l-a dat, ci şi pentru că l-am primit. Nu numai pentru că ni l-a lăsat, ci şi pentru că l-am aflat. Nu numai pentru că l-am dobândit, ci şi pentru că l-am păstrat.
Totuşi, dacă trebuie să greşim în ceva, mai bine să greşim făcând prea mult pentru Domnul – decât făcând prea puţin. Dacă este ceva ce am spus prea mult, – cei care se mulţumesc cu puţin pot să arunce restul… Dacă spunem zece mii de cuvinte, – cei ce sunt mulţumiţi cu cinci pot să uite restul. De aruncat, putem arunca oricând. De aflat, nu aflăm chiar oricând. Mai bine să ai din ce alege decât să n-ai!
Totuşi noi, dacă suntem producători de grâu, se cuvine să-l dăm celor ce ni-l cer selectat, curăţit, ales. Să nu trebuiască să-l cearnă ei. Mulţi n-au cu ce – şi atunci înghit şi ce nu le face bine.
Lucrarea alegerii grâului nostru o face ori vântul, ori ciurul.
Vântul o face blând, răcoros şi plăcut, ziua, în arie şi la lărgime. Ciurul o face dureros, aspru şi greu, adesea noaptea, în furtună şi în strâmtoare.
Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru linişte şi să ne lăsăm curăţiţi de vânt şi lopată.
Şi să ne rugăm să nu ajungem în ciur, în furtună şi strâmtorare.
Dar chiar ajunşi în ciur – să-I mulţumim lui Dumnezeu că nu ne lasă să putrezim cu gunoaiele în noi, ci face totul spre a ne curăţi de tot ce noi nu am vrut să ne lăsăm curăţiţi uşor de vântul şi de Cuvântul Lui.
O rugăciune atunci este desăvârşită când în toate privinţele este plăcută lui Dumnezeu: nu numai în cuvintele ei sau în miezul ei duhovnicesc, – ci chiar şi în înfăţişarea noastră din afară, – în orice loc ne-am ruga.
Mulţi nu iau prea cu grijă seama la înfăţişarea şi la poziţia lor trupească în timpul rugăciunii, spunând că starea lăuntrică este totul. Nu-i chiar aşa! Este foarte însemnat lucru şi cum suntem îmbrăcaţi, şi cum stăm aşezaţi în timpul cel sfânt al rugăciunii, când ne înfăţişăm chiar înaintea lui Dumnezeu, nu numai sufleteşte, ci chiar şi trupeşte.
Actul rugăciunii, ca şi actul creaţiei, trebuie să fie de acelaşi nivel sfânt. Când cerem ceva lui Dumnezeu – sau primim ceva de la El –, s-o facem aşa încât fie că ne dă El nouă, fie că Îi dăm noi Lui, să fie totul de acelaşi preţ divin.
Adevăraţii oameni ai rugăciunii au fost totdeauna şi oameni ai mulţumirii. Recunoştinţa este una dintre cele mai frumoase, mai înalte şi mai cereşti virtuţi. Şi poate cea mai rară pe lumea asta. Doamne Dumnezeul Binefacerilor, fă-ne s-o avem totdeauna aşa în viaţa noastră! Amin.

Traian Dorz (sursa: comorinemuritoare /din ,,Intai sa fim" ed.O.D. Sibiu-2008,pag.151-155)
Cuvinte intelepte:

Cei buni sufar, cei rai nu.....
ce dovada mai vrei tu
ca sa vezi ca ei nu sunt
rasplatiti pe-acest pamant,
ca sa vezi mai lamurit
ca rasplatea-i la sfarsit?
-Nu poti premiul lua
pana nu vei alerga!

Suferintele frumoase ale celui curajos
sunt cununi aduse-n cinstea omului marinimos,
el e preamarit prin ele si , la randul sau , si el
va cinsti pe-acel ce-i face o cinstire de vreun fel.

ISTORIOARE DUHOVNICESTI

Cum poti cara cu folos apa intr-un cos de nuiele

De câte ori nu se întâmplă, când ne aflăm într-o biserică la slujbă sau când deschidem acasă cartea de rugăciuni, ca gândurile să ne zboare în altă parte?! Ele o iau pur şi simplu razna, încât ne trezim că slujba se apropie de sfârşit sau că paginile cărţii s-au terminat, iar noi n-am reţinut mai nimic.
Aşa a păţit pe vremuri şi călugărul Ilarion, pomenindu-se că la un moment dat nu-i mai rămânea nimic în minte din toate predicile şi citirile din biserică. Gândindu-se că probabil trece printr-o perioadă de oboseală, i-a mărturisit toate acestea stareţului mănăstirii, rugându-l să-i îngăduie ca o vreme să nu mai participe la toate slujbele şi poate astfel îşi va odihni mintea şi va putea iarăşi să se concentreze la rugăciune.
Stareţul l-a privit cu luare aminte şi i-a spus:
– Părinte Ilarioane, du-te în grădină şi ai să găseşti acolo două coşuri de nuiele. Sunt cam murdare, fiindcă s-a cărat cu ele bălegar de la grajduri. Alege unul şi timp de trei zile să cari cu el apă de la izvor şi să uzi răsadurile de varză.

