Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul si intrarea in

Programul liturgic al PS Părinte Episcop Sebastian pentru prima săptămână a Postului Mare

Programul liturgic al PS Părinte Episcop Sebastian pentru prim

a săptămână a Postului Mare (Săptămâna duhovnicească) este următorul:

Luni, 7 martie, orele 18.00 – Denia Canonului Mare la Parohia “Sf. Nicolae – Coastă”

din Mun. Slatina,

Marţi, 8 martie, orele 18.00 – Denia Canonului Mare la Catedrala “Adormirea Maicii Domnului” din Mun. Caracal,

Miercuri, 9 martie, orele 18.00 – Denia Canonului Mare la Catedrala “Sfânta Treime” din

oraşul Corabia,

Joi, 10 martie, orele 18.00 – Denia Canonului Mare la parohia “Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” din oraşul Balş.

(sursa:http://www.episcopiaslatinei.ro)

Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul si intrarea in

duhul Postului Mare

“Este important faptul ca ne intoarcem acum la ideea si experienta Postului ca o calatori

e duhovniceasca al carei scop este sa ne treaca dintr-o stare spirituala in alta. Asa cum spus-o deja, marea majoritate a crestinilor de astazi neglijeaza acest scop al Postului si il privesc doar ca pe o perioada in timpul careia “trebuie” sa-si implineasca obligatia religioasa

– Impartasania “o data pe an” – si sa se supuna unor restrictii alimentare ce urmeaza a fi inlocuite curand cu dezlegarea de dupa Pasti. Iar cand nu numai laicatul, dar s

i multi preoti, in acelasi timp, au acceptat aceasta idee simplista si formalista despre Post, adevaratul duh al Postului aproape ca a disparut din viata. Reconsiderarea liturgica si duhovniceasca a Postului este una din cele mai urgente cerinte, care nu poate fi realizata decat daca se intemeiaza pe o intelegere reala a ritmului si structurii liturgice a Postului.

La inceputul Postului, ca un “debut” al acestuia, ca un “acord

aj” inainte de “armonia” deplina, gasim Marele Canon de pocainta al Sfantului Andrei Criteanul. Impartit in patru parti, este citit la Vecernia cea Mare, in serile primelor patru zile ale Postului.

Canonul poate fi cel mai bine descris ca o plangere de

pocainta care ne vorbeste despre proportiile si adancimea pacatului, tulburand sufletul cu jale, cainta

si nadejde. Cu o maiestrie unica, Sfantul Andrei impleteste marile teme biblice – Adam si Eva, Raiul si caderea in pacat, Noe si Potopul, David, Pamantul fagaduintei si, in cele din urma, Hristos si Biserica – cu marturisirea pacatului si cu pocainta. Evenimentele istoriei sfinte sunt dezvaluite ca evenimente ale vietii mele, faptele lui D

umnezeu din trecut ca fapte indreptate spre mine si mantuirea mea, tragedia pacatului si a tradarii ca drama mea personala. Viata mea imi este prezentata ca o parte a luptei marete

si atotcuprinzatoare dintre Dumnezeu si puterile intunericului care s-au razvratit impotriva Lui.

Canonul incepe in aceasta nota foarte personala:

“De unde voi incepe a plange faptele vietii mele ticaloase? Ce incepere

voi pune, Hristoase, tanguirii acesteia de acum?“

Unul dupa altul pacatele mele sunt dezvaluite in legatura lor pr

ofunda cu drama continua a relatiei omului cu Dumnezeu; istoria caderii omului in pacat este istoria mea:

“Ravnind neascultarii lui Adam, celui intai zidit, m-am cunoscut pe mine dezbracat

de Dumnezeu si de imparatia cea veacuitoare, si de desf

atare, pentru pacatele mele“.

Am pierdut toate darurile dumnezeiesti:

“Intinatu-mi-am haina trupului meu si mi-am spurcat po

doaba cea dupa chipul si

dupa asemanarea Ta, Mantuitorule.

Intunecatu-mi-am frumusetea sufletului cu dulcetile poftelor, si cu totul, toata mintea, tarana mi-am facut“.

Astfel, patru seri, cele doua cantari ale Canonului imi amintesc iara si iara istoria

duhovniceasca a lumii, care este si istoria mea. Ma “ispiteste” cu intamplarile si faptele hotaratoare ale trecutului a caror semnificatie si putere sunt oricum vesnice, pentru ca fiecare suflet omenesc – unic si de neinlocuit – se misca, ca sa spunem asa, catre aceeasi drama, se afla fata in fata cu aceleasi dileme fundame

ntale, descopera aceeasi ultima realitate. Exemplele scripturistice sunt mai mult decat simple “parabole” – asa cum multi oameni cred – si care gasesc deci acest Canon prea “istovitor”, prea incarcat cu nu

me si intamplari nesemnificative! De ce sa vorbim, se intreaba ei, de Cain si Abel, de David si Solomon, cand ar putea fi mult mai simplu sa spun: “Am pacatuit“

? Ceea ce ei nu inteleg, totusi, este ca simplul cuvant pacat in traditia biblica si crestina are o incarcatura pe care omul “modern” este, pur si simplu, incapabil sa o cuprinda si care face ca marturisirea pacatelor sale sa fie ceva foarte diferit de adevarata pocainta crestina.

