PACATUL

Păcatul e pricina tuturor relelor din viaţa oamenilor şi de pe pământ. Nenorociri, foamete, război, cutremure de pământ şi boli… Adunând toate durerile şi suferinţele din toate casele şi spitalele, putem scrie deasupra lor: „Iată, urmările păcatului!“ Adunând toate pedepsele, descurajările şi mizeria celor din închisori, putem scrie deasupra lor: „Iată, urmările păcatului!“ Intrând în cimitire, să deschidem criptele şi mormintele şi adunând tigvele şi oasele morţilor, să scriem deasupra: „Iată, urmările păcatelor!“

Păcatul distruge totul, tăgăduieşte totul, este întunericul, este ruina, este moartea.

Dumnezeu n-a voit niciodată ca vreo creatură a mâinii Sale să fie nenorocită. El a făcut pe om şi întreagă făptura numai cu scopul de a fi fericită.

El a dat păsărilor cântecul lor frumos; florilor mirosul lor plăcut şi văzduhului balsamul lui înviorător. A dat zilei soarele surâzător şi nopţii podoaba stelelor şi a lunii. El dorea ca zâmbetul şi fericirea să fie adorarea statornică a făpturilor Sale, şi bucuria să se ridice spre ceruri ca mireasma de tămâie a jertfelor plăcute şi primite. Însă păcatul a schimbat făptura fericită a lui Dumnezeu într-un nenorocit; odraslei lui Dumnezeu, care a fost întocmită după chipul şi asemănarea Sa, i s-a întunecat cu totul faţa, iar puterea şi voinţa i-au slăbit, înclinând de-acum mai mult spre rău.

Păcatul a dărâmat fericirea minunată a omului, făcând din el un cerşetor nedemn, un netrebnic, un vierme ticălos ce se târăşte prin pulberea pământului.

Cât de fericit a fost omul când trăia şi se desfăta în faţa privirilor Creatorului său! Îndată ce a săvârşit păcatul, el s-a ascuns din faţa Domnului (Genesa 3, 9). În starea de nevinovăţie, omul avea o fericită legătură cu Dumnezeu, dar păcatul a rupt-o. Viaţa de păcat este o fugă continuă, care duce la o depărtare tot mai mare de Dumnezeu. Urmarea este dezamăgire, cuget pătat, necazuri, strâmtorare, temeri, suferinţe, rău, numai rău!

Păcatul! Cât de înşelător este şi câtă pustiire aduce el în viaţa oamenilor! Cât de mult strică el frumuseţea sufletului! … Ce paragină face el din grădinile înflorite ale nevinovăţiei!… El schimbă ciripitul voios al neprihănirii în croncănitul de corbi al cârtirilor, nemulţumirii, mâhnirii şi blestemului… Ce privire limpede a-vea tânărul acela ieri, şi ce gingăşie tânăra aceea! Şi astăzi? Privirea lui e păinjenită, întunecoasă, înfăţişarea ei neplăcută şi neprietenoasă. Urmele păcatului! Când castitatea vieţii e pierdută, cerul vieţii s-a acoperit cu nori; şi noaptea ameninţă să învăluie întreaga viaţă cu umbrele ei.

Iată de ce urăşte Dumnezeu păcatul şi este apăsat şi îndurerat de el: păcatul face fiinţele Sale nenorocite, aruncând în mizeria şi nefericirea cea mai amară, sărmanele inimi omeneşti.

Să ne gândim apoi că păcatul atacă pe Dumnezeu în toate însuşirile Sale; dă năvală asupra tronului Său, străduindu-se să distrugă Fiinţa Sa. Ca o săgeată otrăvită, păcatul ţinteşte la inima lui Dumnezeu, ca să fie, dacă ar putea, omorâtor al Lui… Grozav şi înfiorător este acest lucru, dar este aşa.

Ioan Marini,
culegere din cartea,,Pacatul",
ed.O.D.editia a III a,Sibiu-2010

MARTURISIRE

O Doamne ,O Iisuse
Pe noi ne-ai mantuit
Dar eu nelegiuitul
Din nou Te-am rastignit.

Cuvantul Tau de aur
Eu nu l-am ascultat
Ci pe carari ascunse
In rele am umblat.

Pe umeri mi-ai pus Crucea
Cu ea a Te urma
Dar Crucea Ta cea sfanta
Mi s-a parut prea grea.

Pe cai intunecoase
Din nou eu am pornit,
Din nou facand pacate,
Din nou Te-am rastignit.

Ajuta-ma si spala-mi
Pacatul meu cel mare,
De-acum vreau pan'la moarte
Sa merg pe-a Ta carare.

Grigore Mantoc,
Vladila-Olt
(poezie publicata in ,,Iisus Biruitorul"nr.45-46 ,anul 1948)