duminică, 6 martie 2011

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA LASATULUI SEC DE BRANZA

Duminica Iertari (a Izgoniri lui Adam din Rai) În evanghelia de azi, ne învaţă Mântuitorul cum trebuie să postim. În legătură cu această evanghelie, vom spune şi noi unele învăţături despre post.
Despre mântuirea sufletului se vorbeşte mult şi în multe feluri. De altfel, taina mântuirii este simplă. Greşeala lui Adam a lăsat în noi otrava păcatului; a lăsat pe „omul cel vechi“, firea cea veche. Domnul Iisus a venit să nimicească această otravă; a venit să omoare în noi pe „omul cel vechi“, firea cea veche, ca să trăim în „omul cel nou“, în „omul cel duhovnicesc“ (cf. I Cor. 2, 14). Prin Jertfa Crucii Sale, Domnul Iisus ne-a dat puterea „să murim faţă de păcat“ (Rom. 6, 2).
Dar lucrul acesta nu merge aşa uşor. A muri faţă de păcat este o culme a mântuirii ce se poate ajunge numai după o viaţă întreagă de luptă şi biruinţă. Să ne însemnăm bine un lucru: firea noastră cea veche nu poate fi omorâtă cu totul. Ea poate fi slăbită, poate fi făcută nevătămătoare, dar nu poate fi omorâtă cu totul. „Adam cel vechi“ n-a murit cu totul în noi. Orice am face, orice am isprăvi, îl simţim că trăieşte în noi.
Viaţa noastră este o războire neîncetată între „Adam cel vechi“ şi „Adam cel nou“; între firea cea veche şi firea cea nouă. În această luptă, Domnul Iisus a venit şi ne-a adus ajutor de biruinţă.
Eu îmi închipui firea cea veche în asemănarea imaginilor ce arată inima omului. Patimile cele rele sunt nişte urme din grădina Edenului; sunt nişte dobitoace ale diavolului. Aceste dobitoace au lipsă de „păşune“, de „mâncare“, altcum tânjesc şi amorţesc. Ele trăiesc cu mâncarea ce le-o dăm noi. Când le dăm mâncare, zburdă, iar când nu le dăm, tânjesc. În imaginea de mai sus se vede un om credincios, un om duhovnicesc, care nu dă de mâncare acestor dobitoace. El îşi hrăneşte firea cea nouă cu rugăciune şi priveghere, iar pe firea cea veche, cu dobitoacele ei, „o omoară cu foamea“. Pe dobitoceştile patimi le-a pus pe foame, le-a amorţit cu foamea. Un astfel de om a pus la respect firea cea veche; a amorţit-o, a slăbit-o, i-a luat puterea şi a făcut-o neputincioasă. Un astfel de om îşi apără mereu firea cea duhovnicească prin priveghere şi rugăciune. Cheia mântuirii sufleteşti este tocmai asta: să ne apărăm cu darurile Domnului contra trezirii firii noastre celei vechi. Căci suntem tot mereu în primejdia de a simţi cum se trezeşte în noi firea cea veche, gustul după „carnea“ din Egipt. Câinele din noi n-a murit (poftele lumeşti), nici vulpea (viclenia), nici tigrul (mânia), nici porcul (beţia), nici păunul (trufia), nici şarpele (pizma) etc.; dar, de câte ori le simţim că se trezesc, trebuie să le punem pe foame, trebuie să le reducem mâncarea, sporindu-ne „mana“, mâncarea cea duhovnicească.
În acest înţeles trebuie luat şi postul, ca un ajutor contra trezirii patimilor noastre. Îmbuibarea cu mâncăruri şi băuturi este o hrană pentru dobitoacele firii celei vechi. De hrana asta trebuie să ne ferim nu numai pe timpul postului, ci în tot timpul vieţii noastre. „Precum pământul prea gras şi umed – zice Sf. Ioan Gură de Aur – naşte viermi, aşa şi îmbuibarea cu mâncăruri şi băuturi este cuib cald pentru viermii ispitelor şi poftelor rele.“
În chipul de alături se vede firea cea veche în trezire; se vede omul cel lumesc, care începe să-i dea de mâncare. Diavolul pregăteşte hrana firii celei vechi şi şopteşte omului celui păcătos să ia această mâncare, iar el o foloseşte…