Mediul cultural in care traim si care modeleaza co

nceptia noastra asupra lumii, exclude in fapt notiunea de pacat. Caci daca pacatul este intai de toate caderea omului de la o foarte mare inaltime spirituala, respingerea de catre om a “chemarii sale inalte“, ce pot insemna toate acestea inauntrul unei culturi care ignora si neaga aceasta “mare inaltime” si aceasta “chemare” si care d

efineste omul nu ca pe cel “de deasupra” ci ca pe cel de “dedesubt” - o cultura care, chiar si atunci cand nu il neaga fatis pe Dumnezeu este, in realitate, materialista pana in cele mai adanci structuri ale sale, care se gandeste la viata omului numai in termenii bunurilor materiale si ignora vocatia sa transcendentala? Aici, pacatul este gandit, intai de toate, ca o “slabiciune” fireasca, datorata de obicei unei “neadaptari” care are la randul ei radacini sociale si care, prin urmare, poate fi eliminata printr-o mai

buna organizare sociala si economica. Din acest motiv, chiar si atunci cand isi marturiseste pacatele, omul “modern” nu mai face pocainta; fiind sigur de justetea felului in care intelege religia, el ori insiruie formal incalcari formale ale unor reguli formale, ori impartaseste “problemele” sale cu duhovnicul – asteptand de la religie un tratament terapeutic care il va face din nou fericit si “in randuiala

”.

In niciun caz nu putem vorbi aici despre pocainta ca despre cutremurarea omului care, vazand in sine “imaginea slavei celei de negrait“, realizeaza ca a pangarit-o, a tradat-o si a alungat-o din viata sa; pocainta, ca parere de rau, vine din adancimea cea mai profunda a constiintei omenesti; ca dorinta de reintoarcere, ca incredintare in iubirea si milostivirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, nu est

e indeajuns sa spui “Am pacatuit“. Aceasta marturisire capata sens si devine lucratoare numai daca pacatul este inteles si trait in toata adancimea si tristetea sa.

Rolul si scopul Canonului cel Mare este sa ne descopere pacatul si, astfel, sa

ne conduca spre pocainta; sa descopere pacatul nu prin definitii si insiruiri ale faptel

or noastre ci printr-o adanca meditatie asupra maretei istorii biblice, care este, cu adevarat, o istorie a pacatului, a pocaintei si a iertarii. Aceasta meditatie ne duce intr-o cultura duhovniceasca diferita, ne ispiteste cu o viziune total diferita asupra omului, asupra vietii sale, asupra telurilor si motivatiilor sale. Ea reface in noi spatiul spiritual fundamental in cadrul caruia pocainta devine din nou posibila. Cand auzim de exemplu

:

“Nu m-am asemanat, Iisuse, dreptatii lui Abel. Daruri primite nu ti-am adus tie nici odinioara, nici fapte dumnezeiesti, nici jertfa curata, nici viata fara prihana“,

intelegem ca istoria primei jertfe (cea a lui Cain si Abel – n.tr.), atat de lapidar amintita in Biblie, ne descopera ceva esential despre propria noastra viata, despre insasi fiinta umana. Intelege

m ca, inainte de toate, pacatul este respingerea vietii ca ofranda sau jertfa adusa lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, pacatul este respingerea sensului divin al vietii, deci acel pacat este, la originile sale, deviatia iubirii noastre de la telul sau final. Aceasta este descoperirea care face posibila marturisirea a ceva ce este atat de profund ind

epartat de experienta “moderna” a vietii si care acum devine atat de adevarat din punct de vedere “existential“:

“Ziditorule, facandu-ma lut viu, ai pus intru mine trup si oase, si suflare de viata! Ci, o, Facatorul meu, Mantuitorule si Judecatorule, primeste-ma pe mine, cel ce ma

pocaiesc“.

Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoasterea Sfintei Scripturi si priceperea de a patrunde intelesurile Canonului. Daca astazi atat de

multi oameni il considera plicticos si fara sens, aceasta e din cauza credinte

i lor, care nu se mai hraneste din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Parintii Bisericii, erau izvorul credintei. Trebuie sa invatam din nou cum sa intram intr-o lume ca aceea descoperita de Biblie si cum sa traim in ea; si nu exista o cale mai buna catre aceasta lume decat Liturghia Bisericii, care nu reprezinta numai transmiterea unor invataturi biblice, ci tocmai descoperirea felului biblic de viata.

Calatoria Postului incepe astfel cu o reintoarcere la “punctul de plecare” - lumea Creatiei, Caderii si Rascumpararii, o lume in care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu si reflecta slava Sa, in care toate intamplarile sunt indreptate spre Dumnezeu, in care omul gaseste adevarata dimensiune a vietii sale si, avand temelia in aceasta, face pocainta“.

(in: pr. Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“, Ed.Doris,

Bucuresti, 1998)

(sursa:www.razbointrucuvant.ro)

POST, RUGACIUNE, TACERE...............

La inceputul Sfantului si marelui Post se cuvine sa luam amine la cuvintele pline de putere si dragoste ale Sf. Ap.Pavel si Sf. Ev. Matei din Apostolul si Evanghelia Duminicii de la inceputul Postului(a izgoniri lui Adam din Rai) .

“Ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut.

Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile înt

unericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.

Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă;

Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o

faceţi spre pofte

Primiţi-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaţi gândurile.

Unul crede să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume.

Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.

Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea”.(Romani 13,11-14;14, 1-4 )

“De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vos

tru Cel ceresc;

Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.

Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.

Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală,

Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi und

e furii le sapă şi le fură.

Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.

Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.”(Matei

6,14 -21) ,sa punem genunchi la rugaciune ,cu pocainta sincera si lacrimi .Sa incepem a posti postul placut Domnului, cu infranare de la mancarea de dulce,cu infranare de la poftele trupesti si rautati ,dar si cu infranare de la calculator.Saptamana aceasta trebuie sa fie una cu adevarat duhovniceasca.Haidem cu totii la post,rugaciune si tacere.Sa aveti ,o saptamana binecuvantata si un post cu folos!

SLAVIT SA FIE DOMNUL!