Călugărul Ilarion şi-a privit nu fără mirare stareţul, dar fiindcă ascultarea e una din îndatoririle de căpătâi ale monahului, n-a prididit să îndeplinească porunca.

După trei zile, stareţul s-a dus în grădina mănăstirii şi l-a găsit pe Ilarion posomorât. În tot acest timp cărase apă, făcând drumul de la izvor şi până la răsadniţă, dar de fiecare dată ajungând cu coşul gol. Bine că plouase, altminteri răsadurile s-ar fi uscat de tot!...
– Ei, părinte Ilarioane, unde sunt cele două coşuri de nuiele? – l-a întrebat stareţul.
– Aici, preacuvioase – mormăi înciudat călugărul.
– Şi nu vezi nici o diferenţă între ele? – l-a mai iscodit stareţul.
– Ba da, a răspuns luminat călugărul: cel cu care am încercat să car apa e curat, celălalt e murdar.
Atunci stareţul l-a bătut uşor pe umăr şi a adăugat:
– Aşa se întâmplă şi cu mintea, părinte Ilarioane. Ţi se pare că nu reţine, dar auzind cuvintele din predică ori de la slujbă, ele te curăţă pe dinlăuntru chiar fără să bagi de seamă...
De atunci, când bătea toaca pentru slujbă, părintele Ilarion era cel dintâi care se îndrepta spre sfânta biserică.

PRIETENUL TINERETII MELE

CEL CARE IMI CERI SI IMI DAI TOTUL

,,Tu esti Cel care imi ceri si imi dai totul .Fara puternica Ta credinta ,eu sunt neputincios .Iubirea Ta imi cere mereu sa duc o mare lupta ,atat inlauntrul meu ,cat si afara.
Stiu bine ca acela care porneste o lupta trebuie sa aiba ,inca mai dinainte de a o porni ,o neclintita incredere in biruinta. Si ,tot timpul luptei sale ,sa nu se indoiasca deloc si intru nimic in inima sa de sfarsitul biruitor al luptelor sale .Astfel in chiar clipa indoielii,mana slabeste ,picioarele tremura ,inima se prabuseste si totul e pierdut.
Stiu bine ca acela care porneste spre Canaan trebuie sa aiba o puternica incredintare ,chiar inainte de primul pas, ca il va ajunge cu bine.
Mergan cu sufletul si cu ochii atintiti acolo, va trece prin orice ape ca pe uscat, va strabate orice pustiu prefacandu-l in izvoare , va avea , pe orice intuneric , inainte sa un stalp de foc si va darama, pana la urma , orice ziduri intarite , biruind pe orice impotrivitor.Stiu bine ca acela care va vrea sa sfarame o stanca trebui sa munceasca , inca de la prima izbitura , cu o fericita incredere in izbanda ultima. Credinta intareste bratul , reinoieste efortul , mentine puterea. In momentul pierderii credintei , vrajmasul se ridica , apele cresc ,piatra se intareste si impotrivirea invinge . Fa sa nu nu-mi pierd niciodata credinta in iubire!
Avand credinta in Tine , voi lupta fericit si voi muri fericit . Prin credinta in Tine , tot ce nu-mi reuseste astazi , singur imi va reusi maine . Sau, in orice caz, intr-un maine.
Tot ce nu pot atinge acum , credinta in Tine ma asigura ca voi atinge in curand. Sau in orice caz, ca voi atinge candva , odata , sigur !
Tot ce nu-mi reuseste in felul cum as vrea acum, credinta in Tine imi da incredintarea ca voi reusi in alt fel. Dar ca sigur voi reusi !
Cand tinta mea este sfanta si umbletul meu este curat - poate sa fie ea cat de inalta si pot fi aripile mele cat de slabe sau picioarele mele cat de incete- minunea se va implini!
Voi ajunge, cu siguranta ! Chiar daca acum zbor numai cu o singura aripa . Dumnezeu si iubirea mi-o vor intari si pe cealalta .Si ce minunat va fi cand aceasta aripa cu puterile ei reinoite prin Duhul Vietii o va ajuta si pe cealalta , poate prea obosita de efortul facut inainte , de luptele inceputului .Devenind ea mai tare . Si in viitor , ca uneori in trecut.
Dumnezeul meu intareste-mi -o !
Nu exista vrajmas care sa nu poata fi invins , cand dragostea mea e unita cu neprihanirea .
Si dragostea si credinta , fara neprihanire, nu pot decat sa mi se prabuseasca , nu pot sa-mi fie decat nefericite.
Orice virtute care vrea sa izbuteasca in lupta ei , trebuie neaparat sa-mi fie unita cu neprihanirea.Sa porneasca impreuna , sa lupte impreuna ,sa ajunga impreuna cu ea .Sa stea impreuna pana ce vor putea porni impreuna , dar sa nu se desparta niciodata..................
Prietenul si Dumnezeul meu , ajuta-mi ! "


,, Picioarele insangerate
ce-au suferit pentru Hristos
se cade sa le speli cu lacrimi
si sa le-atingi cu gand pios."

Traian Dorz

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA DUPA BOTEZUL DOMNULUI

Iisus Mantuitorul e alungat cu pietre din patria Lui

„În vremea aceea, auzind Iisus că Ioan a fost prins, S-a dus în Galileea; şi, lăsând Nazaretul, a venit şi a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele Zabulonului şi ale Neftalimului. Ca să se plinească ceea ce s-a zis prin Isaia, proorocul, care zice: Pământul Zabulonului şi pământul Neftalimului, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; norodul cel ce şedea întru întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină a răsărit lor. De atunci a început Iisus a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” (Matei 4, 12-17)

Evanghelia de duminică, de după Botez, e puţin cunoscută şi ar trebui să o cunoască tot omul, căci cuprinde o adâncă învăţătură sufletească.

Evanghelia aceasta ne spune numai pe scurt că a ieşit Iisus din Nazaret, patria Lui, dar nu spune de ce şi cum a ieşit. Aceste amănunte le aflăm dintr-o altă evanghelie, de la Luca; (citiţi această evanghelie la Luca, în cap. 4, vers. 16-32).

În această evanghelie se spune pe larg cum a început Iisus să înveţe şi în ţara Lui şi „toţi îl mărturiseau pe El şi se mirau de cuvintele darului care ieşeau din gura Lui”, dar când a început a-i mustra pentru păcate „s-au umplut toţi de mânie şi, sculându-se, L-au scos pe El afară din cetate”.

Să luăm aminte că această evanghelie se petrece şi azi printre noi şi sub ochii noştri.

Noi ne mirăm de nazarinenii cei nebuni care L-au scos pe Iisus din cetatea lor şi L-au alungat cu pietre, dar tot aşa facem şi noi când, cu păcatele şi fărădelegile noastre, Îl alungăm pe Iisus dintre noi şi din hotarele vieţii noastre.

Iisus Mântuitorul rămâne şi locuieşte numai acolo unde este iubire, pace şi viaţă curată între oameni şi prin casele lor.

Când noi stăruim în păcate şi fărădelegi, Îl alungăm pe Mântuitorul din cetatea vieţii noastre.

În multe locuri şi în multe feluri şi chipuri se poate vedea şi azi evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o şi ieri în piaţa Sibiului. Era marţi, zi de târg, şi un om beat striga şi înjura de cele sfinte, de te luau fiorii.

Mi s-a părut atunci că înaintea acestui om mergea Mântuitorul şi el Îl alunga cu pietre, aşa cum se vede în imaginea de la pagina 20.

Da, da, iubite cititorule, toţi suduitorii sunt în chipul oamenilor din evanghelie, care aruncă cu pietre după Mântuitorul, după Dumnezeu, Care le-a dat viaţa.
Şi nu numai suduitorii sunt aşa, ci toţi desfrânaţii, pizmuitorii, înşelătorii etc. Îl alungă pe Mântuitorul cu pietrele păcatelor. Tot ca pe vremea evangheliei, aşa e alungat Iisus din viaţa omului, din viaţa oamenilor, din viaţa satelor şi din viaţa oraşelor.
Cercetaţi şi veţi afla viaţa satelor încărcată cu vrajbe,împerecheri şi alte păcate, în semnul că Iisus e alungat de acolo; cercetaţi viaţa oraşelor şi le veţi afla în chipul Sodomei şi Gomorei.

Cercetaţi în politică şi veţi afla că Iisus a fost alungat de mult şi de acolo.
O, Mântuitorule Doamne! Tu eşti şi azi un om fără de patrie şi fără de ţară!
Tu eşti şi azi un alungat şi fugărit din hotarele sufleteşti ale oamenilor şi popoarelor de azi!

Pe Iisus L-au alungat nazarinenii pentru că le-a mustrat păcatele. Cam aşa e şi azi. Le place oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, dar din starea lor păcătoasă să nu-i scorneşti şi de scăderile lor să nu te prea atingi.

Când eram preot nou la sat, mi-aduc aminte că, odată, am predicat pentru Ziua Domnului şi am spus oamenilor că nu se cade să facă în duminici jocuri şi petreceri.
A doua zi tot satul era în capul meu, cu vorbele: „Da’ ce vrea popa ăsta? Noi aşa ne-am trezit din bătrâni cu joc şi petrecere duminica… Da’ el vrea să ne strice datinile noastre?”… Adică le plăcea oamenilor o predică din aceea care să nu le strice „datinile”.

Dragă cititorule!Eu te întreb, Îl ai tu pe Domnul Iisus în cetatea vieţii tale sau L-ai alungat cu fărădelegile tale?

Într-un loc, ne spune o Evanghelie că Iisus a plâns asupra cetăţii Ierusalimului (Lc 19, 41), pentru că nu-L primise pe El. Tot aşa plânge şi azi Mântuitorul pentru cetatea vieţii tale că nu vrei să-L primeşti pe El.

Auzi tu, dragă cititorule, Iisus plânge pentru tine şi pentru mântuirea ta şi tu nu te înflori? Şi tu tot în păcate?!…

Un rămăşag…

Într-un sat, trăia odată un om foarte suduitor. La toată vorba înjura de cele sfinte. Celor ce-l rugau să lase hula de cele sfinte, le spunea că nu se poate dezbăra de acest nărav.

Într-o dimineaţă, un creştin cu râvnă pentru îndreptarea deaproapelui s-apropie de suduitor, scoate din pungă un galben şi, arătându-i-l, zice: Frate dragă, dacă te vei putea răbda să nu înjuri azi toată ziua, iată aici, acest galben va fi al tău. Chemară şi martori, şi rămăşagul se făcu. Suduitorul se răbda.

Mai târziu, prietenii lui începură a-l necăji, doar va pierde galbenul. Suduitorul se înfuria, însă creştinul ce pusese rămăşagul îi arăta mereu galbenul, şi suduitorul, văzându-l cum străluceşte, iar se domolea.

Răbdă toată ziua şi seara câştigă galbenul. Când i l-a dat, creştinul care pusese acest rămăşag îi zise: Vezi, dragă frate, pentru un galben te-ai putut răbda să nu sudui, dar pentru Bunul Dumnezeu ba. Iată, ai ajuns să preţuieşti mai mult un galben netrebnic decât pe Dumnezeu, Făcătorul tău.

Tatăl Ceresc a stat mereu în faţa ta şi te-a rugat să nu-L huleşti prin sudalmă; pe Dumnezeu n-ai vrut să-L asculţi, însă pe acest galben l-ai putut asculta. Lasă-te, frate dragă, lasă-te de sudalmă, căci altcum, acest galben va sta în Ziua Judecăţii ca cel mai mare pârâş în contra ta şi a sufletului tău.

Această întâmplare şi aceste vorbe l-au înfiorat atât de mult pe suduitor încât din acea clipă n-a mai suduit.

Cămila îşi tulbură apa…

Când am fost la Ierusalim, în ţara cămilei, am văzut un nărav ciudat ce-l are cămila. Când ajunge la atare apă limpede, o tulbură îndată şi apoi bea din ea. Am căutat să aflu ce înseamnă aceasta şi am aflat că acest lucru îl face cămila fiindcă îşi vede în oglinda apei chipul ei urât şi, neplăcându-i această urâciune, s-apucă îndată şi tulbură apa.
În chipul cămilei sunt şi oamenii cei păcătoşi. Ei nu suferă oglinda Evangheliei, pentru că în ea îşi văd urâciunea vieţii lor. Păcătoşii nu suferă nici pe cei credincioşi, pentru că şi viaţa credincioşilor este o oglindă curată în care păcătoşii îşi văd urâciunea vieţii lor şi a faptelor lor. Din această pricină, păcătoşii au batjocorit şi prigonit şi vor prigoni totdeauna pe cei drepţi şi credincioşi, ca să se împlinească spusele Mântuitorului: „Pe Mine M-au urât, şi pe voi vă vor urî”… „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni”…

Parintele Iosif Trifa

DIN TALCUIREA EVANGHELIILOR DUMINICILOR DE PESTE AN

Despre Sfantul Ioan Botezatorul si despre Botezul Domnului

,,Începerea Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Precum s-a scris în prooroci: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va găti calea Ta înaintea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi Calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”. Era Ioan botezând în pustie şi propovăduind Botezul Pocăinţei, întru iertarea păcatelor. Şi mergeau la dânsul tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Şi era Ioan îmbrăcat în piei de cămilă şi cu brâu de curea împrejurul mijlocului său şi mânca acride şi miere sălbatică. Şi propovăduia, zicând: Vine după mine Cel mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui. Eu v-am botezat pe voi cu apă, iar Acela vă va boteza pe voi cu Duhul Sfânt". (Mc 1, 1-8)

Atunci a venit Iisus din Galileea la Iordan către Ioan, ca să fie botezat de către el. Ioan îl oprea pe El, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi, răspunzând Iisus, a zis către el: „Lasă acum, că aşa este de cuviinţă nouă ca să plinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat pe El. Şi botezându-Se, Iisus îndată a ieşit din apă; şi, iată, s-au deschis Lui cerurile şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se, ca un porumb, şi venind peste Dânsul; Şi, iată, glas din ceruri, zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit! (Matei 3, 13-17)

Minunată a fost ivirea lui Ioan Botezătorul în lume! Un om a început o predică, o viaţă nouă. Nimeni nu cunoştea anume pe acest om şi nu ştia de unde vine. N-avea nici în îmbrăcămintea, nici în înfăţişarea lui ceva atrăgător. Nu era nici mare învăţat şi totuşi toţi iudeii alergau la dânsul şi se botezau în râul Iordan. Ioan câştiga sufletele cu vestea cea bună că soseşte un Mântuitor; câştiga sufletele cu căldura şi dragostea cu care Îl vestea pe acest Mântuitor şi chema pe oameni la pocăinţă, la o schimbare a vieţii, la o viaţă nouă. Ioan câştiga suflete prin pilda vieţii sale. Însăşi viaţa lui era o predică de înfrânare şi de viaţă pusă cu totul în slujba Domnului.

Predica şi viaţa lui Ioan arată şi azi calea spre Mântuitorul. Ioan e şi azi glasul celui ce strigă – azi, mai tare ca oricând – în pustia acestei vieţi: Pocăiţi-vă de păcatele voastre, căci Mântuitorul şi darul mântuirii au venit de mult. Ioan e şi azi o predică de mustrare -azi, mai aspră ca oricând – pentru cei care se îmbuibă în mâncăruri, în petreceri, în fălii şi beţii.

Predica lui Ioan e şi azi o pildă că adevărul creştin trebuie spus fără cruţare, aşa cum l-a spus el fariseilor şi lui Irod-împăratul,chiar cu preţul vieţii.
Minunate au fost predica lui Ioan şi botezul lui,dar totuşi predica şi botezul lui au fost numai o pregătire pentru Cel Ce a venit să boteze cu „Duh Sfânt şi cu foc”. Acest botez s-a pogorât peste Iisus în râul Iordanului.

Prin darul botezului din râul Iordan, Mântuitorul a spălat păcatul strămoşesc şi a înnoit omenirea prin apă şi prin Duh. Acest dar al înnoirii şi al naşterii din nou a trecut apoi asupra fiecărui om. Prin darul Botezului, fiecare om se spală de păcatul strămoşesc şi se naşte a doua oară pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Mare taină este Sfântul Botez! Când se botează pruncii,li se ung cu „pecetea darului Duhului Sfânt” fruntea,gura, ochii, urechile,mâinile, pieptul şi picioarele.
Asta înseamnă că cel născut din nou,prin Taina Botezului, trebuie să-şi pună în slujba Domnului şi în ascultare de Domnul mintea, graiul, ochii, urechile, mâinile, inima, picioarele, adică toată viaţa şi purtările lui. Ce bine ar fi să fie aşa! Dar cei mai mulţi oameni, după ce cresc mari, părăsesc darul şi puterea Duhului Sfânt şi slujesc păcatelor, de aceea nu se văd în viaţa lor „roadele Duhului”: iubirea, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, credinţa, blândeţea, înfrânarea… (Gal 5, 22), ci se văd roadele trupului: pizmele, uciderile, beţiile, ospeţele cele cu cântece şi alte asemenea acestora (Gal 5, 21).
Dacă darul Botezului ne-a făcut „fiii lui Dumnezeu”, apoi şi trebuie să trăim ca fii ai lui Dumnezeu şi ca fraţi laolaltă.

Dacă darul Sf. Botez face din corpul nostru „casa Duhului Sfânt” (I Cor 6, 19), apoi şi trebuie să trăim în Duhul lui Dumnezeu. Dacă la Botez ne lepădăm de satan şi „de toate lucrurile lui”, apoi să şi trăim această viaţă.

În cartea Faptele Apostolilor, la cap. 19, se spune că Apostolul Pavel, sosind la Efes, a aflat pe unii învăţăcei care erau botezaţi numai cu botezul cu apă al lui Ioan.
„Luat-aţi Duh Sfânt?”, i-a întrebat Pavel. „Nici n-am auzit că este Duh Sfânt, răspunseră cei botezaţi (19, 1-6).

Cei mai mulţi creştini sunt parcă şi azi ca acei din Efes: rămaşi numai la botezul cu apă, căci focul şi puterea Duhului Sfânt lipsesc cu totul din viaţa şi purtările lor. Taina cea mare a Sfântului Botez aceasta este: să trăieşti o viaţă aprinsă, cuprinsă şi cârmuită de darul Duhului Sfânt.

Dragă cititorule! Pe lângă botezul ce-l primim în braţele naşilor, şi noi trebuie să ne încreştinăm, prin căinţă, prin întoarcerea către Dumnezeu, prin renaştere sufletească.
Pe lângă botezul din braţele naşilor, noi trebuie să trecem mereu prin focul şi botezul cel curăţitor de păcate al Duhului Sfânt şi să ne spălăm mereu în apele credinţei şi în lacrimile căinţei. Acesta este botezul pe care îl cerem când ne rugăm cu Psalmistul: „Stropi-mă-vei cu isop şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi… inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule”… Acesta este botezul sufletesc şi aceasta este apa cea curăţitoare despre care aşa de frumos spun cetaniile de la praznicul Botezului: „Aşa grăieşte Domnul: Cei însetaţi veniţi la ape şi beţi fără de argint şi fără preţ” (…) „Acestea zice Domnul: Spălaţi-vă şi vă curăţiţi… scoateţi vicleşugurile din inimile voastre. Părăsiţi-vă răutăţile voastre, învăţaţi-vă a face bine! Căutaţi judecata, izbăviţi pe cei năpăstuiţi, faceţi dreptate văduvei şi săracului (…) Şi atunci, de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; şi de vor fi ca roşala, ca lâna le voi albi” (Is 1, 16). Aceasta este Taina cea mare a Botezului: curăţirea de păcate şi înnoirea vieţii.

Apa şi focul lui Ilie

Proorocul Ilie, când s-a suit pe munte să descopere pe preoţii cei mincinoşi ai lui Baal, a turnat peste jertfă de trei ori apă şi apoi s-a rugat pentru focul din cer, care s-a pogorât şi a aprins jertfa.

Această jertfă a închipuit şi închipuie Taina cea mare a Sfântului Botez. Apa şi focul fac şi astăzi Botzul cel adevărat: apa îl spală pe om, şi focul Duhului Sfânt îl aprinde pentru Hristos.

La Botezul Domnului

La Botezul Domnului, Duhul în chip de porumb S-a arătat. Botezul Domnului este şi praznicul Duhului Sfânt. Câţi însă cunosc cu adevărat pe Dumnezeu-Duhul Sfânt? Trăim un creştinism ce şi-a pierdut puterea, tocmai fiindcă lipseşte din el „porumbelul” Duhului Sfânt.

Cred oamenii într-un Dumnezeu, ştiu cum S-a născut şi cum a murit Iisus Hristos, dar n-au pe Duhul Sfânt prin Care se revarsă în lume şi în suflete darurile cerului de Sus. Voi spune o asemănare.

Soarele ne dă lumină, căldură şi viaţă. Fără darurile lui, pământul şi oamenii s-ar prăpădi. Dar acest dar al soarelui ni se dă nouă prin atmosferă. Pământul e înconjurat de un strat de aer de 8-9 mii de kilometri. Acest strat de aer, această atmosferă, preface razele soarelui în căldură, lumină şi viaţă. Atmosfera restrânge razele soarelui şi le preface în lumină şi căldură potrivită. Atmosfera ne dă şi ploaia cea binefăcătoare. Fără de această atmosferă n-ar putea trăi pe pământ nici un vierme şi nici un fir de iarbă. Dacă n-ar fi stratul de aer, ziua soarele ar arde tot, iar noaptea ar îngheţa tot. Pământul nostru ar fi o lume pustie şi fără viaţă, aşa cum e luna.

Sunt planete care n-au atmosferă. Spun astronomii că cele mai multe planete n-au atmosferă. Ele sunt nişte lumi pustii şi fără viaţă. Soarele luminează şi pentru ele, dar n-au atmosferă care să le prefacă acest dar în viaţă.

Ce minunată icoană este această rânduială a firii şi pentru rânduială cea tainică a mântuirii sufletului!

Parintele Iosif Trifa

SA NE RUGAM......

Sfantului Serafim de Sarov
O, preasfinte Cuvioase si de Dumnezeu purtătorule Părinte Serafim, caută din slava ta cea de sus către noi cei smeriti si neputinciosi, impovărati cu multe păcate, care cerem de la tine ajutor si mângâiere. Apropie-te de noi cu inima ta cea plină de bunătate si ajută-ne ca să păzim fără de prihană poruncile Domnului, să tinem cu tărie credinta ortodoxă, cu sârguintă să-I aducem lui Dumnezeu pocăinta pentru păcatele noastre in evlavie crestinească, cu harul bine să sporim si să fim vrednici de ajutorul si mijlocirea ta pentru noi inaintea lui Dumnezeu. O, Sfinte al lui Dumnezeu, Serafime, auzi-ne pre noi, cei ce cu credintă si cu dragoste ne rugăm tie si nu ne trece cu vederea pe noi, cei ce avem nevoie de ocrotirea ta. Acum si in ceasul sfârsitului nostru ajută-ne si apără-ne cu rugăciunile tale de săgetile cele pline de răutate ale diavolului, ca să nu ne stăpânească puterea lui ci, cu ajutorul tău, să ne invrednicim amosteni fericirea lăcasurilor Raiului. Căci in tine ne punem astăzi nădejdea, Părinte milostive, fii pentru noi cu adevărat călăuză spre mântuire si adună-ne la lumina cea neinserată a vietii vesnice prin mijlocirea ta cea bineplăcută, la Tronul Sfintei Treimi, ca să slăvim si să cântăm impreună cu toti Sfintii Numele cel vrednic de inchinare, al Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, in vecii vecilor. Amin.

O, preaminunate Serafime, mare făcător de minuni din Sarov, pentru toti cei ce aleargă la tine ajutătorule cel grabnic ascultător, in zilele vietii tale nimeni de la tine sărman n-a iesit ci tuturor plăcută le-a fost vederea fetei tale si glasul cel cu bună intâmpinare a cuvintelor tale. Pe lângă acestea si darul tămăduirilor, darul inainte vederii si darul vindecărilor sufletelor celor neputincioase cu imbelsugare in tine s-au arătat. Iar când te-a chemat pe tine Domnul de la ostenelile cele pământesti la odihna cea cerească, niciodată dragostea ta n-a lipsit de la noi si nu este cu putintă a număra minunile tale care s-au inmultit ca stelele cerului căci iată, in toate marginile pământului te arăti oamenilor credinciosi si le dăruiesti tămăduiri. Pentru aceasta si noi strigăm tie: O, preabunule si blândule Cuvios al lui Dumnezeu, rugătorule cel cu indrăzneală pentru noi, care niciodată nu depărtezi pe cei ce te cheamă pe tine, inaltă pentru noi binefăcătoarea ta rugăciune către Domnul puterilor ca să intărească poporul nostru binecredincios si să ne dăruiască nouă cele de trebuintă in viata aceasta si toate cele de folos pentru mântuirea sufletelor noastre, ca să ne păzească de căderi in păcat si să ne invete pocăinta cea adevărată, ca fără de piedici să intrăm in impărătia Cerurilor unde tu acum strălucesti in slava neapusă, si să cântăm cu toti Sfintii, lăudând Treimea cea de Viată dătătoare, in veci! Amin.

LA INCEPUT DE AN......

Sa ne rugam...si sa punem inceput bun !

Doamne, când mă gândesc la anul ce a trecut şi la datoriile încă neplătite faţă de dragostea Ta şi faţă de semenii mei, îmi plec ochii în pământ de ruşine şi plâng pentru că nu sunt vrednic să mi-i ridic spre cer, spre măreţia Ta.
La început de an îmi pun faptele în cântar şi mă gândesc la misiunea mea pe acest pământ, la greutăţile prin care voi trece, la lucrarea în care m-ai chemat să fiu un adevărat ostaş al Tău. Mă încred în ajutorul mâinilor Tale şi promit că anul acesta voi face mai mult pentru Tine, în Lucrarea Ta.
Doamne, m-ai chemat în lucrarea Oastei ca pe tânărul Samuel. Prigonit am fost de cei dragi, ca şi tânărul Ieremia, şi de aceea doresc să mă încred mai mult în Tine, ca tânărul Isaac. Citesc despre Avraam şi aş dori să fiu ca el, prieten bun cu Tine. Spre binecuvântările cereşti aş dori să vin pe calea cea îngustă, neclătinânu-mă, ca Iacov. Să fiu tare în orişice ispită, ca blândul Iosif, omul dragostei şi al meditaţiei, sau ca mult-încercatul Iov, şi ca Daniel, rămânând statornic în necaz şi în bucurii. În lupta cu păcatul şi cu duhul lumii să fiu ca Iosua, care a făcut să cadă zidurile Ierihonului, datorită ascultării lui faţă de Tine. Ca psalmistul David să-Ţi cânt, cu ochii înlăcrimaţi, fiind o lumină în lume. Călăuzit de înţelepciunea ce vine de la Tine, ca înţeleptul Solomon. În strâmtorări să-mi plec capul, ca tânărul Apostol al iubirii, Ioan, pe pieptul Tău, ascultând pulsul inimii ce bate plină de dragoste pentru întreaga lume, sau ca Maria, sora Martei, să-Ţi stau la picioare, ascultându-Ţi Cuvântul Sfânt şi să plâng ca Magdalena, pentru a spăla cu lacrimile pocăinţei Mâinile şi Picioarele străpunse de piroanele păcatelor mele.
Doamne, în acest an, aş dori să strig cu putere de pe zidurile Lucrării, spre cei ce nu Te cunosc sau spre cei ce au adormit cuprinşi de vraja învăţăturilor străine de Duhul Dragostei Tale, ca profetul Neemia, iar atunci când se cere să spun adevărul, să nu mai tac, făcându-mă vinovat de un păcat poate de neiertat.
Adu-mi mereu aminte de ziua Cincizecimii, când Sfântul Petru a înfruntat minciuna, spunând mulţimii adevărul, şi de cele trei mii de suflete ce au ieşit din întunericul păcatului, cunoscând adevărul. Şi dă-mi putere să nu mă despart de Tine, oriunde voi merge, ca Enoh! Să fiu ca Zaheu sau Tabita, plătindu-mi toate datoriile faţă de semeni! Să miluiesc pe cei lipsiţi, pentru a-mi strânge comori Acolo unde eşti Tu! Să vin ca Nicodim, în fiecare seară când oamenii dorm, şi să-Ţi spun în rugăciune tot ceea ce încă nu înteleg, cerându-Ţi pricepere şi înţelepciune pentru a putea deveni un om al rugăciuni ca minunatul Abel, sau ca prorocul Ilie, nelipsit din Templu Tău, ca Sfinţii Apostoli.
Doamne, dă-mi putere ca în acest an să înţeleg mai mult:
- taina biruinţelor în luptele credinţei;
- taina rodirii Duhului în fraţi;
- taina izbânzii în Lucrarea Ta;
- taina părtăşiei între oameni.
Şi toate acestea spre cea mai mare slavă a Numelui Tău Sfânt. Amin.
(sursa:,,De vorba cu mine" )

Hotararea de inceput de an a parintelui Iosif Trifa

Părintele Iosif Trifa, întemeietorul Mişcării Ortodoxe- Oastea Domnului ,în nr. 1 al gazetei pe care o redacta (Lumina Satelor), scria cu amărăciune: „Prin vânturile şi furtunile pline de otravă... ni s-a înveninat credinţa, ni s-a pierdut dragostea şi s-au umplut sufletele de otrava păcatului. O vedem această otravă, o simţim pe toate drumurile şi ne întâlnim cu ea. Ea este aceea care a golit Bisericile de oameni şi sufletele de credinţă." Iar ca soluţie salutară propune: „De ne vom opri, de ne vom ridica şi noi, ca fiul rătăcit din Evan­ghelie, şi vom pleca înapoi spre Casa Tatălui Ceresc (...) atunci se va ridica negura necazurilor dinaintea noastră şi vom vedea Canaanul cel frumos, România noastră cea fericită... La temelia noii rânduieli din sat - şi din ţară - trebuie pusă teama de Dum­nezeu şi ascultarea de Cuvântul Lui... Numai o singură doctorie poate da lumii şi ţării noastre sănătatea şi mântuirea: să se întoarcă oamenii şi popoarele la Iisus Hristos, la învăţă­tura şi la porunca Lui de iubire...". In preajma Anului Nou 1923. în căsuţa sa din Sibiu parintele Iosif Trifa era profund frământat sufleteşte, gândindu-se la datina păgână pe care o respectă oamenii în prag de An Nou, la felul destrabalat al petrecerilor, în care întâietatea nu o au rugăciunile şi evlavia, recunoaşterea stării de păcat şi dorinţa unei vieţuiri în con­formitate cu demnitatea recomandată de Evanghelie, ci mai de grabă chefurile ruşinoase. Copleşit de bilanţul negativ al activităţii sale de 11 ani - 10 ani de preoţie la ţară şi un an ca redactor la foaia,, Lumina Satelor" -, el vroia să scrie un arti­col de Anul Nou pentru gazetă, cu intenţia de a pune accentul pe „zădărnicia" acestor ani de „strigare în pustiu, fără urme şi fără roade"... Totul s-a petrecut în plină noapte. Pe sub fereastra casei tocmai trecea un cârd de beţivi care răcneau de răsuna întregul car­tier. Părintele a îngenuncheat la masa de scris şi s-a rugat zicând: „Doamne Dumnezeule! Ne copleşeşte răutatea... ne biruie întu­nericul... ne îneacă potopul fărădelegilor... se scufundă oamenii în pierire sufletească... Dă-ne Tu, Doamne, putere mai multă în lup­ta contra întunericului şi a diavolului... Vino, Iisuse, Doamne, căci iară s-a făcut furtună în marea vieţii noastre..."Plângea tânărul preot din Sibiu şi se ruga în genunchi, cu sufle­tul sfârşit de hărmălaia străzii, ca Domnul să se îndure de el şi să-i ajute, în anul ce vine, ca să lucreze cu mai multă izbândă. Rugăciu­nea lui s-a prefăcut, sau mai bine zis Dumnezeu a prefăcut-o, într-un fel de chemare la o hotărâre de o uriaşă importanţă spiritu­ală, „în această noapte - citim în cartea «Ce este Oastea Domnu­lui!» - Duhul mi-a inspirat gândul unei Hotărâri care s-a publicat în Nr. de Anul Nou 1923 al foii ,,Lumina Satelor". în această Hotărâre îi chemam pe cititorii mei să intre în Anul cel Nou cu o Hotărâre de luptă contra beţiilor, sudalmelor şi altor păcate. Prin iscălirea unei declaraţii, îi chemam să se hotărască contra păca­telor, îi chemam într-un fel de voluntariat de luptă aprigă contra păcatelor. Din acest început a ieşit pe urmă Mişcarea Oastea Dom­nului." Ce spunea chemarea mai sus amintită? „Veniţi sa facem o intrare creştinească în Anul cel Nou. Avem noi, Românii, două mari păcate care mai ales ne strică sufletul şi traiul creştinesc: sudalma şi beţia. Veniţi să facem o hotărâre şi o întovărăşire de luptă îm­potriva lor, ca să le scoatem din casa noastră, din traiul nostru şi al vecinilor noştri." Şi această sfântă chemare a răzbit în sufletele a zeci şi sute de mii de ţărani, de muncitori, de funcţionari, de inte­lectuali români. Inspirată şi pornită de la Domnul, prin acţiunea misterioasă a Duhului Sfânt, ea a dat naştere Mişcării Oastea Dom­nului, care a împânzit toată ţara cu „ostaşii" şi cu lupta ei - luptă care, declanşată iniţial împotriva beţiilor şi sudalmelor, a transfor­mat-o într-o nestăvilită Mişcare de renaştere duhovnicească a soci­etăţii româneşti.Sa ascultam cu inima deschisa strigatul proaspat de redesteptare din pacat pe care l-au facut Sfintii nostri Parinti ,care ne striga si azi :„Viaţa noastră trebuie să fie un cântec de luptă şi biruinţă. Trebuie să trăim o viaţă de biruitori. Dacă nu biruim, vom fi biruiţi, dacă nu atacăm, vom fi atacaţi şi înfrânţi. (...) Falimentul creştinismului este o Biserică fără Hristos... Unde creştinii îl cunosc cu adevărat pe Iisus cel Răstignit, acolo e Bise­rica cea vie, care lucrează şi face adevărate minuni..."(spunea candva Par. Iosif Trifa)(sursa:«Cuvântul Românesc», martie 1988)

Sa stam bine , sa stam cu frica , sa luam aminte!

Slavit sa fie Domnul!