În multe chipuri şi feluri dau de mâncare necredincioşii firii celei vechi şi dobitoacelor ei. Cămara diavolului e încărcată cu fel de fel de mâncăruri pe seama asta. Dar dintre toate mâncărurile firii celei vechi, cea mai bună şi mai hrănitoare este alcoolul.
Cum primeşte această hrană, firea cea veche cu dobitoacele ei îndată se trezeşte din somn şi începe a zburda (cum se vede în imagine).
Despre lapte, spun doctorii că acesta conţine tot ce trebuie corpului nostru. Omul ar putea trăi nu-mai cu lapte. Aşa e şi cu „laptele diavolului“, alcoolul. E în stare să hrănească el singur firea noastră cea veche; e în stare el singur să omoare sufletul.
Vai, cum îl hrănesc oamenii tot pe omul cel vechi, tot firea cea veche! E plină lumea de răutăţi; dar cum să nu fie, când oamenii dau de mâncare numai firii celei vechi? Se beau în ţară la noi 14 miliarde de lei pe an ; se fumează 8 miliarde; 500 de mii de cârciumi stau faţă în faţă cu 18 mii de biserici… Oare nu sunt şi aceste cifre grozave nişte dovezi despre mâncarea ce se dă dobitoceştilor patimi?
Trăim vremuri cu creştini care trăiesc ascultând de şoapta lui satan: «Beţi, mâncaţi, chefuiţi, păcătuiţi… trăiţi-vă viaţa!»…
Se sting posturile, se sting rugăciunile, se stinge privegherea… şi-apoi ne mirăm de ce ne-au biruit răutăţile şi păgânătăţile.
În acest înţeles trebuie să adâncim şi învăţătura despre post. Ne trebuie şi aici un post adâncit. Postul nu înseamnă numai schimbarea unor mâncăruri, ci înseamnă întărirea firii noastre celei duhovniceşti şi slăbirea firii celei lumeşti. Postul trebuie să pătrundă şi el acolo, înăuntrul nostru, de unde ies răutăţile şi să ajute la „înţărcarea“ lor. Altfel, ce folos că oprim unele mâncăruri să intre în gura noastră, dar lăsăm, cu toată liniştea, să iasă sudalmele, minciunile, hulele etc?
Schimbăm numai mâncărurile, dar purtările ba. Ne păzim de lapte, dar dăm drumul la „laptele“ diavolului, la alcool.
În acest înţeles a zis Mântuitorul că „nu atât ceea ce intră, cât ceea ce iese din gură spurcă pe om“ (Matei 15, 11). Iar mâncarea, adică numai mâncarea, zice Apostolul Pavel, încă nu ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu (I Cor. 8, 8). Rău fac cei care nu postesc, dar tot rău fac şi cei ce postesc rău, cei care văd păcatul ascuns numai în mâncare, nu şi în inima lor şi în faptele lor.
Un om din popor, ajuns odată în temniţă pentru o bătaie, a refuzat brânza ce i-a adus-o temnicerul într-o zi de vineri, spunând că-i Sfânta Vineri şi e păcat. Vedea păcatul ascuns numai în brânză, dar în fapta cea rea nu l-a văzut… Un astfel de post e ca o nucă fără miez, ca un fagur fără miere.
„Posteşti? – întreabă Sf. Ioan Gură de Aur. Arată-mi prin faptele tale! Să postească nu numai gura ta, ci şi ochii, urechile, picioarele şi mâinile tale. Că, de am mânca numai cenuşă, încă de nici un folos nu ne va fi postul, dacă noi ne înfrânăm numai de la mâncăruri şi de la păcate nu“. Nu acest fel de post am ales Eu, zice Domnul (Isaia 58, 6).
În Biblie găsim multe pilde şi învăţături despre cum trebuie să fie postul cel adevărat. Un astfel de post e şi cel pe care l-au făcut ninivitenii. Postul ninivi¬tenilor n-a fost numai cenuşa şi înfrânarea de la mâncăruri, ci şi o schimbare în toată viaţa lor: „Şi au început oamenii din Ninive a posti şi au strigat către Dumnezeu şi s-au întors fiecare din calea lui cea rea“ (Iona 3, 5-10). Aşa să fie şi postul nostru! Pr. Iosif Trifa

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu